Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Cercul poeţilor în curs de apariţie de Cosmin Ciotloş


Probabil cel mai fertil şi mai interesant grup literar afirmat în ultimii ani (într-o lejeră concurenţă cu fracturismul lui Marius Ianuş) este ieşeanul Club 8. Fertil pentru că nu a dat în nici un moment semne de politizare programatică, fertil pentru că - deşi aproape de negăsit pe piaţa de carte - volumele acestor autori se dau din mână-n mână şi se recită, apoi, fragmentar, din memorie. Găsesc, totuşi, destul de periculoasă celebritatea aceasta de rang secund şi de circulaţie mai curând orală: ea este - culmea! - în mai mare măsură o mişcare de marketing implicit decât una cu adevărat în sensul literaturii. Sau al lecturii.

De aceea cred că perioada tulbure dintre semianonimat şi ,baia de mulţime", dintre folclorul urban şi ieşirea la rampă e cea mai prielnică pentru a scrie despre autori ca O. Nimigean, Radu Andriescu, Dan Lungu, Dan Sociu, Lucian Dan Teodorovici, Antonio Patraş, Codrin Liviu Cuţitaru, Constantin Acosmei, Gabriel H. Decuble. Adică despre Club 8. Ultimii doi din listă se conformează, în viziunea mea şi în momentul de faţă, cel mai bine acestui criteriu contextual, al tranziţiei de statut. Dacă, de pildă, Constantin Acosmei îşi publică cea de-a treia ediţie din Jucăria mortului la Editura Vinea (ceea ce-i va asigura o difuzare nu exemplară, dar reală), Gabriel H. Decuble are sub tipar un nou volum de poezie, la Cartea Românească.

La 11 ani de la prima publicare, Jucăria mortului rămâne o foarte bună carte de poezie. Fireşte, scepticii nu sunt lipsiţi de argumente: distanţa în timp încurajează şi stimulează rezervele, discreţia şi zgârcenia autorului premerg unele dintre semnele de întrebare, formulările memorabile provoacă suspiciuni legate de termenul de valabilitate. Pe scurt, Constantin Acosmei poate fi privit - cu maliţie - ca un autor de butade, pline de haz şi potrivite excelent, ca o specie de copywriter fără simbrie. Chiar dacă lucrurile ar sta aşa, tot n-ar fi de neglijat. L-aş citi în continuare cu plăcere şi complicitate.

Numai că, ştim bine, poezia e în altă parte. Nu în umorul inteligent şi reţinut, nu în precizia cu care sunt tăiate versurile sau în inovaţiile formale. Acestea toate sunt garanţii ale unei atitudini, sunt contracte amicale pe care Acosmei le oferă târziu cititorilor, oarecum retroactiv. Acte, la urma urmei, destul de complicate faţă de naturaleţea lui funciară. Poemele din Jucăria mortului par făcute din gesturi, nu din cuvinte. Sunt forme de happening notate rapid, structuri narative care nu se revendică din vreo tradiţie a poveştilor. Şi care nu se prea revendică, în aparenţă, din nimic.

Sintagmele sunt într-un asemenea grad scuturate de sensurile-clişeu, de rezonanţele înduioşătoare, încât ne putem întreba cum şi unde există melodramă în acest volum, ori dacă lectura de identificare ne va stoarce lacrimile promise în titlu. În ciuda terenului minat la fiecare pas, în ciuda ameninţărilor pe care le presimţim, nu se produce nici o explozie de lirism. Iată un slalom incredibil: ,şi încă vă mai spun:/ruşinea este singura sursă/de energie/ce îmi alimentează viaţa/viaţa mea - cât hăul./mi-e lene să mă sinucid//dar ce rost mai are//să vă şantajez//cu sinceritatea mea//decât să ridic două degete ca să răspund corect la întrebările profunde//ale existenţei//mai bine-două degete//să mi le bag pe gât".

Şi iată câteva atracţii ale cărţii, cărora e cu adevărat greu să le rezişti: ,(îmi împing scaunul puţin mai în spate/şi ridic piciorul amorţit pe marginea mesei/mişc încetişor degetul mare ieşit din ciorapul rupt- mă trec fiori)" sau ,(în fiecare noapte beau/un pahar de ceai negru/mă aşez pe pat/cu faţa în jos/îmi ascult zvâcnirile inimii/şi îmi închipui că/sunt îndrăgostit)" sau poemul-fetiş, Amărăciune: ,mi-am scos degetele din urechi/şi pe urmă le-am băgat în gură", urmat de poemul-vedetă, Reverenţă: ,(m-am aplecat şi/mi-am smuls covorul/de sub picioare)."

Cu riscul de a coborî poezia în retorică şi inefabilul în canon, cred că Jucăria mortului capătă, de la an la an, trăsăturile unui volum obligatoriu. Un exerciţiu de democraţie şi de libertate a cuvintelor. Necesar deopotrivă tinerilor poeţi şi criticilor experimentaţi, jurnaliştilor sătui de limba de lemn şi top-modelelor care vor să-nveţe, cum-necum, graţia. În sfârşit, o spun aşteptând, necesar lui Acosmei însuşi.

Personal, văd în volumul lui Gabriel H. Decuble (Epistole...şi alte poeme) o reuşită. În limitele pe care autorul şi le-a impus, în limitele multora dintre aşteptările noastre şi chiar un pic dincolo de ele. Sunt puţine cărţile asamblate şi concepute în timp real cu o asemenea inteligenţă. Cu alte cuvinte, acele cărţi care te provoacă şi care să te conving să treci peste nemulţumirile impresioniste ale primei parcurgeri; încăpăţânate şi chiar prin asta fermecătoare; consecvente, dar nu monocorde. După o copertă avangardistă, publicitară şi aproape farmaceutică ("Conţine: poezie pură 92,8 %; poezie cu tendinţă 7,19 %; hârtie 0,01 %"), urmează pagini întregi de poeme cu prozodie latină, intercalând alte poeme comentate în paranteză de o mână neştiută şi câteva senzualităţi epigramatice surprinzătoare. De ce aşa?

Fără doar şi poate, cifrul intim al Epistolelor nu stă în cuvioşenia manierei, în respectul moştenit al eruditului pentru antici, ci într-un orgoliu care-l face aproape congener cu aceştia. Deloc ultragiantă ori măcar stânjenitoare, deloc grobiană ori autosuficientă, forma aceasta de trufie ne învaţă ceva foarte important despre raportul dintre poet şi pagina albă. Lui Decuble, anxietatea scrisului şi retorica neputinţei îi sunt complet străine. Vocea sa e a unui jurist din for, a unui om de ştiinţă sau a unui şaman. Contează mai puţin ce inflexiuni şi ce momente de scădere are această voce, trecem cu vederea unele preţiozităţi. Sunt texte de neocolit, misogine şi lubrice, amintind de Marţial şi de Arghezi. Simpla citare devine savuroasă: ,oricâte saltele-ai îngrămădi impozant pe divan,/nesăţioasă Atthis, iubirea nu va fi mai gingaşă,/nici mai duioasă atingerea amanţilor tăi,/purecii, doar, adăpost mai bogat vor găsi" sau ,cu Eros să mă-ntrec în zaruri nu mi-am propus, Rhodope;/el te va dărui, ştiam, unui războinic aprig,/iar harfa mi-o va sfărâma de scuturi./dar nu vedeam, naiv, acest prinos pe mâna unei cohorte-ntregi."

Într-unul din poemele de aici, Decuble promite, zâmbind, că-l va traduce pe Thomas Pynchon în etruscă. Nu cred că trebuie să meargă chiar până acolo pentru a da o carte remarcabilă. Sunt sigur, însă, c-o ştie şi el.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara