Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Cervantes, prietenul nedespărţit de Andrei Ionescu

Ne-am deprins în vremea din urmă să asociem cartea cu două nume mari, Shakespeare şi Cervantes, consacraţi de mult în conştiinţa literară a lumii ca titani ai Renaşterii şi contemporani eminenţi ai epocilor ulterioare, aşadar şi ai noştri, ba chiar mai contemporani cu noi decât suntem noi înşine, dacă se poate spune astfel, prin capacitatea lor extraordinară de a condensa esenţele vieţii dintotdeauna.

Şi bine facem procedând astfel, fiindcă nu ni s-a impus această asociere doar prin comoditatea unei întâmplătoare intersecţii calendaristice, ci în primul rând prin contemporaneitatea de substanţă a staturii lor impresionante şi prin profunzimea abisală a celor doi scriitori melancolici, în sufletul cărora, totuşi, simţim clocotind, bine temperată, bucuria vieţii preschimbate în creaţie.

Sărbătorirea lor e simbolică şi reprezentativă, nevrând să însemne nicidecum (oare mai e nevoie să spunem?) că am uitat de Dante sau de Baudelaire, nici că ne părăseşte cumva amintirea mereu vie a lui Homer, pe care tradiţia îl reprezintă orb pentru a marca astfel clarviziunea rapsodului emblematic al realităţilor ficţionale.

Acum se cuvine însă a ne opri la Cervantes, de la moartea căruia se împlinesc patru veacuri. Nu s-ar spune, dacă ne gândim la prospeţimea nealterată a operei, oricât de mult au variat raţiunile pentru care fiecare generaţie de cititori i-a receptat mesajul atât de bogat, de complex şi chiar de contradictoriu, inepuizabil şi funciarmente ambiguu. Până într-acolo încât un critic s-a întrebat dacă nu cumva, în planul căutării expresiei cât mai adecvate, mesajul cel mai durabil lui Cervantes ar putea fi chiar ambiguitatea majoră a artei, care nu exprimă ceva anume, preexistent în ordinea realităţii, ci încearcă înainte de toate şi în mod esenţial să exprime însăşi nevoia de expresie a vieţii, mai exact a trăirii sau a traiului vieţii, cum se spunea altădată, care se sustrage oricărei anesteziante reducţii conceptuale la unilateralităţi dogmatice.

Cum vedem, o întreagă estetică literară a putut fi scoasă din analiza minuţioasă a operei sale atât de grave în fond şi atât de neserioase (ludice) totodată în aparenţă, mereu surprinzător necesară, pe care şiruri de naratori dintre cei mai inovatori prin programul lor de creaţie constată că a fost întinsă de Cervantes, cu întreaga ei problematică mereu actuală, peste întreaga lui vastă posterioritate încă departe de a se fi încheiat.

Reluând, desigur, antecedente uitate, căci nimic nu e nou sub soare, dar adăugând cu naturaleţe cuceritoare şi în acelaşi timp cu blândă autoritate suverană accentele cerute de noua şi ampla lui perspectivă de vizionar, Cervantes îi determină pe exegeţi să-l aşeze la originea romanului modern, plăsmuitor de personaje dinamice, ce depăşesc stereotipiile de bufonadă rudimentară şi se înscriu în traiectoria unor metamorfoze de natură metafizică, precum perechea celebră de contagiune reciprocă Don Quijote-Sancho Panza, care întruchipează idealul şi respectiv spiritul practic sau instanţa realităţii materiale. Şi câte şi mai câte trăsături ale literaturii romantice, moderne, moderniste şi postmoderniste îşi trag obârşia din opera lui.

Cel mai mare inventator, aşa l-a numit critica spaniolă, folosindu-se de un calificativ pe care el însuşi şi-l atribuise în tinereţe.

O invenţie de o asemenea vibraţie intimă, de o asemenea pregnanţă şi coerenţă, s-a spus, nu putea fi doar a literatului, ci trebuia să fie şi a omului. Este motivul pentru care exegeţii nu despart în cazul lui Cervantes omul de operă şi nu pregetă să-l considere pe Don Quijote un alter ego al scriitorului, neostenind să amintească de curajul oşteanului care s-a luptat vitejeşte în bătălia de la Lepanto, precum şi de conduita exemplară, la fel de curajoasă în încercările de a-şi redobândi libertatea (cele cinci evadări eşuate, pentru care îşi asumă bărbăteşte răspunderea) din anii captivităţii în Africa, unde, cum singur spune, într-un celebru autoportret moral, „a învăţat să aibă răbdare în vremuri de restrişte” – tener paciencia en las adversidades. Este mesajul esenţial al omului, şi din această neabătută fibră eroică iese marea lui operă, însufleţită de elanul faptei slujitoare, în acel registru nemaiîntâlnit până atunci, în care filonul tragicomic se resoarbe în suavităţi comprehensive, şi în care accentele satirice se preschimbă în umorul robust şi rafinat al parodiei omagiale ce decantează esenţele tari ale condiţiei umane elementare în rare arome binefăcătoare, precum balsamul tămăduitor al rănilor primite de cavalerul neînfricat căruia vrăjmăşia vrăjitorilor încearcă zadarnic să-i răpească cinstea biruinţelor. Din acea îndelungă răbdare a anilor de dură captivitate printre necredincioşi a ieşit omenia atât de cuprinzătoare şi de mântuitoare pentru care vor mărturisi mai târziu cât de profund îndatoraţi i-au fost un Flaubert, un Dostoievski, un Borges.

Revenim astfel inevitabil la ambiguitatea funciară a artei în adevărul ei de opoziţii complementare, refractar la orice dogmatism. Solicitându- ne discernământul precum parabolele biblice, Cervantes ne obligă să ne întrebăm, bunăoară: este Don Quijote o satiră implacabilă a romanelor cavalereşti sau este dimpotrivă (de ce nu totdeodată?) ultimul roman al genului, când nostalgic şi patetic, când hieratic, când jucăuş, închinat sublimei şi nepieritoarei figuri a cavalerului justiţiar ce nu poate lipsi din repertoriul umanităţii, în mod urgent, concret şi personal, chemat să îndrepte strâmbătăţile lumii, în pofida adversităţilor ce par să arunce în ridicol o vitejie la prima vedere ineficientă. Ca şi cum vitejia şi abnegaţia şi neprihănirea ar putea fi desuete ori zadarnice. Nu se definesc în ultimă instanţă toate personajele romanului prin atitudinea pe care o adoptă faţă de fals anacronicul şi mereu actualul eroism al cavalerului?

Să nu uităm apoi că atât autorul, cât şi celelalte personaje îl numesc loco cuerdo, adică nebun şi înţelept. Să nu uităm că nebunia cavalerului său rătăcitor este o nebunie nobilă şi cultă. În ultimă instanţă, Alonso Quijano cel Bun o ia razna sub numele de Don Quijote (suntem ceea ce năzuim să fim, va spune Unamuno despre eroul ce umple arhetipul propriei sale aspiraţii) şi rătăceşte prin lumea largă nu pentru că are chef să umble brambura în căutarea aventurilor de orice fel. Şi nici pentru că ar avea chipurile minţile rătăcite (facultatea lui intelectuală depăşind cu mult media, cum observă acelaşi Unamuno, „bolnavă” prin exces fiind numai facultatea lui imaginativă), ci pentru că ia în serios cultura, cu acea gravitate sacră pe care i-o conferă asumarea totală a valorilor înalte şi hotărârea nezdruncinată de a le înfăptui cu orice preţ.

Din câte ar mai fi de spus, aleg un crez care pecetluieşte definitiv nobleţea lui Cervantes şi a alter egoului său, cavalerul care proclamă sus şi tare frumuseţea fără seamăn a iubitei lui ideale, în pofida înfrângerii vremelnice a braţului care i-a cedat în încleştarea luptei: „Putea-vor vrăjitorii să-mi răpească norocul; niciodată însă avântul şi curajul”.

Titlul evocării de faţă a fost luat din Santiago Montero Díaz, care în 1947, pe când nu se vindecaseră încă rănile războiului civil, a publicat o carte despre el escritor alegre şi despre eroul său predilect, el caballero de la triste figura, în chip de profeţie şi înlesnire a reconcielierii ce avea să vină prin soluţia monarhică: Cervantes, compañero eterno.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara