Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Cezar Petrescu, îndrăgostit de Gheorghe Grigurcu




Semnalam, într-o cronică la volumul lui Sergiu Pavel Dan, intitulat Fiul craiului si spînul, opinia acestui critic potrivit căreia Cezar Petrescu este, la ora actuală, un nedreptătit, în baza "condamnării călinesciene", care ar fi sunat "ca o sentintă fatală": "Spaima conformistă, esential snoabă, de a nu trăda cumva slăbiciuni desuete fată de un scriitor contestat, în numele unor pretinse exigente estetice, de către înaltele foruri ale istoriei literare, a cuprins rînd pe rînd sintezele si cursurile universitare, proiectele editoriale serioase (editiile critice), programele scolare. În special, acest din urmă aspect ă refuzul de a transmite tinerilor niste cunostinte chiar si sumare asupra fecundei sale activităti ă a contribuit decisiv la marginalizarea prozatorului". Nu putem a nu-i da, măcar partial, dreptate universitarului clujean. Indiferent dacă G. Călinescu l-a tratat sau nu pe autorul Întunecării drept un potential "rival", ni se pare limpede că "vorbim despre opera unuia dintre cei mai cultivati scriitori români, comparabilă cu aceea a modelului francez, atît prin explorarea sistematică (autentic balzaciană) a societătii, bizuită pe varietatea tematico-tipologică a unui număr impresionant de volume, cît si prin îmbinarea prospectiunii realiste cu îndrăzneala imaginatiei romantice". De fapt, însusi Divinul admitea că Cezar Petrescu "a adus literaturii române un element ce-i lipsea: inventia". Ceea ce nu-i putin lucru. Avem impresia că o mai dreaptă pretuire a extrem de cunoscutului odinioară romancier se profilează deja, de la observatiile mai benevolente decît linia curentă ale profesorului Mircea Zaciu pînă la lista de "romancieri importanti" ai nostri, propusă de optzecistul Gheorghe Cusnarencu, în cadrul unei anchete a Caietelor critice, din care cităm: "Unul ar fi Dimitrie Cantemir, probabil cel mai mare scriitor român datorită Istoriei Hieroglifice (care e pe gustul meu!). Apoi, să zicem Rebreanu (nu mă emotionează), mai departe Cezar Petrescu (avea mînă de romancier ăamericană), Mateiu Caragiale (observator fin) si pot încheia din snobism cu Marin Preda (nu mă omor după romanul rural)". Oricum, Cezar Petrescu are sansa de-a deveni un "caz", adică un proces redeschis.

Ne propunem a-l comenta în rîndurile ce urmează în calitate de personaj al propriei sale literaturi epistolare. E vorba de un set consistent de scrisori pe care Cezar Petrescu le-a adresat Georgettei Ciocâlteu, a treia sa sotie, cu peste două decenii mai tînără decît el, de care s-a îndrăgostit pe cînd era elevă de pension, în vîrstă de 19 ani. Corespondenta se arcuieste pe o perioadă considerabilă, între 1932 si 1960, reflectînd nu doar ipostazele relatiilor celor doi protagonisti, al căror matrimoniu a durat zece ani, ci si împrejurările vietii scriitorului în contextul istoric, de la activitatea acestuia la Gîndirea, Curentul, România (aceasta din urmă un cotidian carlist, la a cărui directie suveranul l-a invitat pe celebrul romancier) pînă la perioada postbelică, dominată de cenzură si de alte interdictii instituite de regimul comunist. Mărturia de ordin personal (sentimentală, familială, socială, de creatie etc.) e, asadar concrescută cu documentul de epocă. Primul aspect, cel confesiv, ni se înfătisează însă drept cel mai relevant. El trasează profilul unui intelectual sensibil si introspectiv, fremătînd de afecte, în două faze net diferentiate. Prima, intitulată de editori Onoarea si aparentele, surprinde stările de spirit exaltate, dinaintea căsătoriei, cealaltă, purtînd titlul Tristeti crepusculare, oglindeste căsătoria si mai cu seamă perioada de după divort, exilul ex-sotiei, tribulatiile scriitorului rămas captiv în mediul totalitar, care n-a pregetat a-i face dificultăti, în pofida unor încercări ale acestuia de a-l sluji.

Cea dintîi ă si cea mai cuceritoare ă postură a lui Cezar Petrescu din epistolarul în chestiune o reprezintă figura îndrăgostitului fugos, de sorginte romantică. Cuadragenarul cunoaste o îmbătătoare regresiune în timp, etalîndu-si sinceritatea năvalnică, adolescentină: "Totul s-a petrecut în mine atît de năvalnic si în afară de orice ratiune! Am uitat tot ce m-a învătat viata, experienta, un trecut atît de febril consumat. Simt cu inima unui adolescent. E nescuzabil că asa este ă si mai nescuzabil că ti-o mărturisesc cu atîta dezinvoltură. Dar nu oare sinceritatea e tot ce-a mai rămas bun în mine? Fără această sinceritate, ce valoare umană as mai înfătisa eu lîngă tine, eu pentru tine?". Într-atît predomină existentialul atîtat prim emotie, încît scrisul pare a se clasa în afara literaturii: "Există în scrisorile mele măcar un singur rînd de literatură? Totul e altceva, Georgetta, atît de nou si de bun si de afară de profesiunea mea de jongleur al etichetelor!". Sau: "Stii? Nu fac literatură. Zău. Dimpotrivă. Eu am încercat să scriu ceva; să fac un nou început si un sfîrsit, ca foile de tartină, pentru un text vechi de roman în manuscris. A fost imposibil. Am uitat să scriu cu luciditate, cu disciplina mecanizată a meseriei. M-am dezvătat de cînd în scrisorile tale las gîndul si sentimentul să zburde incoherent, într-un fel de monolog cu toate contradictiile, ezitările, revenirile si repetările monoloagelor interioare". Explicabil, romancierul îsi pune mereu chestiunea diferentei de vîrstă, în raport cu tînăra-i iubită. Cochetînd pînă la un punct, ajunge la stratul grav al confidentei avînd ca obiect unele experiente de viată deceptionante, ce ar putea constitui "obstacole" în calea "fericirii" sale idilic întrevăzute: "Mereu, mereu în acest sentiment a stat de-a curmezisul, mereu persistă disproportia noastră de vîrstă si de viată. Nu rîde! Odată, cînd vorbeam, ti s-a părut un fel de cochetărie de femeie bătrînă, care asteaptă, provocînd, un fel de retractare, un compliment. Nu era aceasta, mică Georgetta. Vai, nu! Era altceva. Era constiinta anilor mei, a celor pe care i-am trăit, a vietii mele uzate, meseriei mele care face adesea să nu-mi apartin. Si toate mi s-au părut un obstacol. Îndrăzneam să sper că se poate si altfel. Că obstacolul se poate suprima. Dar aceasta nu o asteptam numai de la tine, fiindcă tu esti un copil, nu stii nimic, nu poti bănui nimic, nu ai de unde să cunosti ce triste surprize îti rezervă un om. Chiar un om ă căci mă socot un om, desi în actele mele adesea par o secătură. Ia gîndeste, mică Georgetta, si te rog fii atentă! Gîndeste că eu am aproape 40 de ani. Ani trăiti. Trăiti atît de intens, încît toată literatura mea e numai un palid fleac pe lîngă dramele, comediile, farsele, peripetiile pe care
le-am trăit". Pe directia acestor dezvăluiri masochiste, Cezar Petrescu nu ezită a recurge la termenii cei mai duri ai autoincriminării. "Poza" pe care o adoptă e cea a unei demonii repulsiv-seducătoare: "Vreau să-ti spun tot, ca să stii tot. Am trăit o viată dezordonată. De sinucigas care a întîrziat să moară si n-are nimic de pierdut. Deci, de acolo, complicatii materiale, datorii, obligatia de a muncii 5-6-7-8-9 luni ca să se pună toate la punct, să se elibereze si să-si creeze o viată cum se cuvine pentru un om care trece drept un talent, o fortă, si e invidiat ca un om tare, pe cînd el nu este decît un nimic". Tranzitia de la descalificantele dezvăluiri la gestul adoratiei se săvîrseste conform unui protocol abil, în trepte. Cu cît supirantul e aparent mai secătuit de blazare si viciu, cu atît se arată mai înzestrat cu puterea convingerii: "Întind bratele să te caut. Ascut urechea să-ti aud glasul. Îmi apare mereu, obsedantă, chinuitoare, silueta ta coborînd nonsalantă scările sau lenevesc căzută pe o bancă. Si ochii. Si mustrarea mirată din privire... Si atîtea. Pot toate acestea umple o viată? N-am crezut-o. Mai ales cînd această viată era a unei epave omenesti ca mine, care fiindcă am avut tot ce am dorit, m-am blazat de mult de orice dorintă". Chipul "bătrînetii" apare conjurat prin umor: "Să-ti spun drept, mă autoanalizez cu oarecare mirare, jenă si cu o ironică dezaprobare: parcă-s o gloabă bătrînă care a făcut odată, în junete, mofturi la circ, a ajuns la saca si cînd aude o arie de patefon, pe o fereastră deschisă, începe să valseze uitînd sacaua de la spate, pielea jupuită de ham, încheieturile anchilozate de reumatism si destinul la care se resemnase". Urmează implorarea celui ce se căieste de erorile trecutului, nevoind cu nici un chip a se întoarce în "abisurile" tenebroase în care l-ar fi proiectat refuzul fiintei iubite: "Dar ce mă fac eu în singurătatea mea fără nădejde? Vezi? Am lăsat capul pe brat, fruntea grea, am închis ochii să se facă din nou întuneric. Asa cum am trăit, cum trăiesc de atîtia ani. Si în întunericul acesta a început deodată lumina ta, ca o flacără călăuzitoare. Cum as putea face un pas mai departe în viata de mîine si de poimîine, fără această lumină? Mă înconjoară numai bezne si numai abisuri. Stiam din ce lume m-am desteptat. Dar cît de înfricosător si de atroce mi-ar fi să mă întorc mîine!". În cele din urmă apare argumentul forte al "ocrotirii" mutuale împotriva "lumii rele": "Ne-a apropiat pe unul de altul nu numai o dorintă, ci ceva mai bun si mai rar. O blîndete, o înduiosare reciprocă, un simtămînt de ocrotire. Pe tine într-un fel, pe mine în altul ă ne-a muscat viata. Si viata ne-a adus pe unul la celălalt, nu ca să ne întredevorăm, ci ca să ne apărăm de viată, să ne strîngem unul în altul, trup si suflet, pentru a ne apăra de tot ce e urît si rău, întristător si trivial". Pentru ca însăsi ideea profundei deosebiri dintre membrii cuplului să ia o întorsătură benefică: "Nu ne completăm, asadar? Contrastul dintre noi nu e el oare o garantie că vom însemna o exceptie în multimea cea multă, banală, inconstientă si pasivă?".

În fond, firele tuturor acestor texte converg spre un autoportret. "Spovedania" febrilă, mereu reluată, retusată si completată, a romancierului, tinde la imaginea unui personaj, exprimat la persoana întîi, printr-un monolog, care, asumîndu-si confruntarea antitetică cu juna Georgetta, visează o expresie obiectivă. "Scandalul", "oroarea", "monstruozitatea" puse în joc apartin unei tipologii luciferice. Afectînd debarasarea de literatură, Cezar Petrescu nu conteneste a face literatură, implicîndu-si declaratiile
dur-expiatoare în structurile acesteia: "Ce odios îti voi fi părînd! Am însă o scuză, mică Georgetta. Era datoria mea să-ti arăt în toată monstruozitatea cine si ce am fost pînă acum ca să întelegi ce pură aspiratie spre altceva mi-a dat acest sentiment covîrsitor pentru tine, o mică si fragilă copilă întîlnită în cale. Întelegi bine că dacă te-as fi iubit altfel si mai putin, as fi înlocuit sentimentul cu putină literatură". Existenta agitată, dezordonată, cu aspecte donjuanesti pe care o duce autorul Baletului mecanic n-ar ilustra decît căutarea unui ideal, al unui prototip pierdut prin moartea timpurie a primei sale sotii, Marcela Petrea: "Pe aceasta am iubit-o într-adevăr. De umbra ei poti fi încă geloasă, mică si dragă Georgetta. Poate, vezi, e crud ce-ti spun, în tine o caut pe dînsa". În unele pasaje e schitată o "filosofie" cinică a amorului, amenintător la adresa statutului de creator: "Femeile, iubind, de cele mai multe ori se depăsesc. Bărbatii de cele mai multe ori coboară. (...) Putea să se întîmple si cu mine asa, acum cînd m-a ajuns ăle demon du midiă ă desi mă simteam neutralizat prin acrobatia mea sentimentală, printr-un scepticism zeflemist, prin instinctul meu cu care îndată ce simteam că o femeie amenintă să mă acapareze, o înlocuiam cu altă figură de sah... Se anulau una pe alta. Le priveam pe toate ca pe niste făpturi imperfecte, infirme, lipsite de vointă si de personalitate, acceptînd tot si multumindu-se cu nimicul sufletesc pe care li-l aruncam ă firimituri". Sub aparentele euforice ale boemei, existenta scriitorului ce nu sovăie a se socoti o "victimă pasivă", străbate o durere ce i se pare incurabilă: "în loc de inimă aveam o rană. Iar rănile, dacă nu se vindecă, se amortesc cu tot soiul de balsamuri. (...) Pentru mine stupefiant era însăsi viata mea dezordonată". Un alt element din compozitia autoportretului îl constituie ritmul de muncă scriptică, de alură balzaciană. Timpul romanciarului e integral umplut de trepidanta prestatie literară, de "posedat": "Sînt cărti pe care le-am scris în 7 zile: ăSimfonia fantastică nici mai bună, nici mai proastă ca altele. Dar îti imaginezi tu ce înseamnă acele 7 zile de lucru? 10-12-14-16 ore de lucru pe zi, neîntrerupte, în care timp sînt absent de la orice altceva, de la viata vegetativă: mănînc automat, fumez ca o brută, răspund distrat la întrebări... Sînt posedat de subiectul meu. M-ai putea tu tolera asa?". Această "febră", această "abnegatie", această "renuntare la viata normală" e "în fond o voluptate, cam dureroasă, dar voluptate". Am putea adăuga: si un soi de exorcizare estetică întrucît cartea realizată iese din raza de interes a producătorului său: "lăsam să treacă o săptămînă pînă ce mă duceam la editor să-mi văd si eu cartea odată tipărită. Căci odată tipărită, nu mă mai interesează. E a publicului. Nu-mi mai apartine. Dar pînă atunci îti poti tu imagina toate durerile crispate ale nasterii?".

În partea a doua a epistolarului, facem cunostintă cu etapa de declin a lui Cezar Petrescu. Ni-l amintim si noi, unica oară cînd l-am putut vedea, în toamna anului 1954, la Bucuresti, vorbind la tribuna unei adunări de "luptă pentru pace", slab, cu o figură emaciată si foarte palid, stergîndu-si mereu fruntea cu batista, căci asuda din abundentă, si îngurgitînd tablete, în răstimpuri neverosimil de scurte. Boala se instaurase pe primul plan al existentei sale, de ins care n-a evitat abuzurile, fără a-l face să piardă speranta unei spectaculoase redresări: "Eu lucrez, dar fără sporul de odinioară, fiindcă pe lîngă infarctul miocardic, care mă face să sufăr la orice efort fizic ori intelectual, s-a instalat ex abrupto un reumatism teribil de acut la mîna dreaptă. De abia tin condeiul, obosesc de mă ia naiba după 3-4 pagini ă ori după cum stii, eu abia după două ceasuri de lucru si după 10 tigări si 4 cesti mari de cafea neagră, mă simteam în adevărata formă si gata să bat normele celorlalti scriitori. Asa, încă bolnav si slăbit, mă tin si eu de cărută, pînă ce-mi vor reveni fortele, să încep a da drumul la cărti, cîte 2-3 pe an". Cezar Petrescu mai are încă resurse pentru a glumi pe seama stării sale: "circulatia s-a făcut prost, s-au depus săruri cu tonele si acum parcă sînt un personagiu dintr-o comedie de odinioară: un gheneral cavalerist la pensie, care se repede curtezan ca în junete să dea brat demoazelelor si ai , ai! are el nevoie de bratul demoazelelor ca să facă prudent si cu dureri fantastice cîte un pas, copăcel". Din păcate, medicamentele pe care le solicită Georgettei, recăsătorită si stabilită acum în Franta, nu-i sosesc ori fac drumul... înapoi: "Te rog să mă ierti pentru toate necazurile tale cu faimoasele medicamente, care fac mereu drumul dus-întors, încît trebuie să stie calea singure". Birocratia totalitară zădărniceste cu sitem si dorinta crepusculară a lui Cezar Petrescu de-a călători la Paris: "Deci, sper că ne vom vedea, dragă Georgetta, înainte de a albi chiar cu totul si cu totul; urmînd să mă reped la Luvru, ca să revăd Victoria de la Samothrace, care ca orice victorie, si-a pierdut capul". În loc de-a aproba acest voiaj unui autor ce începuse a le aduce servicii (fără a deveni, totusi, un propagandist de primă mînă), autoritătile îi fac sicane în legătură cu reeditarea, la Hachette, a traducerii inofensivului roman pentru copii, Fram ursul polar. Desi prudent, scriitorul nu se poate înfrîna de la expresia amărăciunii sale: "Probabil că si întîrzierea sau disparitia volumului trimis pe adresa ta, prin Uniunea Scriitorilor, este încă un supliment la sîcîielile anterioare. Ca si în exemplarul de fată, am procedat la unele corecturi (de altfel strict tipografice) si la unele comprimări de aliniate (tot tipografice) pentru a cîstiga spatiu; iar la diferitele controale ale postelor pentru străinătate aceste corectări inofensive vor fi părut, cine stie ce cabalistice trucuri de limbaj secret. Mai stii? Asa sînt vremurile, draga mea copilită". În altă scrisoare, regimul comunist e supus unei critici încă mai transante: "Eu tot trag nădejdea că oamenii se vor dezmetici si măcar de rusinea generatiilor viitoare ă din epoca atomică ă nu-si vor mai anihila reciproc bucuria de a trăi, numai că se lasă condusi de instinctele străbunilor din epoca de piatră, din caverne, din vremea securilor din silex cioplit. Si fiindcă am acest optimism, desi sînt cu părul alb ca neaua, mai trag nădejde că relatiile normalizîndu-se, vom avea iarăsi prilejul să ne revedem si să stăm la povesti pînă la ziuă".

Nu putem spune altceva, în încheiere, decît că, înfătisîndu-se ca personaj el însusi, mai întîi în postură de "adolescent quadragenar" pasional îndrăgostit, apoi în cea de vîrstnic cardiac, încrezător însă în "viteza" lui specifică "de refacere", care "a scandalizat medicii", Cezar Petrescu ne descoperă surprinzătoare afinităti cu... Camil Petrescu: febrilitatea intelectualului, propensiunea analitică, ambitia de autodepăsire, energia, abnegatia literară si, nu în ultimul rînd, stăpînitorul miraj erotic.

_________

Cezar Petrescu: Georgetta (epistolar inedit), editie de Dumitru Vacariu si Lucian Vasiliu, Ed. Junimea, 1998, 200 pag., pret 14280 lei.