Christian Moraru este profesor de literatură americană şi teorie critică la University of North Carolina, Greensboro. Domeniile sale de specializare cuprind ficţiunea americană contemporană, teoria literar-culturală, literatura comparată cu accent pe naraţiune şi istoria ideilor, studiile globale, postmodernismul şi metamorfozele acestuia de după Războiul Rece. A fost asistent la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti (1990-1992), cercetătorbursier Humboldt la Universitatea Freiburg (1992-1993) şi unul din editorii fondatori ai revistei „Contrapunct”. Este autorul volumelor de critică şi teorie literară Ceremonia textului (Eminescu, 1985), Alexandru Ivasiuc. Anatomia imaginii (Minerva, 1988) şi Poetica reflectării. Încercare în arheologia mimezei (Univers, 1990). După doctoratul obţinut la Indiana University (1998), a publicat următoarele cărţi: Rewriting: Postmodern Narrative and Cultural Critique in the Age of Cloning (SUNY Press, 2001), Memorious Discourse: Reprise and Representation in Postmodernism (Fairleigh Dickinson University Press, 2005), Postcommunism, Postmodernism, and the Global Imagination (volum colectiv editat, Columbia University Press / EEM, 2009), Cosmodernism: American Narrative, Late Globalization, and the New Cultural Imaginary (University of Michigan Press, 2011), The Planetary Turn: Relationality and Geoaesthetics in the Twenty-First Century (volum colectiv coeditat, Northwestern University Press, 2015). Noua sa carte, Reading for the Planet: Toward a Geomethodology, este în curs de apariţie la University of Michigan Press (2015).

Stimate Domnule Christian Moraru, aţi absolvit cursurile Facultăţii de Filologie (cum se numea atunci) a Universităţii din Bucureşti. Cum vedeţi, astăzi, anii studenţiei, ai formării intelectuale? Ce profesori v-au impresionat/ modelat în această perioadă?
Am terminat Literele în 1984, secţia română-latină. Acei ani au fost extraordinari în dimensiunea lor educaţională – studenţia despre care vorbiţi. Retrospectiv, mi se par într-adevăr formativi într-un sens fundamental, chiar dacă studiile doctorale de mai târziu m-au obligat să mă reinventez, măcar în parte. Fireşte, formaţia în cauză implică o naraţiune pedagogică mai amplă. Îmi amintesc cu plăcere de profesorii mei de liceu, în special de română şi latină, de la „Mihai Viteazul” şi „Ion Creangă”, licee importante din Bucureşti. Ultimul era de „filologieistorie.” M-am văzut, în fond, critic literar (şi puţin poet) încă din primele clase liceale. Nu ştiu cât de arogant sună asta în clipa de faţă. Nici nu-mi dau seama dacă cititorii mai tineri de acum ai României literare percep această profesionalizare atât de strictă şi atât de timpurie ca pe un fapt pozitiv sau, poate dimpotrivă, ca pe o aberaţie, ca pe o dovadă, în realitate, a lipsei de libertate sub comunism, a sărăciei în materie de opţiuni – inclusiv aceea de a te răzgândi, de a o lua de la capăt, altfel, împotriva constrângerilor instituţionale.
Era, trebuie să recunosc, o precocitate – şi o formă de disperare, dacă mă gândesc bine – poate nu determinată, dar în orice caz încurajată de contextul social-politic, iar ea a continuat să mă definească şi după aceea. Am scris prima mea carte, Ceremonia textului, în anul al treilea de facultate (spre indignarea lui Pompiliu Marcea). Ea a apărut la un an după absolvire, la Editura Eminescu. Îmi amintesc că eram într-un fel de concurs neoficial cu Radu Călin Cristea. Competiţia consta în cine publică primul o carte despre Emil Botta. În anul patru, am scris cea de-a doua carte în limba romană. Mă refer la studiul despre Ivasiuc, care este lucrarea mea de diplomă, apărută ca atare, doar cu mici modificări. Am susţinut lucrarea cu Eugen Simion, şi îmi amintesc că el mi-a spus că teza era deja o carte gata să fie trimisă la editură. I-am rămas întotdeauna recunoscător pentru încurajare, după cum am rămas recunoscător şi altora, atât de la română, cât şi de la latină. Nicolae Manolescu nu preda la Litere. Era exilat la Limbi Străine. Dar ne întâlneam, din ce în ce mai mult spre sfârşitul facultăţii şi, deşi nu l-am avut profesor în sala de curs, el a avut o mare influenţă asupra mea, în special din punct de vedere moral şi politic. M-am considerat întotdeauna un soldat în armata lui – mă rog, până la „dezertarea” inevitabilă. Cel mai bun profesor de la Literele bucureştene – şi poate de oriunde – mi-a fost Mircea Martin. Modelele mele româneşti de critic şi teoretician, cum am spus şi cu altă ocazie, erau „din provincie”: Livius Ciocârlie, Sandu Călinescu, Marian Papahagi. Dar de la Martin am învăţat ce înseamnă să fii profesor, atât „specialist”, cât şi pedagog, şi ce rol joacă în critica literară eticul, o noţiune care m-a urmărit pe toate continentele. Iar Iancu Fischer de la latină, un om de imensă erudiţie şi demnitate, a fost pentru mine exemplul viu al „savantului”. Vreau să reamintesc aici că, în anii ‘80, aşa cum erau ei, catedra de limbi clasice de la Bucureşti era una din cele mai bune departamente în domeniu din lume. La fel, aş spune, catedra de franceză (cu Radu Toma am fost prieten). À propos: o discuţie separată merită grupul de prieteni, majoritatea lor filologi, din generaţia mea. Învăţam unii de la alţii enorm, scriam unii pentru alţii, şi ne citeam unii pe alţi, atent şi exigent. Nu eram nici pe departe un cerc de admiraţie mutuală.

Au existat, pentru dvs., cărţi formatoare, modelatoare?
Sigur că da. Nu voi pomeni aici cărţile de copilărie şi adolescenţă, între care abundă „suspecţii obişnuiţi”, ci acele texte care într-adevăr m-au marcat în termeni specific-profesionali. Ele compun o listă relativ omogenă. Îmi amintesc, de exemplu, revelaţia pe care mi-a prilejuit-o deja în liceu opera lui Vladimir Streinu. Apoi, pe un alt front intelectual, Paideia lui Werner Jaeger, din care am şi tradus un fragment, împreună cu Gheorghe Ceauşescu, prin 1986-1987 (a apărut în „Viaţa românească”). Apoi, Julien Benda, La Trahison des clercs, recitită repetat şi cu motivaţii mereu altele (pe Internet cineva a pus, nu ştiu de ce, şi o fotografie în care ţin în mână un exemplar al versiunii engleze). Cărţile lui Nietzsche m-au marcat profund, iar în 1991 am plecat la Heidelberg cu o bursă Humboldt să recitesc în original întreaga operă – voiam să citesc Nietzsche în paralel cu Caragiale, cu scop de comparaţie critică (şi cu aprobarea oficială a lui Manolescu). Sunt teoretician literar şi ca atare nu pot să nu pomenesc aici cărţile lui Roland Barthes, pe care le-am împrumutat (şi xeroxat) de la Institutul Francez. Încă am acele xeroxuri. Apoi, volumul colectiv Théorie d’ensemble (grupul de la Tel Quel), carte pe care am şi avut-o în biblioteca personală din Bucureşti. Să nu uit: Negru şi alb şi, de fapt, toate cărţile de critică şi teorie literară ale lui Livius Ciocârlie. De asemenea, nu pot omite cărţile lui Constantin Noica şi, în special, Gabriel Liiceanu, care, foarte simplu spus, m-au obligat să reconsider radical ce tip de autor (şi de intelectual) voiam să devin. Liiceanu mi-a împrumutat din volumele propriei biblioteci, cu o imensă generozitate. El mi-a fost şi un fel de mentor fără voie, să spun aşa, până când am plecat din România. În fine, în timpul studiilor doctorale de la Indiana, am descoperit o serie de critici americani contemporani, poate nu foarte cunoscuţi în România, dar ale căror cărţi m-au ajutat să mă autodefinesc. Amintesc aici doar pe Henry Sussman, Marjorie Perloff şi Emily Apter.

Cum vă raportaţi la memoria dvs.? Care e amintirea ce vă defineşte cel mai pregnant conturul fiinţei?
Memoria este o binecuvântare şi un blestem, un refugiu şi o teroare. Din fericire, raportul dintre uitarea activă şi amintirea nu mai puţin deliberată evoluează în timp. Iată cum, pe măsură ce anii ‘80 se îndepărtează de prezent, tot mai preţioase devin momentele pe care memoria le recuperează din mizeria epocii. Mă refer în special la orele – multele ore – petrecute cu prietenii de atunci. Îmi amintesc lungile plimbări cu Petru Creţia în Colentina şi, mai târziu, cu Matei Călinescu, de exemplu, în Bloomington, Indiana. Sau, înapoi în România, acasă la Ion Bogdan Lefter, reuniunile „în grupul nostru,” cu Mircea Cărtărescu şi Magda Cârneci. Apoi, la Liiceanu acasă în strada Lucaci, o scenă care îi include, de asemenea, pe Cătălin Partenie, traducătorul lui Platon, precum şi o listă lungă de verbe germane neregulate. Lacan spune undeva că trăim într-o perpetuă servitudine imaginară, faţă de (sau „întru”, dacă vreţi) o scenă-cheie care ne constituie pentru că ne petrecem viaţa în căutarea idealului imposibil prins în textura acelei drame. Pentru mine, această scenă există. Ea este episodul tocmai relatat, dar şi altele ca el, pe care, acum de-abia, îmi pare bine că le pot rememora.

Aţi publicat o carte consacrată lui Alexandru Ivasiuc. Ce credeţi despre destinul receptării acestui scriitor, după 1989?
Sper că Ivasiuc nu va împărtăşi destinul multor autori din perioada 1960-1990, anume – à propos de tema întrebării precedente – uitarea. Trebuie să recunoaştem, pe de altă parte, că, atât estetic, cât şi politic, marea majoritate a acestor scriitori îşi merită trista soartă. O relectură radicală a întregii literaturi şi culturi postbelice, din câte ştiu, nu s-a făcut. Dar e clar, pentru mine cel puţin, că nume precum Marin Preda, ca să iau doar un exemplu, nu mai înseamnă nici pe departe ce însemnau cândva. Afirmaţia se poate extinde la întreaga literatură română. Ştiu că ceea ce spun deranjează, dar o asemenea revizuire, de structură, nu poate fi amânată indefinit. Sper, de asemenea, că noua generaţie de critici se va angaja la acest proiect. Cine ştie, unele dintre romanele lui Ivasiuc poate vor supravieţui. Nu cred că Păsările va fi unul dintre ele (Bogdan Lefter e probabil de altă părere). Racul poate? Oricum, nu regret că am scris Anatomia imaginii. Monica Lovinescu mi-a reproşat acest efort, aducând în discuţie atribuţiile oficiale şi neoficiale ale lui Ivasiuc la Ambasada Americană de la Bucureşti. Habar nu aveam de acest aspect al biografiei lui. În orice caz, pentru Securitatea din anii ’80 Ivasiuc era un nume de nepronunţat, un opozant în postumitate, fără îndoială.

Aţi fost unul dintre „militanţii” Generaţiei ’80. Cum percepeţi, astăzi, evoluţia, devenirea şi configuraţia acestei generaţii?
Trei lucruri vreau să notez în legătură cu această problemă. Mai întâi, militantismul la care vă referiţi a fost nu doar unul literar, ci şi literal – un militantism politic. Mă refer, desigur, la acea politică exersată „cu alte mijloace”, anume la practica estetică. Altfel, generaţia în cauză a avut şi dizidenţii ei politici propriuziş i. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre climatul de rezistenţă ironică pe care această generaţie a reuşit să-l construiască în jurul regimului comunist în anii ’80. Cu mici excepţii, generaţiile de după război s-au afirmat într-o complicitate mai mult sau mai puţin relativă cu puterea. Această relaţie s-a schimbat total o dată cu apariţia noii promoţii de scriitori la începutul deceniului opt. Transformarea respectivă s-a produs estetic, dar a avut şi consecinţe politice: pur şi simplu, în oglinda textelor sofisticate, suprasaturate aluziv-cultural ale lui Cărtărescu, Mureşan, Vişniec, Groşan, Buduca sau Luca Piţu regimul era forţat să-şi contemple profilul neanderthalian. Acest contrast, formal şi politic, dintre subiectivitatea creatoare şi puterea oficială nu a fost niciodată atât de marcat în cultura română. Aceasta este şi explicaţia celui de-al doilea lucru pe care vreau să-l afirm aici: niciodată în istoria literaturii române nu a existat un grup compact de autori atât de sincroni şi de competitivi internaţional, în toate genurile literare, cum a fost generaţia ‘80. Judecata de valoare e implicată în propoziţia precedentă, aş adăuga. În al treilea rând, e pentru prima dată când scriitoarele, poetele în special (Petreu, Marin, Cârneci, Simona Popescu), devin cel puţin la fel de importante ca scriitorii. Deci, foarte pe scurt, generaţia a reprezentat o mare cotitură în cultura română. Sunt mândru să fac parte din acest grup (reţineţi că folosesc prezentul). Cei mai valoroşi scriitori postbelici îi aparţin lui; o nouă paradigmă care să înlocuiască modelul ’80 nu a apărut încă; imensa majoritate a cărţilor scrise şi publicate de colegii mei – nota bene, sub cenzură – trec cu brio testul relecturii după 1989 (ceea ce nu e deloc cazul cu literatura de dinainte de 1980); autori precum Cărtărescu şi-au lărgit în post-comunism opera în mod spectaculos – Cărtărescu e unul dintre cei mai importanţi scriitori în viaţă din lume şi ar trebui să fim mândri că suntem contemporanii lui. Sunt mai puţin entuziasmat de evoluţia criticii, teoriei şi comparatisticii optzeciste, domenii în recul evident, poate şi sub presiunea altor genuri, non-ficţionale, a gazetăriei (dar ce excepţie remarcabilă e Ghiu!). Mulţi critici optzecişti au devenit jurnalişti în sens larg. Civic vorbind, a fost un pas necesar şi pozitiv. Dar au reuşit ei să modifice calitatea de ansamblu a discursului jurnalier în România? Mă îndoiesc.

Una dintre temele interpretărilor dvs. se leagă de tectonica narativităţii. Cum consideraţi că se situează proza românească în ansamblul prozei europene şi americane? Există confluenţe, influenţe sau conexiuni, mai mult sau mai puţin clare?
Am menţionat opera lui Cărtărescu, pe care o discut pe larg în două cărţi în curs de apariţie. Nostalgia, Orbitor, şi alte volume pe care el le-a publicat în ultimii ani îl aşează în dialog cu elita absolută a prozei din lumea de azi. E adevărat că el şi-a făcut ucenicia la şcoala lui Pynchon (între alţii), dar cele mai recente cărţi ale lui sunt superioare atât lui Inherent Vice (2009), cât şi lui Bleeding Edge (2013). În ceea ce scrie, există o inteligenţă în acţiune, o inventivitate explozivă şi un patos al legăturilor primejdioase de întâlnit numai la David Foster Wallace şi, în afara spaţiului american şi de limba engleză, la Bolaño. În fine, e de admirat la el o onestitate care nu are nimic demonstrativ în ea, dar nici cinic (comparaţia care îmi vine în minte imediat este Houellebecq, dar aici lucrurile sunt mai complicate). În fine, e păcat că nu există un efort mai eficient coordonat în direcţia traducerii în engleză a mai multor prozatori români din seria lui sau imediat după el: Muşina, Caius Dobrescu, Simona Popescu. Toţi aceştia – şi alţii, căci exemplele ar putea continua, în aceeaşi linie neotîrgoviş teană – participă în mod original la ceea ce aş numi borgesianism politic; cultura română pierde mult prin faptul că operele lor nu circulă suficient.

Ce impact are globalizarea asupra literaturii, dar şi asupra mentalului colectiv contemporan, în opinia dvs.?
Impactul este uriaş. Am scris pe acest subiect mai multe cărţi pe care nu le pot rezuma aici. Există o globalizare care trebuie înţeleasă ca longue durée. După cum există una mai recentă, ori globalizarea contemporană, care are trăsături noi. După 1989 – eveniment mondial în sensul filozofic, postheideggerian de mutaţie radicală greu de articulat intelectual – globalizarea se accelerează şi devine un fenomen planetar. După Războiul Rece, cu toţii „suntem în relaţie,” forma umanului devine în mod patent şi definitoriu una relaţională, cu intensităţi şi pe o suprafaţă de neregăsit în istorie. Modul în care ne situăm în lume schimbă şi felul în care gândim această prezenţă. Relaţionalitatea devine o nouă raţionalitate, o forma mentis. Fireşte, asta este „regula generală”. Exista excepţii? Nici vorbă. Problema e că excepţiile, mentalităţile de alt tip, mai insular-autonomiste devin tot mai clar fenomene de inadecvare. Aceste fenomene sunt prezente în toate culturile. În România de azi, nostalgia interbelică, pseudo-elitismul şi, la fel de anacronic, un anume anti-modernism incompetent cultural, dar cu panaş şi audienţă la un public predominant neinformat şi conservator sunt exemple tipice – noi maladii într-o patologie culturală care rămâne să fie identificată ca atare şi, să sperăm, tratată.

Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe, pasiune, fidelitate?
Lectura are loc într-un spaţiu instabil care ocupa zona gri dintre efort şi juisare, neplăcere şi plăcere, fricţiune (în realitatea muncii cu pagina) şi ficţiune (deliciile instantanee în imaginarul lumii fictive). În cultura vitezei, a lui „drive-through”, lectura de tip tradiţional e incongruentă cu ritmul vieţii publice şi private. Pe de altă parte, tehnologia de tip Kindle, Project Gutenberg, apoi Project Muse (care mi-a publicat o carte recentă ca ebook înainte ca ea să fie tipărită), şi altele de acest tip atrag noi cititori, extinzând lectura ca practică socială. Asta contează imens. La fel de important este, însă, tipul de cititor antrenat în această practică. Cum le spun studenţilor mei, lectura adevărată este „înceată”. Apoi, ea trebuie să fie informată sau măcar dispusă să încetinească pentru a se informa, pentru a identifica aluziile şi producţia stilistică a sensului şi, într-un sens mai larg, pentru a se dedica formei sublime pe care celălalt, autorul şi lumea evocată în pagină, o ia în spaţiul liminal amintit mai sus.

Criticul, ca cititor profesionist, se încadrează în datele acestui model?
Criticul este exact acest tip de cititor, dar la puterea a doua, „on steroids.” Nu am multe de spus despre inteligenţă şi sensibilitate, pentru că ele ţin de talent, de o anume tipologie umanprofesională care este, în fond, premisa lecturii superioare, specializate. În fine, aş adăuga un element tehnic: critica, spre deosebire de lectura de calitate în genere, implică o tehnologie. Este vorba de metodologia lecturii. Metoda e cheia. Fireşte, nu singură. Dar metoda, chiar dacă evoluează istoric, nu e nici pe departe, cum scrie Pleşu undeva, doar o chestiune de modă, de frivolitate intelectuală. Apoi, se pune problema aplicării originale, inventive a metodei, a scriiturii critice în care rigoarea analitică şi eleganţa expresiei nu formează o contradicţie. Dar „colapsarea” acestei dihotomii vine mai târziu în cariera unui critic – dacă, într-adevăr, vine.

De ce nu se mai citeşte, acum? De ce ar trebui să se citească mai mult? Cum am putea să-i readucem pe cititori în biblioteci?
Cred că, de fapt, se citeşte mai mult decât înainte. Dar noul cititor citeşte, pe lângă cărţi – şi pe lângă tipul de carte pe care, îmi imaginez, eu şi Dvs. îl privilegiem – altceva, altundeva şi în alt mediu. În secolul 21, lectura avansează într-un „altfel”, într-un regim de alteritate pe care trebuie să-l identificăm şi să ni-l asumăm ca scriitori şi profesori. În Statele Unite, paradigma „umanioarelor digitale,” cu bunele şi relele ei, este în ascensiune şi nimeni nu-şi poate permite să o ignore, atât prin diferitele campusuri, cât şi în afara lor. Este în continuare, în mod obligatoriu, lectura o activitate de bibliotecă? Nu sunt atât de sigur că spaţiul lecturii şi al bibliotecii mai coincid. Pe de altă parte, cartea ca obiect fizic, în special cartea de ficţiune, nu a dispărut. Dimpotrivă.

Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori?
Nu. Din perspectivă istorică, nu există aşa ceva. Dacă marii scriitori sunt vizionari şi deci, într-un fel, „inactuali”, necesarmente în contratimp cu timpurile, cu momentul în care scriu (şi publică), dintr-o perspectivă mai largă li se face mai întotdeauna dreptate. Nu în acel moment, nu neapărat în timpul vieţii, şi poate nici în ţara de origine. Exemplele abundă, de la Ovidiu la Dante şi de la Joyce la Bruno Schulz şi Jean Toomer. Fundamentală aici este circulaţia: autorilor „li se face dreptate” în măsura în care circulă. Cititori dezamăgiţi? Întotdeauna vor fi. Dar, asemenea cetăţeanului de rând care îşi merită liderii politici, cititorii au şi ei parte de autorii pe care îi merită. Vorbeam mai sus de publicul conservator, românesc sau nu: el îşi merită scriitorii, jurnaliştii şi alte „personalităţi” intens „mediatizate” care au succes la el.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?
Cum spuneam, am două cărţi în curs de apariţie în 2015. Una se cheamă The Planetary Turn. Este, de fapt, un volum de eseuri pe care-l coeditez la Northwestern University Press. A doua este o monografie, Reading for the Planet, actualmente sub tipar la University of Michigan Press. Aceasta din urmă propune o „geometodologie” pentru literatura secolului 21. În fine, lucrez actualmente la o carte care continuă explorarea acestei probleme. Argumentul pe care îl dezvolt în noul proiect răspunde polemic conceptului politic al lui Carl Schmitt, investigând ceea ce numesc „suveranitatea esteticului” în literatura americană contemporană.