Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Chestiuni de conştiinţă de Cosmin Ciotloş

Nu despre conştiinţă în sens moral vreau să vorbesc în rândurile de mai jos. Las altora bucuria de a investiga sinusoidele de destin ale Mariei Banuş. (Care n-au fost puţine). Constat însă că aceste Însemnări... nu sunt de mare ajutor pentru a decripta cedările şi, mai apoi, frustrările de ordin politic ale poetei.
Paginile de jurnal încep la umbra unei adolescente „în floare”, de paisprezece ani, preocupată excesiv de propriul outfit şi de ideea (vagă) de a scrie, şi sfârşesc târziu, în 1999, când autoarea e la ora bilanţurilor. Între cele două borne, multe convulsii interioare, dar prea puţin document. Din acest punct de vedere, distanţa faţă de Însemnările... lui Maiorescu e insurmontabilă. Un singur exemplu, zic eu, cât se poate de elocvent: anul 1937, an semnificativ, căci reprezintă momentul debutului, nu conţine nici o referire la Ţara fetelor. După cum următorul, 1938, nu pomeneşte nimic despre reacţiile favorabile stârnite în presa literară de acest volum inaugural. Curios lucru! Maria Banuş e, în schimb, în toată această perioadă acaparată de amorul (de scurtă durată, dar neverosimil de intens) pentru Zaharia Stancu. Viaţa, aceea care „se vieţuieşte”, reprezintă obsesia centrală a acestor pagini de început. Până târziu, amintirea lui Stancu (numit aici când S., când „Pic”) îi vampirizează nu numai zilele, dar şi reveriile nocturne. O pagină din octombrie 1943(!) transcrie chiar o asemenea defulare:
„Noaptea visez că l-am găsit pe Zaharia Stancu. Se făcea că locuieşte într-o casă bătrânească tipic bucureşteană, numai parter, cu două ferestre spre stradă, lungă, cu intrarea prin curte, camerele «vagon». Sun la uşă. Mi-e frică. Mi-e teamă să nu-mi deschidă nevasta. Îmi deschide băiatul. E foarte înalt, mai înalt decât taică-său şi extraordinar de frumos. Are trăsături delicat cizelate. E o copie a lui taică-său la modul minor şi bizantin. Vitalitatea agresivă a lui Zaharia a căpătat la fiu o moliciune nobilă, ambiguă. Uriaşul cocon îmi sărută mâna cu ceremonie, aplecat adânc. Îi simt mirosul părului de mătase, văd ochii furioşi ai lui Zaharia şi, în vis, ştiu că visul e o răzbunare: sunt foarte tânără, plac, îl fac să sufere, îl lovesc în ce are mai scump. Nu am nevoie, la trezire, nici de Freud, nici de vreo cărţulie pentru tălmăcirea viselor: simple, transparente, fantasmagoriile subconştientului meu” (vol. I, p. 459).
Nu e, desigur, capătul de linie al acestui roman erotic subreptice. Pasiunea pentru Stancu o va urmări şi după moartea acestuia. Şi nu trebuie luate în serios, ca „apostazii” cele câteva locuri în care Maria Banuş îi consemnează acestuia eşecurile etice (şi prin ricoşeu estetice). E neîndoielnic că Însemnările mele conţin memorialul uneia din cele mai interesante şi mai ciudate poveşti de dragoste din literatura română. Apogeul acestei poveşti e atins undeva la p. 96, o dată cu notarea jocurilor tandre, scatofile, ale cuplului dizarmonic Stancu-Banuş (cât de mult aminteşte scena de aici de corespondenţa dintre Joyce şi Nora, se poate constata). Acestea însă sunt cancanuri. Şi, până la urmă, oricât de ieşite din comun vor fi fost tribulaţiiile acestei iubiri de-o viaţă, trebuie să conchidem că, artistic, ele nu sunt numaidecât memorabile. În cuvintele unui prozator de demult, „au mai păţit-o şi alţii”.
Dintre toate posibilele decupaje tematice la care îndeamnă acest corpus de aproape o mie de pagini, semnificativ (şi util) mi se pare să mă limitez asupra celui care priveşte conştiinţa propriuzis literară a Mariei Banuş. Dacă-i dăm crezare lui G. Călinescu (care vorbea despre poezia ei ca drespre o „notaţie ş...ţ uşor hermetizată”), e cazul să cartografiem, atât cât ne lasă jurnalul acesta secvenţial, raporturile autoarei cu propriul scris. Cu scrisul în general. Făcând abstracţie de ideologii (la care a aderat în tinereţe şi pe care le-a abandonat cu discreţie pe urmă). Cum spuneam, în anii debutului, Maria Banuş oferă o imagine mai degrabă confuză. Ea scrie „aşa cum face găina ouă” (ca să citez un autor un pic mai vârstnic decât ea şi care a avut de suferit în anii în care a apărut faimosul, pe atunci, Ţie-ţi vorbesc, Americă!). Nu are cine ştie ce repere conceptuale. Îşi doreşte să aibă talent şi cu asta basta. Chiar şi planurile romaneşti pe care le urzeşte par croite „după ureche”: vrea, la un moment dat, să scrie un fel de Ulysses (al deja menţionatului James Joyce), care să conţină crezul generaţiei ei. Cum va fi fost realizabil un atare proiect e greu de bănuit.
Cu aceste premise (mai curând dezamăgitoare pentru amatorii de „viaţă literară”) e firesc ca, în primă fază, trimiterile la atmosfera de breaslă să fie de tot sporadice. Dintre prietenii scriitori sunt pomeniţi (pe lângă Stancu) Ştefan Baciu, Octav Şuluţiu şi, cu un statut aparte, Henry C. Ionescu Gulian (pe care-l alintă, până târziu, Richi). În rest, tânăra Maria Banuş pare să respire alt aer. În volumul al doilea al Însemnărilor..., lucrurile intră pe un făgaş mai firesc. Acum, poeta începe să se bucure de onoruri şi să participe la cozeriile şi coteriile republicii literelor. Revelionul din 1962 şi-l face la Sinaia, împreună cu Dan Deşliu, amuzânduse de calambururile acestuia („twist, dar adevărat”, glosează autorul Minerilor din Maramureş de pe marginea ringului de dans). Cu doi ani înainte, era prezentă la cenaclul Labiş, unde asista, fără să-şi dea prea bine seama de asta, la naşterea generaţiei şaizeci. Crohmălniceanu vorbeşte despre Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag (p. 81). Cei care, nu peste mult, o vor eclipsa şi-o vor înlocui în programele şcolare. Acesta din urmă e (direct şi indirect) un cal de bătaie al Însemnărilor... (al părţii a doua a Însemnărilor..., repet). Maria Banuş nu poate accepta „carantina” valorică în care se simte expediată. Nu înţelege de ce e singura care trebuie să suporte consecinţele stângismului de tinereţe (istoriceşte, n-a fost singura, dar poeţii sunt adeseori nedrepţi atunci când se consideră nedreptăţiţi). Autovictimizarea face legea acum. De obicei pe criterii rasiale: e convinsă că marginalizarea ei se datorează unui antisemitism funciar de care se face vinovată cultura română. Caută, prin urmare, nod în papură tuturor cunoscuţilor, cărora le detectează (cu o abilitate vecină cu hipersensibilitatea) reflexe de naţionalism gregar. Că, totuşi, poeta exagerează în suspiciunile ei, o dovedeşte un amănunt aşa zicând marginal: povestind o şuetă cu criticul Ov. S. Crohmălniceanu (căruia, e evident, nu-i poate imputa că ar fi, tocmai el, antisemit), Maria Banuş continuă să se simtă ofensată. Motivul? Autorul Literaturii române între cele două războaie mondiale spune bancuri cu bătrâni. Nemaifiind, nici ea, la prima tinereţe, poeta le recepţionează „în plin”.
E multă angoasă nejustificată, deci, în paginile acestea. Nu ştiu dacă, trăgând linie, există vreun personaj faţă de care Maria Banuş să nu emită obiecţii. În general, în memorialistică, maliţia aceasta e de bun-augur, căci salvează paginile de acalmie fastidioasă. În cazul de faţă, rezultatul nu e totuşi spectaculos. Poeta nu-i destul de „rea” şi tot ce rezultă e mai degrabă imaginea unui ursuzlâc de lungă durată. Lui Eugen Simion i-a plăcut cutare carte a ei (i-a spus-o), dar, când a fost vorba să şi scrie, s-a derobat; Alex Ştefănescu ar fi un exponent al categoriei „hienelor” (vol. II, p. 623) postrevoluţionare, care se grăbesc să taxeze indistinct concesiile (sau compromisurile) scriitorilor din anii cincizeci; Ana Blandiana, pe a cărei notorietate Maria Banuş e invidioasă (vol. II, p. 354) n-ar fi, în totului tot, prea „poetă”, pentru că sensibilitatea ei nu face „obiectele să fie vii” (vol. II, p. 361) ş.a.m.d.
Nici Şerban Cioculescu nu scapă de o serie de înţepături inamicale. Criticul s-ar dovedi un „proaspăt proletcultist” (vol. II, p. 331) pentru culpa de a fi luat atitudine (în iulie 1971, deci, într-un moment nepotrivit) în România literară împotriva abuzului de imagerie noir în poezia momentului. Mariei Banuş, intervenţia îi aduce aminte de interdicţiile deceniului al şaselea. Articolul îi lasă un gust de „cenuşă amară” (vol. II, p. 331). Să vedem ce formulări incrimina Cioculescu („drumuri metafizice”, „glasul acela ca zece gâturi care varsă otravă”, „negru spectacol”, „concept mort” etc.) şi să conchidem că cele mai multe dintre aceste sintagme sunt catacreze, metafore tocite, banale, de o expresivitate cel mult modică. N-aş pune, aşadar, pe urmele Mariei Banuş, gestul criticului pe seama directivelor tezelor din iulie. Astfel de porniri asanatoare (şi, dacă stăm să le cântărim, legitime în lipsa lor de clemenţă), Cioculescu a avut dintotdeauna.
Lăudabil, în tot cazul, e interesul pe care autoarea îl arată, începând cu anii optzeci, tinerilor scriitori ai perioadei. Poate curiozitatea îi e întreţinută şi de radicalismul acestora în afirmarea unui tip de poezie care se abate de la marotele şaizecismului. Cert e că, împrumutându-le cărţile (de la Florin Mugur, de la Constantin Abăluţă), Maria Banuş le conspectează minuţios şi le verifică, cu ochi format, gradul de autonomie faţă de Nichita Stănescu (pp. 494 - 497). Prin filtru trec Traian T. Coşovei, Virgil Mihaiu, Petru Romoşan, Mircea Dinescu, Magdalena Ghica, Mircea Cărtărescu şi alţii. Faţă de ultimul, atenţia poetei e constantă. Îi citeşte nu numai volumul de debut, Faruri, vitrine fotografii (1980), dar şi pe următoarele, de poezie ori de proză: Poeme de amor (1983), respectiv Visul (1989). O ultimă febleţe este, cronologic vorbind, Cristian Popescu, al cărui nume Însemnările... îl reţin în două rânduri.
Cu toate meritele lor, aceste Însemnări... nu articulează unul din marile jurnale ale literaturii noastre. Aşa încât, astăzi, la centenar, cota Mariei Banuş depinde în continuare de poezia ei. Pe care ar fi cazul s-o recitim.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara