Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

uricele şi iscusinţele limbii:
Chirigiul, negoţul şi căpătuiala de Andrei Ionescu

Vom rămâne şi astăzi în domeniul negoţului, din care, analizând sub raport lingvistic pilda talanţilor, am recuperat o seamă de cuvinte cu uric latin.

Mai întâi huzurul, dobânda şi dobândirea, apoi, chiar data trecută, chiria, la care astăzi revenim cu un adaos. Am arătat că etimonul este verbul acquiro,ere,quisivi,quisitum = a dobândi (în plus), a câştiga: „Domine, mina tua decem minam acquisivit = mina ta a adus câştig zece mine” (Luca 19,16).

La chirie adăugăm acum chirigiul. Recurgând la Letopiseţe (după DA) aflăm că „obiceiul cel mai vechi a fost că Domnii, de la Ţarigrad, după ce lua domnia, prindea căruţe cu chirie (s.n.), de-şi aducea agarlâcul (s.n.) lor”. Ţinând seama de această preţioasă mărturie, cuvântul chirigiu ar proveni din două verbe latineşti: acquiro şi ago, agere, egi, actum = a pune în mişcare, a mâna, a duce, a face, a acţiona. Chirigiul asigura aşadar transportul agarlâcului la distanţe mari cu ajutorul căruţelor luate cu chirie. Ocupaţia era specifică românilor, cum bine se ştie, ca oameni ai locurilor, într-o vreme când latina era în Balcani lingua franca, ceea ce constituie desigur un sprijin pentru ipoteza noastră.

Trebuie să mai amintim un lucru pe care unii dintre noi l-am uitat: chiria nu era doar „o locaţiune de edificii, de prăvălii sau de teren urban”, ci era şi plata pentru transportul cu căruţa, pentru cărăuşie. Când negustorul sau călătorul care plătea chiria transportului se întâmpla să rămână cu căruţa-n drum, trebuia să găsească neapărat un cal, fiind dispus să dea oricât i s-ar fi cerut. Un regat pentru un cal, vorba ceea. Chirigiul priceput se dădea peste cap (“chiria deşteaptă pe chirigiu”- Pamfile) şi până la urmă făcea rost de cai, în orice stare s-ar fi aflat aceştia, fiindcă, după cum ne asigură Pann, „şi pentru calul şchiop se găseşte chiriaş”. Iar la drum cu hârtoape, vrând nevrând, „chiriaşii trebuiau să se deie şi ei jos (din căruţă)”, cum zice Creangă.

Mai aflăm apoi din textele vechi că între chirigiu şi cărăuş se făcea o diferenţă: una era „vătăjia de cărăuşi cu care” şi alta era aceea de „chirigii cu căruţa” (Răşcanu). Cuvântul mai era încă viu pe vremea lui Alecsandri, care pomeneşte de „chirigelâcul sau transportul pe cai”. Sufixul -lâc, socotit a fi turcesc, a fost în realitate luat de turci de la traci, în limba cărora leik înseamna trup de om sau de dobitoc.

Iată cum se pot recupera pentru limba română, recurgând la un stadiu mai vechi de evoluţie, o seamă de cuvinte moştenite din latină (sau din dacică) pe care ne-am depris, cu un obicei foarte prost, să le socotim împrumutate de la vecinii veniţi relativ târziu printre noi.

Am mai făcut data trecută un lucru important, al cărui folos vrem să-l subliniem astăzi. Unul dintre pasajele cu pilda talanţilor, cel din Evanghelia după Marcu, ni s-a păstrat şi în dacomoeso- gotică, precum am arătat : aşa se face că în versetul 4, 24 am putut vedea echivalenta augetur = biaukeda. Din verbul biaukan = vermehren = a creşte, a spori, am derivat ghiocul, ca obiect magic de anticipare a şanselor unei tranzacţii, precum şi expresia cu ghiotura.

Adăugăm astăzi, pentru a spori plauzibilitatea ipotezei propuse data trecută, o posibilă confluenţă cu un alt cuvânt dacic, care ne ajută, prin contopirea cu biaukan, să suplinim o lipsă, altfel spus să depăşim o dificultate fonetică, anume prezenţa, altfel inexplicabilă, a consoanei t. Cuvântul cu pricina este verbul giutan, care înseamnă gieszen = a vărsa, a turna.

Expresia cu ghiotura primeşte astfel totodată şi un sprijin semantic, prin aceea că e folosită în chip dezaprobator, la fel, cum vom vedea, ca în contextul dacic adiţional din care provine. Să urmărim în continuare exemplele care pledează în favoarea ipotezei noastre de confluenţă.

În Matei 9,16-17, bunăoară, ni se explică în felul următor de ce nu pun oamenii vinul nou în burdufuri vechi: „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun (giutand = fundunt) oamenii vin nou în burdufuri vechi; altmintrelea burdufurile crapă, vinul se varsă şi burdufurile se strică”.

Acelaşi pasaj pilduitor apare în Marcu 2,22, în următoarea variantă: „Nimeni, iarăşi, nu pune (giutith = fundit) vin nou în burdufuri vechi, iar de nu, vinul nou sparge burdufurile şi vinul se varsă”. Concluzia e aceeaşi: vinul nou, care încă fermentează, nu trebuie pus sau prelins (ni giutith = non fundit) în burdufuri vechi, adică nu trebuie turnat cu ghiotura.

La fel în Luca 5,37: „Şi nimeni nu pune (ni giutid = non fundit) vin nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile şi se varsă şi vinul şi se strică şi burdufurile”. Verbul care ne interesează aici e reluat imediat, în versetul 38 : „Ci vinul nou trebuie pus (giutand = fundunt) în burdufuri noi şi împreună se vor păstra”.

Un compus, ufargiutan, sprijină sensul subliniat mai sus. Ufargiutan înseamnă übervoll gieszen, unde übervoll este prea plin, ticsit. Ufargiutan, înseamnă, aşadar, a turna peste măsură, adică a turna când recipientul e plin, e chiar prea plin (în cazul nostru se umple şi dă pe dinafară prin fermentarea vinului), cu alte cuvinte tocmai expresia la care vrem să ajungem, anume a turna cu ghiotura.

După această completare, atât de necesară, credem, pentru explicarea cât mai riguroasă a expresiei cu ghiotura, hai să revenim în sfârşit la echivalenţa anunţată în titlu, aceea dintre verbul latin negotiari şi verbul dacic kaupon, din care considerăm că provine cuvântul românesc a (se) căpătui.

De bună seamă, cuvântul negoţ nu are nevoie de demonstraţii etimologice. Se vede cât de colo că e un cuvânt moştenit din latină, fără modificări fonetice ori semantice. Echivalentul lui, care ne interesează cu deosebire astăzi, este kaupon.

Iată sensurile lui kaupon, mai exact, potrivit dicţionarelor dacogermane, sensurile corespondetelor lui verbale din germană: Handel treiben = 1. a se purta, a proceda 2. a trata 3. a discuta, a delibera 4. a face negoţ (cu) 5. a se tocmi, a se târgui, a încheia o afacere, precum şi handeln = a face negoţ cu ceva.

Cum am spus puţin mai înainte, din fericire ni s-a păstrat un scurt pasaj despre negoţ în limba dacică, în Evanghelia după Luca 19,13, pe care-l putem compara atât cu Vulgata, cât şi cu o versiune anterioară (Vetus latina), reconstituită în ediţia Gabelentz- Loebe. Iată acest preţios pasaj: Athaitands than taihun skalkans seinas atgaf im taihun dailos jah qath du im: kaupoth unte ik qimau. Adică, pe româneşte: Chemând zece slugi ale sale, le-a dat zece mine şi a zis către ele: Neguţătoriţi cu ele până ce voi veni. În latină: negotiamini, dum venio, atât în Vetus latina, cât şi în Vulgata.

Cum s-a putut lesne vedea grafic, pe lângă verbul kaupon am mai subliniat înadins un cuvânt din acest verset. Motivul este simplu: ne-a ieşit în cale pe neaşteptate un alt dacism, şi tentaţia de a-l explica a fost irezistibilă. Aşadar, în treacăt, ne grăbim să semnalăm, pe lângă kaupon, încă un cuvânt dacic, mulţumită unui prilej întâmplător, altminteri binevenit, de suspans. Cuvântul cu pricina figurează chiar la începutul versetului: athaitands, care este gerunziul unui compus al verbului haitan = a chema = dicere, invitare, iubere, nomine (=was namin haitans), praecipere, rogare, vocari, verb de primă importanţă, cum ne arată şi mulţimea echivalenţelor latineşti (după Köbler), folosit în română până astăzi, ca interjecţie, pentru a chema pe cineva: hai, haide. Se crede, greşit, că aceste interjecţii (de fapt, imperative verbale, căci se conjugă: haidem, haideţi) ne-ar fi putut veni din turcă şi/sau din bulgară, când în realitate împrumutul a fost invers: aceste limbi învecinate le-au luat din română.

Trebuie să mai spunem că în Vetus latina echivalentul lui athaitands este advocans, cu acelaşi prefix ca în dacică, în varianta sonoră ad-, ceea ce ne-ar îndemna să reflectăm la o înrudire strânsă între latină şi dacică, intuită mai de mult de unii cercetători învăţaţi. Dar asta e o altă chestiune.

Frecvenţa cu care este folosit verbul haitan = nennen, rufen, cu numeroşii săi compuşi (faura-ga-h, fair-h, ga-h, us-h), ne-o dovedeşte chiar pasajul din Luca la care ne-am oprit cu insistenţă. Dacă în versetul 13, pe lângă kaupon, care continuă să fie cuvântul asupra căruia se îndreaptă interesul nostru principal, am întâlnit verbul athaitan, imediat după aceea, în versetul 15, ne iese în cale forma reduplicată haihai, care înseamnă a zice (ca îndemn), a porunci, cum ne arată limpede echivalentul latin iubere: „A zis să fie chemate slugile acelea cărora le dăduse banii, ca să ştie cine ce a neguţătorit” = jah haihait vopjan du sis thans skalkans thaimei atgaf thata silubr, ei gakunnaidedi wa warjizuh gavaurhtedi = et iussit vocare ad se hos servos quibus tradit hoc argentum, ut cognosceret quid quisque fecerit.

Se cuvine să mai observăm că, pe când în română în versetul 15 este reluat verbul a neguţători din versetul 13, în schimb, atât de dacică, cât şi în latină se folosesc două verbe diferite: în versetul 13 apare kaupon = negotiari, iar în versetul 15 ne întâmpină un alt verb, gavaurhjan, care înseamnă virken, în latină facio, facere. Din cuvântul dacic provine verbul românesc a săvârşi, socotit în mod greşit a fi slavism. Cum vedem, revine frecvent şi incitant chestiunea extrem de interesantă şi prin urmare vredinică de o tratare mai amplă în viitor, anume împletirea strânsă a firului latin cu firul dacic în ţesătura limbii române, făcând ca aceasta să ne apară, indubitabil şi în proporţii aproximativ egale, pe drept cuvânt o limbă daco-romană în sensul cel mai propriu, deopotrivă şi covârşitor dacă şi romană.

Despre drumul de la kaupon (negotiari) la căpătuială, data viitoare, când negreşit va găsi chirigiul cai de schimb.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara