Revenit în ţară către jumătatea anului 2012, am avut la început dificultăţi de situare exactă: am crezut că nimeream în altă ţară decît cea din care plecasem. Nu era aşa, din păcate ajunsesem chiar în România, deşi într-o Românie irecognoscibilă. În aceste condiţii, am avut contact doar cu producţia literară naţională din a doua parte a anului.
Pentru cultura noastră, anul 2012 na trecut degeaba. Împinse parcă din urmă de Centenarul Caragiale, cîteva contribuţii masive consacrate autorului au apărut în cadenţă (semnate de Dan C. Mihăilescu, Bogdan Bădulescu etc.), iar poezia, fierul de lance perpetuu al literaturii române, a continuat să ofere nestăvilit, şi în 2012, volum după volum. Mi-au atras însă atenţia cu deosebire două cărţi extraordinare apărute la finele anului, amîndouă greu de clasat, deşi la eventuale premieri pot candida sub eticheta vagă de „Critică“.
Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste de Andrei Pleşu (Editura Humanitas) vor interesa în egală măsură exegeza biblică, etica, meditaţia filozofică şi literatura. Pentru ca o asemenea carte să apară, în indiferent ce cultură, e necesară o conjuncţie favorabilă de astre şi, bineînţeles, existenţa unui talent scriptic multiplu precum cel al lui Andrei Pleşu.
Dincolo de cuvinte. Polifonia inaudibilă a „Scrisorii pierdute” de Mihai Dinu (Editura Spandugino) marchează altă apariţie surprinzătoare: prin ea anul Caragiale se încheie în glorie. Mihai Dinu, după vaste preambuluri destinate didascaliilor dramatice, ilustrate cu exemple româneşti şi străine, întreprinde – în a doua jumătate a cărţii – o extraordinară analiză detaliată a Scrisorii pierdute. Exegeza caragialiană se îmbogăţeşte astfel cu o contribuţie decisivă.
Într-o întreprindere unde scheletul demonstraţiei rămîne de natură matematică, cititorul obişnuit va trebui de multe ori să-l creadă pe autor pe cuvînt, orizontul care i se deschide va fi însă fascinant. Cele mai celebre personaje dramatice româneşti, eroii Scrisorii pierdute, ni se prezintă sub aspecte neaşteptate, relaţiile dintre ele, adică arhitectura internă a unei construcţii geniale, greu sesizabile la prima vedere, apar – în perspectiva exhaustivă a iui Mihai Dinu – sub o lumină nouă şi paradoxală. Paradoxul grav şi decisiv pare a fi metoda brevetată a lui Mihai Dinu. După abordări filozofîco-sociale ale Scrisorii pierdute, semnate de N.Steinhardt sau Alexandru Dragomir, capodopera dramaturgiei noastre se prezintă în armură nouă, perfecţiune dincolo de timp. Analiza de tip matematic îi oferă încă un certificat de nobleţe.
Manifestîndu-şi bucuria că Scrisoarea pierdută nu a fost transformată pînă acum în operă (precum O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu), Mihai Dinu încheie astfel: „Pentru autorul cărţii de faţă Scrisoarea pierdută apare ca o variantă necîntată (dar încîntătoare) de dramma giocoso, evocînd gravitatea jucăuşă a celor mai bune pagini mozartiene”.
O banală constatare pragmatică, verificată de-a lungul secolului XX, ne-a arătat că – în perioadele de convulsii, de înfruntări, urmate în general de regimuri autoritare – literatura a înflorit spontan, mai viguros decît sub călduţa democraţie. Dată fiind situaţia politică din România acestui sfîrşit de an, putem privi cu încredere spre viitoarea recoltă literară a anului 2013 şi a celor următori.