Radu Sergiu Ruba, Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă, Editura Charmides, Bistriţa, f.a. [2017], 93 pag.

nu înţeleg ce mi se-ntâmplă este cea de-a şasea carte de poezie a lui Radu Sergiu Ruba şi, totodată, prima după succesul remarcabil de critică obţinut cu volumul de proză O vară ce nu mai apune (2014). Între ele, a îngrijit o ediţie a doua, revăzută şi adăugită, a antologiei Constelaţia Homer (cuprinzând literatura scriitorilor nevăzători din România) şi – o pasiune mai veche – a definitivat un volum de convorbiri cu personalităţi româneşti din diverse domenii.

Poetul este, se ştie, unul dintre cei mai tineri optzecişti (din punct de vedere biologic) şi, totodată, unul dintre cei mai experimentaţi nouăzecişti (ca apartenenţă de grup şi, nu în ultimul rând, ca poetică). Discursul său se alimentează dintr-un original melanj de mirare intelectuală şi percepţie senzorială acută, rafinat de cultură şi echilibrat de o înţelepciune care este produsul unei suferinţe învinse.

Textele din Nu înţeleg... au, simultan, prospeţimea unor interogaţii noi în existenţa lirică a autorului şi maturitatea unor răspunsuri care pornesc dintr-un eu echilibrat şi, vorba lui Preda, păţit. Mirarea se converteşte, de aceea, când în revelaţie, ca în Urmele cerului („Trec cu degetele prin el/ îndelung/ iar când mi le retrag/ în loc să se holbeze vânăt la mine/ prin spărturile rămase/ răzbat stelele.”), când în amintire, cum se întâmplă în Îndepărtarea („Am ajuns într-o ţară unde nu pusesem niciodată/ piciorul/ dar mai fusesem pe acolo./ O recunoşteam după mormanele ei de lumină/ sub care am aşteptat mult/ respirând prin trestie/ şi trăgând în plămâni cerul./ Visam să-l păstrez/ şi numai ca să nu mă sufoc/ i-am dat drumul în aer/ deasupra luminii.”).

Eliberate cu parcimonie („numai ca să nu mă sufoc”), aceste revelaţii şi amintiri prind conturul unor texte-mărturie. Ceea ce înseamnă că Radu Sergiu Ruba nu îşi arogă condiţia postmodernă a demiurgului care poate orice, chiar şi – vorba lui Nichita Stănescu – să zică verde de albastru şi minciună de adevăr, atribuind cu de la sine putere conţinut liric, cum a făcut Mircea Cărtărescu, până şi unei chiuvete. Nu: poetul este aici un observator inteligent (nu spunea Fericitul Augustin că mirarea este semnul inteligenţei?) şi înţelegător, prin poezie, al unui univers, de fapt, ininteligibil. Unul în care, de pildă, vârsta de aur a şcolarităţii fusese folosită pentru îndoctrinare: „A fost cea dintâi revelaţie:/ ne-au obligat să formăm un cerc/ în curtea şcolii/ ne lăsam greu/ încă nu eram învăţaţi cu perfecţiunea/ au ţipat mult la noi/ l-am format în cele din urmă. [...]// Nu există Dumnezeu!/ A ţipat la noi o colegă mai mare/ şefa detaşamentului de pionieri/ bătea la vreo paisprezece ani/ noi nu aveam mai mult de nouă/ Dumnezeu nu există!”. Sau în care munca e un simulacru kafkian: „Umbra mea/ aura ei/ absenţa lui/ adierile celorlalţi/ cum că vor ajunge la program/ umpleau biroul de nouă metri/ pe doi virgulă cinci./ Acolo se muncea.// Munca eram noi./ Iar din noi urca un fum/ dădea în hol/ suia scările/ să se ştie că suntem la locurile noastre/ şi că... în sfârşit.” Mărturiile sale lirice, ingenios alcătuite, în pofida unei dicţiuni aparent spontane, dezvăluie mirabilul ascuns în banal, ca în poemul Cercul, din care deja am citat: „Colega noastră mai mare/ şefa peste salba de cravate roşii/ de sub bluza de uniformă/ se înşuruba ideal/ în lumina aceea înnourată/ cu începutul ţâţelor ei/ cu toţii ştiam de acum că ele există!// Atâta Dumnezeu am supt/ din ţâţele alea/ peste câţiva ani/ cât nu a supt nici o şcoală.../ Toţi băieţii au stat la coadă acolo/ toţi/ afară de ăl pirpiriu./ A vrut odată şi el/ dar ea l-a plesnit:/ Ai spus/ şi jap!/ Măgarule/ că nu există!”

Există, însă, şi o altă dimensiune a volumului Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă: cea religioasă. Nu în sensul confesional sau devoţional al termenului, ci în cel etimologic, al căutării, prin poezie, a unor valori şi orizonturi superioare. Sacrul camuflat în profan, în poeme ca Icoană pe lemn sau Un singur punct, pare a fi formula unora dintre mirările lirice ale lui Radu Sergiu Ruba, poet discret, care nu face paradă de întâlnirile sale cu primul element, preferând să depună mărturie despre cel de-al doilea. În poeziile cu substrat religios, cercul revelaţiei rămâne, prin urmare, deschis: „Scriu./ Asta mă salvează./ Sunt însă fleacuri/ despre ceaşca de pildă din faţa mea/ cu ciobiturile ei/ descrise cu atâta migală/ că nu se mai vede prea bine despre ce este vorba/ las adică adevărul în seama cititorului...”.

Radu Sergiu Ruba adună carte după carte, egal cu sine însuşi şi mereu altfel, într-o operă care se construieşte ardeleneşte, fără grabă. Substanţial şi încărcat de o viziune dulce-amăruie asupra existenţei, Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă este unul dintre cele mai valoroase volume de poezie ale anului trecut.