Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Chefalii de Constantin Ţoiu

Pe la prânz, sosieră în port chefalii. Veniseră mulţi, aferaţi şi iuţi. înainte de vremea lor, cu aerul unei inspecţii inopinate.

Era pe la începutul lui mai şi marea era friguroasă, urâtă. "Domnule, spunea maiorul de infanterie, care pescuia guvizi între cuburile uriaşe de beton ale digului, chefalii ăştia sunt nemaipomeniţi, umblă după oameni vara când înoţi, te trezeşti cu ei lângă tine, nu ştiu ce-or fi având cu noi, eu crez că cine i-a făcut, a greşit, se-ntâmplă..."

Maiorul era un om vorbăreţ, cum sunt bărbaţii umblaţi, pe la cincizeci de ani. Dacă şi-ar fi scos chipiul înfundat până la urechi în cap, nişte urechi mari, pleoştite, şi n-ar fi fost chel, ar fi avut frizura unui bărbat cuminte care vine devreme acasă.

Alături, pe ciment, avea o servietă străvezie de plastic plină cu guvizi ţepeni. Şi cel mai caraghios lucru la mare este un ofiţer de infanterie încheiat nasture cu nasture pân-la gât, cu cozorocul tras pe frunte şi dând la guvizi...

Chefalii intraseră în portul Constanţa fix la unsprezece şi patruzeci şi cinci, susţinea maiorul, care pretindea că se şi uitase la ceas. Că,... o dată văzuse bazinul calm dintre ţărm şi dig, fierbând, clocotind de năvala lor. "Domnule, - făcea - bătând cu degetul în ecranul mare al cronometrului strâns pe încheietura braţului stâng de o curea lată de piele neagră,... fix la unşpepatruşcinci! - (ca şi cum natura chefalilor, care era să nu fie niciodată la timp, ori să nu admită nici o măsură de timp omenească, acum acceptase deodată timpul, sosind şi ei precis ca acceleratul în gară). Chestia era că nu puteai să-i pescuieşti. Erau iuţi şi nepăsători, lor păsându-le doar de viteză şi de cine ştie ce scop. Cu guvizii era altceva, complet altceva; şi chefalii ăştia, dacă veniseră aşa de grăbiţi, veniseră aşa, mai mult în vizită; cum, adică, să-i pescuieşti?

...Tocmai prinsese una din vietăţile acelea băloase despre care se poate spune că sunt orice, numai peşti nu. Luase în mână guvidele, laş, moale, fără onoare, îi scosese strâmbându-se cârligul din botul hidos făcut numai să înhaţe orbeşte orice, azvârlindu-l cu scârbă spre o găletuşă roşie fără mâner. Dar el se nimerise să cadă alăturea peste geanta străvezie de plastic, ţopăind pe ea, peste captura veche dinăuntru, zbătându-se deasupra câteva secunde bune înainte de a aluneca jos, pe betonul digului. Câţiva, din geantă, răspunseseră oarecum, ca şi cum ei n-ar fi fost morţi-morţi, ci doar ar fi făcut-o până atunci pe morţii.

între timp, în apropiere, pescarii de la punctul piscicol îşi întinseseră năvoadele verzi, ştia cât de putrede şi de cârpite sunt, trecuse pe la ei odată.

,Chefalii ăştia, domnule, mai explica maiorul, au tactica lor şi sunt de un curaj nebun-nebun. Mărşăluiesc, mărşăluiesc cu săptămânile, cu lunile, ca nişte proiectile trase şi care, când e să cază, fiindcă orice cade la un moment dat, sunt trase de alţi trăgători care vin din urmă şi le mai trag o dată şi aşa mai departe; toată marea-i a lor, ce marea... mările, oceanele, Atlantic, Pacific, oceane pe pământ avem, slavă Domnului, cum zice şi fi-miu. Asta spunea şi el, băiatul meu, care e mus pe Dobrogea, cred că, după calculele mele poimâine ajunge la Yokohama. Că am acasă un glob terestru mare cât un dovleac, cu măsurători cu tot. I-am pus înăuntru şi un bec de 40, noaptea-l aprindem şi mă uit cu nevasta la el... într-o zi, mai de mult, se-ntoarce Gigel, că aşa îl cheamă, cu Dobrogea lui, şi zice... permiteţi? nu vă plictisesc?... spuneţi sincer... Venea taman din India, ţigani ca la noi, cică... Şi-mi spune... şefule, că aşa mă ia el pe mine câteodată, nu că aş fi tacsu..., ci ca navigator principal... aşa că zice, planeta, el nu zice niciodată pământ, zice planeta nu e cum crezi tu, hărţile se laudă când te uiţi pă ele, şi că atunci când dai de insule, de insuliţe de-alea, după atâta apă şi iar apă, de mici nici nu mai crezi că lumea ar fi şi altceva, te şi miri dacă ne oprim, şi călcăm pă ele, ştii cum sunt ele,... tăticule,... - că am un fecior bun şi mă ia şi aşa, cu respect - cum credeţi că i se părea lui, când vedea iar pământ, şi tăcu, aşteptând. Tăcui şi eu făcându-mă că mă gândesc.

Cum?, am întrebat serios. - Ca atunci - a zis - când îşi zbârceşte calu-pielea, ca să alunge musca...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara