Solida monografie închinată Cercului Literar de la Sibiu a lui Dan Damaschin ne îngăduie a trece în revistă, din nou, avatarurile acestei importante grupări literare româneşti, revelatoare în înalt grad asupra împrejurărilor istorice de cele mai multe ori nefavorabile din jumătatea de veac în care s-a înscris. "Piatra fundamentală a noului edificiu spiritual", cum spune unul din componenţii săi, Cornel Regman, a reprezentat-o Manifestul publicat în ziarul "Viaţa" din 13 mai 1943, sub forma unui mesaj epistolar adresat lui E. Lovinescu, text care a acţionat cu puterea unui statut de la care n-ar fi fost permisă nicio derogare. Avînd natura unui veritabil act de identitate pentru semnatarii săi, ziua apariţiei acestuia a fost cu tinerească exuberanţă decretată de către Forumul Suprem, alcătuit din Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu şi Cornel Regman, drept "ziua de sărbătoare a Cercului Literar". Ea va constitui o ocazie de reunire a cerchiştilor. Subsemnatul îşi aminteşte de cea din 1973, în cele două centre legate de întemeierea Cercului, Sibiu şi Cluj, la care, deşi invitat, cu mare regret n-a putut participa, împiedicat fiind cu rea intenţie de către satrapul de atunci al revistei "Familia", unde era redactor, un anume Stelian Vasilescu ce l-a obligat să fie "de serviciu", deşi nu era rîndul său... Manifestul a fost nu doar o profesiune de credinţă a celor ce l-au lansat (cu puţinele excepţii ale unor infideli, de la Romeo Dăscălescu la Ion Oana, ultimul fiindu-mi dascăl de folclor la Şcoala de literatură, în duhul unei apăsate obedienţe marxist-leniniste), ci şi un prilej de a-i relua, comenta, suplimenta ideile, de la editorialul Perspectivă, redactat de I. Negoiţescu (deşi nesemnat) cu care se deschide primul număr al "Revistei Cercului Literar" (ianuarie 1945) şi de la proiectul complementar al "euphorionismului", configurat în Un roman epistolar, pînă la Scrisoarea către Paul Goma a lui I. Negoiţescu din 1977, gest cvasisingular de dramatică rezistenţă est-etică. Adică un mod de a-i sublinia perenitatea. Neîndoios "document de conştiinţă", dovedind o conexiune cu traiectul biografic al semnatarilor, cum arată Dan Damaschin, Manifestul nu probează însă întrutotul "că Ťdestinulť acestuia s-a confundat cu destinul celor care l-au conceput". Altminteri cum ne-am explica prestaţiile, defel neglijabile, în slujba "angajării" la "linia" propagandei comuniste a unor Nicolae Balotă şi Radu Enescu? Avem toată consideraţia pentru producţiile de înaltă intelectualitate ale acestora, dar socotim că nu se cuvine trecută sub tăcere vădita lor distanţare, pe parcursul unui şir de ani, de principiile directoare ale Cercului. Probozit fiind, după cîte ştim, măcar unul dintre ei, în intimitatea unei reuniuni cerchiste, de către I. Negoiţescu, cei doi (la care s-ar putea adăuga, cu un "aport" mai sumar, şi Cornel Regman, care semna cu pseudonimul Dan Costa), comportarea lor indică faptul că exista o tensiune contradictorie nu doar între Cerc şi ambianţa epocală, ci şi în interiorul acestuia.
Cea mai relevantă apreciere a Manifestului a reprezentat-o, desigur, scrisoarea de răspuns a lui E. Lovinescu, apărută la 28 mai 1943, în acelaşi ziar, "Viaţa". Intuind o substanţială continuitate a propriei acţiuni prin apariţia tinerilor ce vor participa decisiv la alcătuirea celei de-a patra generaţii postmaioresciene, mentorul Sburătorului nu se mulţumea a recunoaşte, factor esenţial pentru programul său, disocierea esteticului "din orice simbioză, fie ea cît de însemnată, culturală sau naţională", reliefînd primejdiile la care se expun temerarii cerchişti: "Nu veniţi ca beneficiarii unei lupte cîştigate; nu sunteţi oaspeţii nepoftiţi ai unei mese întinse pentru alţii. Avînd sentimentul riscului ce vă aşteaptă, meritul este cu atît mai mare cu cît instinctul de conservare înnăscut sub nobile aparenţe imprimă penele cele mai nobile ale generaţiei ce vă precedă într-o poziţie de expectativă şi de prudenţă". Sunt astfel mustraţi indirect criticii din a treia generaţie postmaioresciană, care, în acei ani tulburi, ezitaseră a coborî în "tranşeea ideologică" a militantismului proestetic, cu excepţia lui Pompiliu Constantinescu. Să fi fost această ezitare un soi de prefigurare a dezerţiunilor masive ce s-au produs după comunizarea ţării? A colaboraţionismelor de care, helas, n-au rămas străini nici cîţiva reprezentanţi de marcă ai criticii interbelice? Oricum, rîndurile lui E. Lovinescu exprimă o nelinişte pe care o putem aprecia drept vaticinară. Bucuria marelui precursor de-a constata că gestul de adeziune la programul său "venea în chip neaşteptat din Ardeal", un topos în care confuzia esteticului cu alte domenii părea profund înrădăcinată, se asocia cu aceea că gestul în cauză semnifica o delimitare de un moment neprielnic evoluţiei nestînjenite a valorii estetice, ilustrînd un act de moralitate, bizuit pe "conştiinţa temerităţii gestului şi a primejdiei ce poate conţine pentru fiecare din d-voastră". Invocarea insistentă a scrupulelor morale nu suna oare, în 1943, ca un avertisment inclusiv pentru următoarele teribile decenii?
Explicabil, presa timpului a întîmpinat Manifestul cu reacţii de două tipuri, de rejectare şi de aprobare. Cele dintîi, uneori violente pînă la extrem, apar sintetizate într-o scrisoare din 26 mai 1943 a lui Ştefan Aug. Doinaş către Cornel Regman: "La Sibiu am fost ameninţaţi cu Parchetul ceea ce arată halul de furie în care au ajuns mediocrităţile culturale pe care le vizam. De altfel infima lor intelectualitate nu s-a alinat nici acum - ci mereu plănuieşte răzbunări". Din rîndul reacţiilor pozitive vom aminti atitudinea magiştrilor ("La Sibiu, în Universitate au fost alături de noi profesorii Liviu Rusu şi Lucian Blaga", notează C. Regman), precum şi, din partea unor studenţi cu opţiuni de stînga, "al doilea manifest de adeziune la mica noastră mişcare de Ťrezistenţă spiritualăť", după cum relatează acelaşi. Ca şi un articol al lui Pompiliu Constantinescu, O nouă imagine a Ardealului creator, apărut în "Vremea", la 30 mai, în care Manifestul este lăudat pentru "o elevaţie a tonului, care impune o privire verticală asupra creaţiei", ca şi pentru faptul că exprimă orientarea junilor ardeleni "întru estetism, adică întru creaţie şi valoare universală". Demne de reţinut sunt cuvintele privitoare la Blaga (pe care unii l-au considerat defavorizat de mişcarea Cercului ce a găsit cu cale a se adresa lui E. Lovinescu), figură exponenţială a Ardealului literar în sensul că a marcat o ruptură categorică de etnografie şi de sămănătorism, fără a se dezice de duhul etnic ("împacă estetismul cu spiritul etnic, împacă particularismul românesc cu universalismul"), întrucît "din culturalism păşeşte în creaţie, din regionalism în integritatea spiritualităţii naţionale". Să revenim acum la negaţii. Publicaţiile naţionaliste precum "Porunca vremii", "Neamul nostru", "Gândirea" îi incriminează pe "comuniştii de la Sibiu" ce ar reprezenta, prin ocolirea elementului etnic şi detaşarea de o tradiţie culturală socotită epuizată, "una din primele ingratitudini aduse culturii româneşti şi astfel, implicit, neamului". E vorba aici de semnificaţia politică a Manifestului. Vectorul politic fiind înţeles nu ca o imixtiune în zona esteticului, ci ca un instrument ce poate asigura libertatea civică, necesară creaţiei ca o condiţie vitală, id est ca o formă de rezistenţă împotriva unei atmosfere nefavorabile acesteia. Elocvent, I. Negoiţescu insistă asupra valenţelor politice ale textului inaugural al Cercului: "Cînd, în primăvara anului 1943, a apărut manifestul Cercului Literar, ca un elogiu al spiritului de libertate, ca o reintegrare a generaţiei tinere în românitatea de perspectivă universală, ruptă de nebuloasele conjuncturi politice şi regionaliste, împrejurarea a fost socotită, în lumea literaturii propagandistice şi a ortodoxismului pe de o parte, în lumea stîngei oprimate pe de altă parte, ca un act de semnificaţii politice". Tocmai contestarea politicului, reducţia Cercului la sfera literaturii surprinde într-un comentariu al lui D.D. Roşca (fost profesor al nostru, de pedagogie, la Universitatea clujeană, o disciplină predată în anii '50 în strictă conformitate cu manualele sovietice): "Cît priveşte natura Ťrezistenţeiť care vrea să fie furişată între rîndurile amintitului manifest şi invocată ca merit al tuturor celor ce fac parte din ŤCercul Literarť de la Sibiu, ţinem să precizăm de la început că textul lui nu cuprinde în el nici o semnificaţie politică". Coloratura politică a Manifestului e totuşi indenegabilă, constituind una din virtuţile sale istorice. Paradoxal, învinuirile îndreptate asupra acestuia din direcţia dreptei pot dobîndi, acum, în ochii noştri, dincolo de dorinţa de culpabilizare în tonuri aspre, semnificaţia unui memento. În egală măsură, cu toate că de pe poziţii energic deosebite, atît cerchiştii care deplorau "nebuloasele conjuncturi politice şi regionaliste", cît şi naţionaliştii ce vituperau "comunismul estetic" se pregăteau, subliminal, am zice, dar cu accente premonitorii certe, să intre în marele tunel al opresiunii comuniste. Iată ce mai afirma Negoiţescu, în 1945. "Au trecut aproape doi ani de cînd, în presa de extremă dreaptă se citeau cu frecvenţă articole de calomnie, de injurii perfide, la adresa celor care scot azi această revistă ("Revista Cercului literar"), şi acele articole întrebuinţau de preferinţă titluri, atunci odios de incriminatorii, precum cel de ŤComuniştii de la Sibiuť, ŤComunismul esteticť şi altele de aceeaşi categorie. În "Neamul românesc", în "Porunca Vremii", în "Gândirea", spre a aminti doar cele mai faimoase oficine de naţionalism, nu numai că se repudia un manifest care cutezase să ceară libertate pentru spirit şi să proclame, printre altele, absurditatea etnicismului rasial, atît de la modă atunci, dar s-a pornit o campanie violentă menită să ne trimită pe noi, Ťtrădătorii neamuluiť şi ai Ťrăzboiului sfîntť, în lagăre şi închisori". Azi, această profilactică teamă de comunism nu ni se pare că era chiar blamabilă. În condiţii relativ tolerante pentru cultură, în comparaţie cu cea avea să vină, ni se atrăgea atenţia asupra Răului major, E. Lovinescu însuşi, în ultimul său an de existenţă, se arăta, cu simţul său infailibil de-a sesiza rătăcirile, puternic îngrijorat de cumplita întorsătură a lucrurilor ce ne ameninţa prin invazia sovietică. Barbu Cioculescu ne-a povestit că acesta a fost subiectul convorbirii părintelui d-sale cu vîrstnicul critic, la care a asistat pe una din aleile Cişmigiului, unde acesta îşi preumbla un trup devastat de boală.
(va urma)
