CXII Două surori

Curvia şi cu Moartea sunt fete iubitoare,
Bogate-n sănătate, culante-n sărutat ,
Al căror păntec vergur, sub hanţele-i murdare,
Nicicând nu leagă roade, oricât e de arat.

Poetului sinistru, ibovnic fără stare,
Cu ură pe familii, cu trecere în iad,
Mormântul şi bordelu-i arată, fiecare,
Străin de remuşcare,un căpătâi de pat.

Sicriul şi alcovul, în blasfemii fecunde,
Ne dăruiesc cu rândul, ca bunele surori,
Plăceri îngrozitoare şi blestemaţi fiori.

Când mă îngropi, Curvie, în braţele-ţi imunde?
Spre a-ţi sfida rivala, o Moarte, ce aştepţi
Să-ţi pui cipreşii negri pe mirţii ei infecţi?


CXIII Fântâna de sânge

Îmi pare că-al meu sânge se scurge-n valuri, ca
Fântâna care ritmic s-a pus a suspina.
Eu îl aud cum curge şi îi ascult murmura,
Dar în zadar mă pipăi să aflu crestătura.

Când prin oras se scurge, în şiroirea-i grea,
El face câte-un ostrov din fiece pavea
Fiindu-i leac de sete la toată creatura
Şi colorând sălbatic în roşu-aprins natura.

Eu m-am rugat adesea de vinu-nşelător
Să potolească groaza cea rea ce mă submină,
Căci vinul face ochiul limpid, urechea fină.

Şi i-am cerut iubirii un somn liniştitor,
Iubirea însă este saltea de cuie dură,
Făcută ca să aibă femeia băutură.


CXIV Alegorie

E o femeie mândră, puternică-n grumeje,
Ce-şi lasă-n vin s-atârne bogatele ei meşe.
Ale iubirii gheare, al jocului venin
Pe pielea-i ca granitul s-au imprimat deplin.
Ea-i râde-n faţă morţii şi ia-n răspăr curvia,
Doi monştri-a căror mână, muindu-şi străşnicia,
În jocurile sale purtatu-le-a respect
La trupul ei puternic şi falnicul său piept.
Ea are mers de zee şi tihnă de sultană,
Iar în desfrâu se poartă precum o musulmană,
Ţinându-ţi sânii-n mână, boboci de trandafiri,
Întreaga omenire o-mbie din priviri.
Şi ştie mult prea bine, nerodnică fecioară
Şi-n mersul lumii totuşi atât de necesară,
Că sunt un dar de seamă-ale trupului mândrii
Ce fac a fi iertate oricare infamii,
Iar când veni-va noaptea, cu ceasul ei de doliu,
Mereu nepăsătoare de iad şi purgatoriu
Se va uita la moarte, la chipul ei cel slut,
Fără căinţi sau ură, precum un nou-născut.


CXV Beatrice

Prin locuri fără iarbă, pe-un şes întins de zgură,
Când îmi spuneam odată durerea la natură.
Iar gândurile mele, ce-aiurea rătăceau,
De inimă pumnalul tăios şi-l ascuţeau,
Văzui că-n plină ziuă începe să se pună
Deasupră-mi un nor negru, funebru, de furtună,
Ce aducea o ceată de demoni vicioşi,
Părând pitici din snoave, ciudaţi şi sângeroşi.
Să mă privească rece au început deodată
Şi, cum grăieşte lumea despre-un nebun pe stradă,
I-am auzit vorbindu-şi în şoaptă între ei
Pe când schimbau ocheade şi semne câte vrei.

– Să-l contemplăm în voie: e o caricatură
Ce vrea să fie Hamlet la chip şi la postură.
Cu ochii-i şovăielnici şi părul lui zburlit.
Nu este oare comic acest nefericit,
Bufon de trei parale, ridicol gură-spartă
Care îşi joacă rolul cu suficientă artă
Şi-şi vrea compătimită pretinsele-i mâhniri
De vulturi şi de greieri, de râu şi trandafiri,
Ba chiar de noi, autorii acestei mascarade,
Spărgându-ne urechea cu sute de tirade?

Aş fi putut (orgoliu-mi era până la nori
Şi îmi punea mulţimea de demoni sub picior)
Să le azvârlu-n faţă sfidarea mea supremă,
Dacă n-aş fi văzut-o în ceata lor obscenă
– Cum nu păliră-n ceruri arunci toţi sorii vechi? –
Pe zâna vieţii mele, cu ochii-i neperechi,
Care râdea cu dânşii în cor de-a mea durere
Şi-i dăruia cu câte-o murdară mângâiere.


CXVI O călătorie în Cythera

Ca pasărea de slobod, întraripatu-mi duh
Dădea ocol, în zboru-i, catargelor făloase;
Plutea alene nava sub ceruri radioase
Întocmai cum pluteşte un înger prin văzduh.

Ce insulă-i aceasta? Cythera ni se-mbie!
Ţărmi altădată-n farmec şi vrajă neîntrecuţi,
Banalul Eldorado-al flăcăilor trecuţi.
Priviţi şi luaţi aminte: acum e-o stâncărie.

Ostrov cu dulci secrete şi mândre sărbători,
A anticei Venere mirifică fantomă
Deasupra mării tale planează-n chip de-aromă
Şi răspândeşte-n suflet iubire şi langori.

O blând ostrov, prin care pluteau petale roze.
Şi-l adorară-n veacuri popor după popor,
Iar boarea-nmiresmată a laudelor lor
Plana precum tămâia peste grădini de roze

Sau al privighetorii suspin îndurerat.
Cythera e o ţară acum cu şesuri vide
Şi veşnic tulburată de ţipete-ascuţite.
Întrevedeam acolo şi un obiect ciudat

O, nu era un templu cu umbră-ocrotitoare
A cărui preoteasă, cu gândul dus la flori,
Mergea să-şi răcorească-ale trupului dogori
Descopciindu-şi haina spre briza trecătoare!

Când nava fu aproape de ţărmurele teş,
Speriind tot păsăretul cu pânzele-i sprinţare,
Văzurăm că e vorba de o spânzurătoare
Cu siluera-i neagră, aşa ca un cipreş.

Iar pasări mari de pradă, de foame asmuţite,
Se căţărau de-a valma pe-un spânzurat putrid
Rupând de pretutindeni, cu ciocul ascuţit
Din putregaiu-acela cu coaste ciuruite.

Îi erau ochii găuri, din pântecu-i scobit
Se prelingeau pe pulpe hâd maţele afară,
Casapii lui feroce cu pliscuri şi cu gheară
Muşcând cu sârg din dânsul lăsatu-l-au scopit.

Pizmaşe patrupede roiau pe la picioarep
Cu boturi ridicate urlând şi adulmecând.
Şi-o fiară mai voinică se agita bolând
La mijloc, ca un gâde-asistat de ajutoare.

Localnic al Cytherei, născut de cerul sfânt ,
Tu rabzi cu resemnare insultele murdare,
Plătind în felu-acesta păgânele rituale,
Păcatele, ce-ţi luară şi dreptul la mormânt.

O spânzurat ridicol îţi înţeleg durerea
Şi, cu infama-ţi soartă fraternizând deplin,
Îmi strevezeşte dinţii, născut din vechiu-mi chin,
Ca o vomitătură, un râu amar ca fierea.

În faţa ta biet diavol, care îmi eşti emul,
Simţii din nou în mine iscându-se acele
Pliscuri de corbi şi boturi hulpave de pantere
Ce altădată carnea mi-o sfîşiară dur.

– Era în pace cerul şi marea albăstrie
Dar mie-mi părea totul cernit şi sângeros,
Iar inima-mi de atuncea, ca într-un giulgiu gros,
E-nmormântată toată-n această-alegorie.

În insula ta, Venus, eu am putut găsi
Doar chipul meu simbolic într-o spânzurătoare;
– O, Doamne, dă-mi puterea şi îndrăzneala mare
Fără dezgust la suflet şi trup de-a mă privi!