În clipa de faţă, o astfel de întrebare nu-şi are rostul. Cine mai ştie, în România talk-show-urilor lui Gâdea, Ciutacu, Răzvan Dumitrescu sau Mircea Badea cine-a fost Václav Havel? Cine, din generaţia celor născuţi cu sticla de Coca-Cola la gât, cu punga de cartofi prăjiţi în frigider şi cu computerul pe toate gardurile, mai tresare la gândul că au existat oameni al căror curaj a dărâmat zidurile dictaturii? Pe cine mai impresionează că zbirii comunişti au ţinut în lanţuri sute de milioane de oameni, când cântecele de sirenă ale neo-comuniştilor sună din nou atât de atrăgător? Egalitarismul fraudulos propus de comunism e îmbrăţişat de toţi neisprăviţii planetei. Misticismul ideologic ia, sub privirile noastre neputincioase, formele agresive ale resentimentului şi urii gâlgâind în valuri.
Soarta fostelor ţări comuniste s-a jucat, de fapt, prin curajul şi demnitatea câtorva oameni. Ei au pus la bătaie totul: energia, curajul şi chiar viaţa. Rolul disidenţei est- şi central-europene în revenirea la normalitate a părţii sovietizate a continentului este incomensurabil. Sigur, URSS s-a prăbuşit pentru că n-a mai putut face faţă nici pe plan militar, nici economic, nici moral concurenţei cu Lumea Liberă. Gorbaciov şi apropiaţii săi au înţeles că dominaţia comunistă e condamnată de istorie. Dar e meritul disidenţilor şi-al mişcărilor civice din Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia de-a fi reuşit să construiască un contra-model capabil să substituie statului-închisoare o societate deschisă.
De la distanţa a douăzeci de ani, se vede cu ochiul liber că în fiecare din ţările ex-comuniste disidenţii joacă rolul ţapului ispăşitor. E trist, dar e inevitabil ca lucrurile să stea astfel: în fond, la schimbările istorice din 1989 n-au participat, în fiecare din ţările fostului lagăr comunist, mai mult de câteva zeci, poate sute, de mii de oameni. Cei mai mulţi au urmărit revoluţiile (de catifea, la Praga, însângerată, la Bucureşti) în faţa televizorului. Or, nişte eroi de talia lui Václav Havel, Adam Michnik, Lech Walesa constituie reproşul viu al conformismului, laşităţii şi inerţiei celor mulţi. Ne aducem aminte de perdelele de infamii revărsate prin oficine ale Securităţii împotriva unor Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, Andrei Pleşu ori Gabriel Liiceanu încă din primele luni ale lui 1990. Activisto-securistimea nu-şi putea urmări interesele economice atâta vreme cât societatea se afla sub vraja modelului moral reprezentat de disidenţi.
A fost nevoie de mobilizarea masivă a forţelor reacţionare, care au găsit imediat în Ion Iliescu port-drapelul desăvârşit, pentru ca idealurile societăţii deschise să fie înlocuite de societăţi cleptocratice. Deţinătorii informaţiei au ştiut să se organizeze şi să pună urgent mâna pe resursele statului. Aşa s-au născut multi-milionarii anilor '90, astfel s-a ajuns la dominaţia prin mass-media asupra întregii societăţi. Şi tot astfel au fost paralizate iniţitivele neconvenabile păpuşarilor din umbră, pregătiţi să devină ei înşişi variante multiplicate ale statului-hoţ.
Acest proces, care s-a desfăşurat aproape identic de la Urali la Dunăre, n-a fost gândit de un Comitet Central internaţional. Pur şi simplu, sistemul comunist nu putea produce o altfel de societate moştenitoare decât haosul cleptocratic vizibil şi la Praga, şi la Varşovia, şi la Tirana, şi la Moscova, Kiev ori Chişinău, şi la Bucureşti. Metodele politico-mafiote sunt înscrise în zestrea genetică a comunismului şi ele nu dau alţi muguri decât excrescenţele otrăvitoare perceptibile cu ochiul liber.
Am înţeles multe din mecanismele care au făcut posibil eşecul decomunizării jumătăţii umilite a Europei citind noua carte a lui Václav Havel, Pe scurt, vă rog! (Editura Curtea Veche, 2009.) Ea continuă seria volumelor în care marele disident şi intelectual îşi prezintă, într-o întreţesere de evenimente publice şi private, existenţa politică - o existenţă coincizând cu peste patru decenii din viaţa Cehoslovaciei, Cehiei şi Europei: Scrisori către Olga, Interogatoriu la distanţă, Dragostea şi adevărul, Meditaţii estivale. Cartea de faţă completează într-o manieră acut personală un traseu politic, moral şi intelectual fascinant. Cuprinzând perioada imediat premergătoare căderii comunismului, a preşedinţiei de treisprezece ani, acoperind şi doi ani din intervalul de după ieşirea din politica activă, Pe scurt, vă rog! este un veritabil ghid în interstiţiile lumii politice şi culturale ale unui răstimp cu adevărat istoric.
Construit pe trei paliere, discursul se vrea o simfonie confesiv-etică, o încercare de a pune la dispoziţia cititorului un material nu doar convingător, ci şi apropiat de firescul vieţii. La un prim nivel, ne aflăm în faţa unui jurnal început în primăvara lui 2005, la Washington, şi încheiat în ianuarie 2006 în locuinţa de la Hrádešek a scriitorului-politician. El reprezintă axa de forţă a cărţii, spaţiul de reglaj fin al celorlalte două etaje ale construcţiei narative. Aici, în notele de jurnal, Havel pune accente, adaugă informaţii suplimentare şi ţine să ofere coerenţă unor fragmente ce riscau să ofere o viziune îngustă asupra unor evenimente şi situaţii neobişnuite.
Al doilea nivel al cărţii îl constituie lungul interviu cu jurnalistul Karel Hviëd'ala - un reporter emigrat în Germania, binecunoscut pentru seria de discuţii cu scriitori şi artişti cehi aflaţi în exil. Întrebările, bazate pe o bună cunoştere nu doar a împrejurărilor publice, dar şi a multora private, nu sunt deloc complezente. Ele conturează un portret deloc encomiastic, dar cu atât mai pregnant şi credibil. Partenerul de dialog al lui Havel nu ocoleşte nici momentele ambarasante, nici pe cele care, fie şi retrospectiv, ar putea să-i ştirbească imaginea. Abordarea directă, în croşee scurte, vizând punctele sensibile, îl obligă pe Havel să fie, la rândul lui, tranşant, gata să dea replici usturătoare. La al treilea nivel ne sunt oferite o selecţie de note de cabinet din perioada preşedinţiei. Ele oferă o imagine nuanţată, uneori crispată, câteodată înduioşătoare, a unui şef de stat în papuci de casă. Intrăm astfel în intimitatea unui personaj istoric obsedat nu doar de întâlnirile diplomatice la vârf, ci şi de starea furtunului de udat iarba din curtea Castelului.
Amatorul de can-can-uri politice va fi servit din plin. Mulţi vor fi încântaţi să citească portretele în acvaforte ale unui Václav Klaus, actualul preşedinte ale Cehiei ("Politica lui a reflectat întodeauna ceva din egocentrismul lui ş...ţ, mândru de calitatea de ceh, care nu suporta gândul că ne-am putea alia cu altcineva, desigur mai puţin avansat ca noi, că am putea forma un grup şi ne-am putea lăsa traşi în jos, abătuţi din drumul nostru de premianţi. El nu suportă nici cel mai mic semn de expropriere a puterii din mâna statului centralizat: de aceea a luptat până în ultima clipă împotriva descentralizării statului, a luptat împotriva sectorului nonprofit şi în general împotriva societăţii civile, de aceea luptă contra Uniunii Europene"), a fostului premier Milo� Zeman ("... în timpul unei mari manifestaţii în noiembrie 1989 ş...ţ exista pericolul să se creeze panică. De aceea, chiar dacă nu o făceam cu plăcere, îi descurajam pe cei mai mulţi care doreau să vorbească sau pur şi simplu i-am împiedicat. Deodată, Zeman a dat pe toată lumea la o parte, nu a întrebat pe nimeni nimic, s-a apropiat de microfon şi a început să-şi citească discursul. Acolo am înţeles că nu este un tip care umblă cu menajamente. ş...ţ L-am privit ca pe un fel de Ťeconomist de showbizť, deci cineva cam ca psihiatrii sau sexologii de la noi de la televiziune." Iată ce fel de indivizi au făcut carieră la vârf în ultimii zece-cincisprezece ani chiar într-o ţară mai civilizată decât România!
Antologică este scena primei vizite a unei delegaţii oficiale a Cehoslovaciei post-comuniste la Moscova: "La Kremlin agenţii în civil mişunau peste tot. Ne-am trezit într-o încăpere uriaşă şi întunecată unde într-un colţ se aflau canapele din piele şi fotolii. Ne-am gândit dacă nu cumva ne aşteaptă destinul lui Dubšek din 1968, adică dacă nişte indivizi musculoşi şi atotprezenţi n-or să ne ducă într-un loc secret. Cu aerul nostru boem eram într-adevăr nişte prezenţe mai mult decât absurde în acele locuri. Apoi a venit Gorbaciov, însoţit, ne-a zâmbit amabil şi ne-a rugat să luăm loc. Era evident curios să vadă cum arată un disident - până atunci nu văzuse niciunul - care pe deasupra nu fusese niciodată membru de partid şi devenise preşedintele unei ţări satelit relativ importantă - din punct de vedere strategic şi economic. Pesemne eram un fenomen foarte exotic pentru el. Încălzirea atmosferei a durat mult timp. În cele din urmă am petrecut la Kremlin circa nouă ore, inclusiv dineul. ş...ţ Cea mai mare surpriză a fost atunci când am scos din buzunar declaraţia concepută în avion. ş...ţ Aparatul lui trebuie să fi fost foarte furios, dar noi am apreciat gestul ca pe manifestarea unui om inteligent care înţelege că lumea - parţial şi datorită lui - se schimbă mai repede şi relativ în alt fel decât îşi închipuise chiar şi el până nu demult. La Kremlin nu se fumează, iar atunci când după două ore am îndrăznit să întreb dacă pot să-mi aprind o ţigară, Gorbaciov a aprobat din cap imediat. Trebuie să spun că tot eu am introdus fumatul şi la Casa Albă, acum sunt nefumător de câţiva ani, aşa încât marile puteri nu trebuie să se mai teamă de mine."
Cartea e plină de scene palpitante, iar imaginea indusă finalmente e a unui personaj pe cât de sigur de sine în ce priveşte proiectele politice, pe atât de fragil în singurătatea vieţii private. Un mare patriot care a ştiut să pună în slujba ţării prietenia personală cu personalităţi politice de prim ordin, de la Madeleine Albright la Bill şi Hillary Clinton, la celebrităţi ale muzicii pop, de la Frank Zappa la Mick Jagger. Felul, probabil unic, în care a făcut Havel politică explică destinul fast al ţării sale într-o perioadă de-o înspăimântătoare dificultate. Pe scurt, vă rog! se constituie în (auto)portretul exemplar al unui erou al vremurilor noastre de-o indiscutabilă seducţie şi de-o uimitoare complexitate.
