LXXV - Spleen

Ploios, furios pe un întreg oraş,
Din urna sa imensă, un frig puternic varsă
Pe mai toţi morţii palizi ai tristului lăcaş
Iar umbra sa funebră pe foburguri se lasă.

Pisica mea, pe lespezi, căutându-şi un pat
Îşi mişcă mereu trupul plin de râie, şi slab;
Sufletul bătrânului poet rătăceşte chemat
De vocea tristă a unui spirit bolnav.

Clopotul şters şi lemnul fumegând
Însoţesc încet pendula plângând,
Aşa, ca într-un joc de parfumuri mârşave,

Moştenire fatală dintr-o veche hidropică,
Valetul de inimă şi dama de pică
Discută sinistru de amoruri bolnave.

LXXVII - Spleen

Eu sunt asemeni regelui din ţara cu ploi multe,
Bogat , dar fără vlagă, tânăr, învins de senectute,
Scârbit de plecăciunile preceptorilor săi,
Ce gustă-amar plictisul alături de căţei.
Nimic nu-l mai distrează, niciun vânat sau şoim,
Nici bietul său popor murind lângă balcon.
Nici balada grotescă a bufonului favorit
Nu-i mai destinde fruntea de om chinuit;
Şi patu-i ca un crin ce devine mormânt,
Iar micile servante ce tot acolo sunt,
Nu mai găsesc deloc prea frumosul costum
Ce-ar mai atrage zâmbetul bizarului stăpân.
Savantul care-l umple cu aur deloc n-a mai putut
Să gonească din el elementul corupt,
Şi-n băile de sânge ce de la Romani vin
De care-şi amintesc doar puternicii bătrâni
N-au ştiut să- încălzească în cadavrul năuc
Apa verde-a Lethei ce curge-n locul sângelui caduc.

LXXVIII - Spleen

Când cerul jos şi greu, ca un capac apasă
Pe sufletul gemând într-o lume de plictis,
Şi când din orizont pe tot cercul se lasă
Răspândind un aer negru şi decât noaptea mai trist;

Când pământul devine o carceră jilavă,
Unde Speranţa, ca un liliac,
Izbeşte zidul cu aripa-i bolnavă
Zdrobindu-şi capul de plafonul stricat;

Când ploaia etalându-şi trenele-i imense
Imitând zăbrelele unei vaste-închisori,
Şi când un neam de păianjeni, mereu,mereu tot ţese
În creierul nostru câte-un mic firişor,

Clopotele-ndată bat cu ocară
Lansând către cer un urlet hidos,
Tot aşa cum spiritele rătăcind fără ţară
Încep să geamă tot mai furios.

Şi care mortuare fără tobe şi muzică
Defilează încet în biet sufletul meu;şi Visul Drag
Învins, plânge, iar Spaima atroce, despotică
Pe craniul înclinat îşi pune negrul steag.

Reculegere

Fii înţeleaptă Durere, şi rămâi liniştită.
Ştiu că îti place Seara; ea vine încetişor:
De-o atmosferă obscură lumea-i învăluită,
Unora aducând pace, altora mult dor.

În timp ce de la unii, din mulţimea abjectă,
Sub biciul Plăcerii, acest călău fără saţ,
Va culege regrete în sărbătoarea infectă,
Durerea mea, dă-mi mâna; apucă-mă de braţ,

Hai departe de ei. Priveşte Anii ce-au murit,
Din balcoanele cerului, în haine ce s-au ofilit;
Şi din adâncul apelor Regretul surâzând;

Soarele muribund adormind sub o arcadă,
Şi ca un lung linţoliu spre Orient trăgând
Ascultă Noaptea care trece, Draga mea Dragă.

În româneşte de Sonia Cuciureanu