Liliana Corobca este autoarea a două antologii de documente: Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964) şi Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977. Studiul Controlul cărţii. Introducere în cenzura literaturii în regimul comunist din România (din care publicăm în continuare un fragment) e rezultatul studierii unui număr mare de documente de arhivă. Volumul, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească, a fost elaborat în perioada 2012-2013, în cadrul programului „Spurensuche/ În căutarea urmelor – Studiul moştenirii totalitarismului în Europa de Sud- Est”, susţinut de Fundaţia Robert Bosch, în colaborare cu Literaturhaus Berlin şi Herta Müller.

În 1971, când se înfiinţează Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, acesta avea următoarele atribuţii: să organizeze şi să controleze în sensul hotărârilor de partid „domeniul culturii şi artei pe întreg teritoriul ţării”, să controleze activitatea tuturor instituţiilor de cultură de la oraşe şi sate, să răspundă de „elaborarea politicii de repertoriu a instituţiilor de artă de toate genurile de pe întreg teritoriul ţării”, să coordoneze „orientarea ideologică artistică a producţiei naţionale cinematografice” 1. Încă de la înfiinţare, consiliul îşi asumă şi sarcini de cenzură, diminuând treptat sfera de influenţă a D.G.P.T.:

„Marţi 19.X.1971 a avut loc la Consiliul culturii şi educaţiei socialiste o şedinţă la care au participat tovarăşii: Dumitru Ghişe, I. Dodu Bălan, Iosif Ardeleanu, Horia Panaitescu, Fl. Molho. S-au discutat metodele de lucru ale D.G.P.T. cu Consiliul, în rezolvarea revistelor literare şi a lucrărilor beletristice editoriale.
În ceea ce priveşte revistele literare, respectiv Luceafărul, s-a hotărât continuarea muncii pe baza aceleiaşi metodologii. Toate observaţiile noastre vor fi transmise Consiliului – tovarăşului Vasile Nicolescu. Cu conducerea revistei vor discuta tovarăşii de la Consiliu şi ulterior ne vor informa asupra hotărârilor luate, pentru a putea urmări dacă ele sunt respectate de redacţie. Nu se va acorda «bun de tipar» niciunui material (la care sunt observaţii), trimis de redacţie după ce li s-au transmis observaţiile la întregul număr, decât cu aprobarea tovarăşilor de la Consiliu, confirmată de aceştia.
Asupra manuscriselor editoriale s-a hotărât să se trimită note tovarăşului I. Dodu-Bălan la toate lucrările la care sunt observaţii ce depăşesc atribuţiile D.G.P.T. Ulterior tovarăşii ne vor informa care din aceste lucrări le vor discuta dânşii cu conducerile editurilor. De asemeni vor cere editurilor manuscrisele respective. La lucrările la care sunt obiecţii politice şi se rezolvă direct de către noi cu conducerile editurilor, vom trimite ulterior Consiliului note de informare, asupra modului de soluţionare a problemelor.
Pe data de 29 octombrie a avut loc, la D.G.P.T., o şedinţă cu tovarăşul Gheorghe Stroia şi conducerea Direcţiei Literatură. Am discutat la amănunt unele din notele pe care le-am depus la conducerea Consiliului, cu ocazia şedinţei din l9.X.a.c. De asemeni am mai revăzut unele aspecte ale metodelor comune de lucru.”2
Unele domenii de activitate a Consiliului sunt „învăluite în mister”, aşa cum se spunea şi despre existenţa D.G.P.T., de altfel, există mai multe momente când atribuţiile de cenzură asumate de CCES le depăşesc pe acelea ale D.G.P.T. Un exemplu relatat de Ileana Mălăncioiu: „În urma unei intervenţii a lui Laurenţiu Fulga, care era vicepreşedinte al Uniunii, am ajuns şi într-o audienţă la Aurel Martin. El conducea serviciul «Sinteze», proaspăt înfiinţat, a cărui existenţă era învăluită în mister. M-a primit cu bunăvoinţă şi mi-a spus că mi-a citit cartea, deşi ar fi trebuit să ajungă la el abia după ce era tipărită. Apoi mi-a cerut să-i schimb titlul şi să renunţ la câteva poeme, asigurîndu-mă că, dacă fac modificările respective, din punctul lui de vedere e în ordine. Dar că volumul meu va trebui să fie asumat mai întâi de editură. Pentru că a fost trimis la cenzură fără referat. Or, asta e ca şi cum nu l-ar fi trimis deloc.”3
După desfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, CCES preia o serie de atribuţii ale acestuia şi „devenea responsabil pentru efectuarea lecturii, audierii şi vizionării – (oficial) după apariţia şi difuzarea publicaţiilor, emisiunilor de radioteleviziune, a cărţilor şi altor tipărituri în scopul sesizării cazurilor de încălcare a prevederilor legale; controlul importului şi exportului de bunuri culturale; înregistrarea şi evidenţa autorizaţiilor de editare a ziarelor şi revistelor, informarea redacţiilor asupra datelor nepublicabile, atestarea ziariştilor etc.”4; „Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste va fi abilitat să suspende publicaţii, să retragă tirajul unor cărţi de pe piaţă, deci vor fi atribuţii chiar mai mari decât cele pe care le avea înainte cenzura de până în 1977.”5
Tot la această etapă, a controlului editorial se încadrează şi activitarea referenţilor externi. „Exista în edituri şi un sistem al referatelor externe (solicitate unor specialişti din domeniu care erau astfel coresponsabilizaţi la actul editării). Nu o dată respingerea unui manuscris avea drept consecinţă intrarea autorului în vizorul organelor de securitate. Negocierile cu redactorul de carte durau luni şi ani şi se soldau cu modificări serioase de text.”6
Prezenţa acestora este foarte discretă în documentele cenzurii. Despre Ostrovul dorului de Cristina Petrescu, basm „plin de simboluri confuze, de idei duşmănoase, retrograde, afirmate direct de autoare în prolog” şi prin urmare, retras din circulaţie, aflăm că „În referatul extern semnat de Vladimir Colin s-au semnalat unele greşeli ale basmului.”7 (27.X.1958 Informare) Nu putem stabili cu exactitate când a apărut această etapă în controlul cărţilor, dar la sfârşitul anilor ’50 existenţa acestora e consemnată rareori în notele sau informările cenzurii.
Deşi sute de persoane au făcut astfel de referate, nu se laudă nimeni cu această activitate. Într-un dialog, Marian Popa recunoaşte că a scris câteva, deschizând paranteze interesante: „Am scris referate obişnuite, la manuscrise, şi nu la cărţi aflate în faza corecturilor, bunului de tipar sau bunului de difuzare. În aceste condiţii, nu pot implica faza retopirii. Referatele mele au fost la obiect: am ţinut seama de conţinut şi de nivelul artistic”; „Referatele se făceau şi pentru că se puteau câştiga ceva bani.”8 „În cazul când consideri referatul editorial o delaţiune, atunci pot spune că nu: se plătea mizerabil o activitate care te punea rău cu toată lumea. De altfel, dacă după un număr de referate considerate de editori nemulţumitoare nu-ţi reveneai, nu ţi se mai dădeau altele.”9
Acest moment e surprins şi în Istoria literaturii române de azi pe mâine a aceluiaşi autor:
„În etapa precenzurii, forurile şi mecanismele multiplicate uzează şi de referenţi externi remuneraţi sau nu, care ar trebui să rămână secreţi. [...] Acum, referatele trebuie să fie detaliate, ideal fiind eventual un text care să-l întreacă dimensional pe cel cenzurat, iar sub raportul conţinutului să armonizeze interpretarea meta- şi intertextuală cu examenul criminalistic al aspectelor lui ideologice şi, implicit, intenţionale. Aşadar, neîncrederea s-a extins de la scriitor spre referentulcenzor. Un automatism psihic oficial face ca un referat negativ fie şi prost conceput să pară mai întemeiat decât cel pozitiv; de asemenea, un referat pozitiv e insuficient şi neverosimil dacă nu conţine observaţii corective, fie şi superflue. În această etapă de moderare a textului se pot purta şi discuţii cu autorul important, la care sentimentul demnităţii creatorului e mai dezvoltat; pentru ceilalţi ajung ordinele. Apariţia e condiţionată de modificări variabile cantitativ şi calitativ. Într-o carte despre literatura absurdului de Nicolae Balotă e suficientă recondiţionarea formal combativă a titlului, care devine Lupta cu absurdul. Culegerea de poezii Îngăduiţi-mi să respir de N. Turtureanu e publicabilă tot prin schimbarea titlului: Declin de toamnă. Scaunul singurătăţii de Fănuş Neagu suferă 288 modificări de tot felul, printre altele eliminarea în 72 fraze a cuvântului «frică» (Întoarcerea la curţile împărăteşti, România literară, an 23, nr. 6.1.1990) Augustin Buzura acceptă eliminarea unor pasaje din Orgolii, privind anii de detenţie politică şi postpenitenciară ai profesorului Cristian.”10
În afară de referenţii externi, a existat şi categoria cenzorilor voluntari, care îşi asumau rol de cenzori fie din exces de zel, fie din invidie, fie din alte motive. „Cenzura în anii ‘60, aşa cum am mai spus, nu era exercitată numai de organismul special abilitat pentru astfel de activităţi, ci era practicată, uneori cu mai mult zel, şi de organele de partid sau securitate, dar şi, mergând în jos pe ierarhia socială a vremii, de prieteni sau colegi de breaslă literară, ba chiar şi de cititori mai mult sau mai puţin întâmplători (în anii de după 1980, se pare că un funcţionar din domeniul difuzării cărţii sesizase forurile de partid sau de securitate în legătură cu încercarea de subminare a regimului ceauşist, prin incendiara istorioară pentru copii a Anei Blandiana despre celebrul motan Arpagic, cartea fiind repede retrasă din librării).”11
Un scriitor nemulţumit că nu figura într-o antologie prestigioasă putea, de asemenea, să alerteze forurile superioare: „Indignat că în România apăruse o antologie de poezie în care el nu era reprezentat, un poet de altfel demn de stimă, Eugen Jebeleanu, i-a comunicat direct şefului statului sau a făcut să-i fie adus la cunoştinţă faptul că în «Biblioteca pentru toţi» a apărut întrun tiraj de masă o antologie de poezie în care figurau poeţi legionari sau simpatizanţi ai mişcărilor extremiste de dreapta, în timp ce poeţi comunişti, precum el, Mihai Beniuc şi alţii fuseseră eliminaţi în mod arbitrar. Reacţia înaltelor foruri de partid a fost neaşteptat de rapidă şi de dură, ţinând seama că până atunci climatul cultural-ideologic fusese destul de relaxat. Cele două volume ale antologiei au fost retrase imediat din librării, iar directorul Ion Bănuţă şi redactorul-şef Mihai Şora chemaţi de mai multe ori la «partid», pentru a da socoteală de gravele lor greşeli ideologice şi, implicit, ale editurii.”12
Practicarea acestui tip benevol de cenzură, care putea să coincidă cu o ordinară delaţiune, avea, de obicei, efecte negative asupra operelor „incriminate”. „Dacă cenzura se exercita prin instituţii specializate, nu-i mai puţin adevărat că, după apariţia unei cărţi, reacţiile puteau veni şi veneau din diferite părţi. Şi culmea, chiar de la scriitori care citeau cărţile adversarilor lor, fie pentru a riposta imediat, trimiţând informări mai mult sau mai puţin anonime, fie păstrându-le ca, atunci când vor fi obiecţii la cartea lor, să poată replica: «Uite ce aţi publicat!» sau, în cazul adresării către «forurile superioare», să arate că, în timp ce lui i se fac obiecţii, iată ce scrie cutare şi cutare în cartea apărută zilele, lunile trecute. Existau autori care citeau cu sârguinţă tot ce apărea şi îşi notau capitolele, paragrafele, frazele cu un «conţinut duşmănos», pe care le trimiteau «forurilor». Desprinse din context, ele păreau de-a dreptul incendiare.
Din multele exemple, voi da unul legat de romanul lui C. Ţoiu, apărut în 1981, la Editura Eminescu, al cărei director eram. La câteva săptămâni după apariţia cărţii, am fost chemat de Suzana Gâdea, ca să-mi arate aproximativ cinci pagini de extrase din roman, cu «un conţinut duşmănos». Frazele fuseseră transcrise, eliminându-se orice comentariu, ca să nu se bănuiască cine a făcut delaţiunea. Am ripostat că editura nu a tipărit fragmentele din cartea lui C. Ţoiu, ci cartea lui Ţoiu! Că respectivele fragmente fac parte dintr-un context, reprezintă puncte de vedere combătute de alte personaje etc.”13
Fenomenul pare a fi răspândit mai ales după 1977: „Dar câţi vor fi practicat cenzura fără să ştim? Cărţile dificile, sau atunci când O editură voia să scape de cineva, erau trimise de edituri spre referate externe, tot unor scriitori. Rareori, prin tot felul de manevre aflai cine ţi-a făcut referatul, la sugestia cui ţi-a fost respinsă cartea sau ţi s-a făcut harcea-parcea. Observaţiile lor nu ţineau doar de literatură, cele mai multe erau de domeniul cenzurii.
După ce Ceauşescu a desfiinţat instituţia cenzurii, cenzurarea textelor a devenit o sarcină profesională şi pentru scriitori — redactori de editură, redactori de reviste literare. şi fără ca măcar să primească bani în plus pentru treaba asta. n-a fost o chestie deşteaptă? cine mai ştie acum cine a cenzurat pe cine? şi cum a cenzurat? dă-i răsăriteanului nostru iluzia puterii, inoculează-i simţul responsabilităţii şi ai să vezi cum ies la suprafaţă micii satrapi. ”14
În Uniunea Sovietică, asemenea manifestări au dublat ani de zile activitatea sistemului instituţional al cenzurii. De pildă, în august 1952, „scriitorul Fadeev15 s-a adresat la Agitprop, reclamând faptul că în teatre şi pe estradă se joacă mult operele a 13 autori represaţi, iar Direcţia pentru apărarea drepturilor de autor continuă să ofere onorariu rudelor acestora.”16 Un scriitor bielorus, Vasil Bâkov, în timpul filmării după povestirea sa A treia rachetă, în anul 1963, a numărat aproximativ 60 de oameni care aveau dreptul de a interveni în procesul filmării şi fiecare interzicea, schimba, solicita ceva. Fiecare trebuia să-şi justifice astfel existenţa. Şi după ce filmul trecea de toate instanţele locale (în RSS Bielorusă), el urma să fie aprobat şi la Moscova, unde iarăşi trebuia supus analizei unei armate de critici şi consultanţi.17
În afară de aceasta, influenţa criticilor literari în promovarea unor autori, a unor concepte literare, dar şi a politicii partidului a fost covârşitoare. Faţă de cenzori, criticii aveau avantajul de a se specializa într-un singur domeniu, depistând cu mai multă dexteritate devierile de la linia partidului. Într-o dispoziţie a DGPT (nr. 4663/30.VII.1971) a aduce la cunoştinţă faptul că:
„1. Scânteia din 28 iulie 1971, în articolul «Literatura adevărată, durabilă se află la antipodul virtuozităţilor sterile » de H. Zalis şseţ critică volumele: Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bauteille de Vintilă Ivănceanu; Mlaştina de Eugen Zehan, pentru formă ceţoasă, imposibilă şi ilogică şi conţinut deficitar, lipsă de aderenţă la realitate;
2. Contemporanul, nr. 31/30.VII.1971, publică extrase din referatul Direcţiei Teatrelor prezentat la Consfătuirea pe ţară a oamenilor de teatru, în care sunt criticate următoarele piese (În afară de piesele Întunericul, Fata morgana şi Echipa de zgomote, pentru care sau dat indicaţii în Buletinul săptămânal nr. 20/1971): Portarul răzbunător de Paskany Geza, Pisica în noaptea Anului nou de D. R. Popescu, Ape şi oglinzi de Paul Everac, Fără cascadori de M. R. Iacoban, Casa Sărbătorilor de Kanyadi Sandor, Dresoarea de fantome de Ion Băieşu, Cine sapă groapa altuia de Ion Băieşu, Aceşti nebuni făţarnici de T. Mazilu, Cain şi Abel de Horia Lovinescu, Există nervi de Marin Sorescu. O dată cu articolul din Scânteia, propun să se încadreze în prevederile aliniatului 3 din dispoziţia nr. 9 şi extrasele din referatul Direcţiei Teatrelor.”
18 Mai există o categorie a cenzorilor voluntari : „Dactilografele au fatalmente o mare experienţă în privinţa a ce nu merge şi execută tacit modificări. După aprobare, textul nu mai poate fi modificat de autor, dacă totuşi doreşte să intervină fie şi cu corecţii de ordin gramatical, pasajul respectiv sau întregul manuscris va fi din nou citit de lector, ca şi cum ar fi un text nou. Autorului îi e interzisă popularizarea textului său aflat în proces tipografic, ca «perie», şpalt sau coală tipografică; dar factorii cenzoriali pot interveni până în ultima clipă, în funcţie de descoperirea proprie sau de comunicarea de către binevoitori şi vigilenţi a unor sensuri nedetectate anterior în manuscris, ca şi emiterea unor noi măsuri politice care pretind reinterpretarea întregului portofoliu editorial.”19
În afară de instituţia oficială a cenzurii, mai funcţiona şi cenzura militară a Statului Major (având şi ştampilă specială), care controla doar publicaţiile Ministerului Apărării şi-i consulta, în caz de necesitate, pe cenzori. În URSS mai funcţiona şi un „Glavpur” – Direcţia politică a Armatei Sovietice, al cărei sector de presă controla o serie de reviste de specialitate. Şi Ministerul Afacerilor Interne avea publicaţiile sale, care trebuiau aprobate de Glavlit mai mult de formă.20

Note:

1. Adelina Ştefan, „Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste”, în România 1945- 1989. Enciclopedia regimului comunist. Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, coord. : Dan Cătănuş, ed. cit., p. 156.
2. ANIC, CPT, 49/1966-1970, ff. 40-41.
3. Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie...., ed. cit., p. 212.
4. Adelina Ştefan, art. cit., op. cit., p. 157.
5. Armand Goşu, Scriitorul, Cenzura şi Securitatea, Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi, Ed. Allfa, Bucureşti, 2009, p. 57.
6. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ed. cit., p 326.
7. ANIC, CPT, d. 4/1958, f. 75.
8. Avocatul Diavolului, Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2003, pp. 234 şi 235
9. Ibidem, p. 235.
10. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, ed. cit., p. 115.
11. Tiberiu Avramescu, „Cenzura în edituri (reflecţii memorialistice)”, op. cit., p 423.
12. Tiberiu Avramescu, art. cit., op. cit., p. 424.
13. Valeriu Râpeanu, „Faţa văzută şi nevăzută a cenzurilor”, op. cit., p. 108.
14. Dan Verona, art. cit., p. 102.
15. Alexandr Fadeev (1901-1956) – autorul romanului Tânăra gardă (1945), conducătorul Uniunii Scriitorilor (1938- 1944, 1946-1954).
16. G. V. Kostârcenko, „Cenzura sovietică în anii 1941-1951”, Voprosy istorii, nr. 11-12, 1996, p. 93.
17. Vasili Matoh, Cenzura în RSS Bielorusă, sursa citată.
18. ANIC, CPT, d. 62/1971, ff. 18-19.
19. Marian Popa, Istoria literaturii..., ed. cit., p. 115.
20. V. A. Solodin, art. cit., în Să se interzică orice referire… Schiţe de istorie a cenzurii sovietice, coord. Tatiana Goreaeva, ed. cit., pp. 317-318.