Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Adnotări:
Centrul de foc de S. Damian


Schiţă de profil
Reconstitui extrem de sumar faze ale carierei lui Mircea Cărtărescu, atent să nu-l încremenesc în tipare. Mircea Cărtărescu e încă tînăr, capabil de surprize şi unele trăsături nu s-au cristalizat în întregime. Beneficiez de o dispensă, nu mă socotesc constrîns să zăbovesc asupra unor amănunte. Fiind un rîzgăiat al cronicarilor, opera sa a fost întoarsă pe toate feţele, s-au publicat numeroase studii despre el meticuloase, exhaustive. Îmi aduc aminte de ecoul înregistrat la Heidelberg, cu 15 ani în urmă: ajunsese aici vestea că un nou val al liricii face furori la Bucureşti. Avea căutare o poezie a concretului domestic, versul cobora spre universul casnic, spre ingredientele de toate zilele, producţie, consum, petrecere a timpului liber, segmente terestre nu prea agreate înainte. Poetul vorbea despre cişmele, oale, ţigări, discuri, autobuze - o baie de normalitate, uzualul a înviorat imaginaţia excesiv de atrasă de zborul spre astre, de reverii cosmogonice.
Nu mă fălesc a fi un expert în descifrarea vînei poetice, totuşi am dedicat atunci la catedra de română un semestru de prelegeri şi seminarii breşei săvârşite de Mircea Cărtărescu şi companionii săi (spre ciuda unor amici ai mei, cu renumele solid întemeiat, geloşi însă pe orice neofit care putea încurca zarurile gloriei). Apoi am reperat la Mircea Cărtărescu, din depărtare, pe frînturi, un sondaj în vîrstele versului străvechi, o dezgolire a rădăcinilor, curăţată de rugină, dar şi de false pudori. Ruşinea pentru stîngăciile începutului nu îl paraliza deoarece dibuia frumuseţi în bîjbîielile unor pionieri. Era perioada Levantului, cu împlinirea voluptăţilor de bibliofil şi de folclorist.
Testele de romancier (Visul, Nostalgia, Travesti) au evidenţiat maleabilitate în acapararea unei tehnici a povestirii şi, în primul rînd, o luxurianţă a stilului. Fiecare subiect narat implică o forţă de sugestie a vocabularului, nemaipomenit de divers şi de colorat. Ce motive bîntuie prozele? Ele se înfăţişau învăluite în taină, erau despuiate fără grabă, parcimonios, cu o gradare a neprevăzutului, pînă la sfîrşit nu cruţat de echivoc. Maniera de consemnare se potrivea cu temele tratate: tulburări ale puberului în percepţia adolescenţei care bate la poartă, incertitudini în atracţia sexuală, replieri şi refracţii în reflectarea realului, care trădau o fire de sedentar, ce abia îşi croia o schemă de comportare. Sar peste etape catalogate de alţii, tai în carne vie ca să mă apropii de parcela din operă pentru care am optat (romanul Orbitor), cea din urmă staţie pînă acum. În exerciţiul meu de rezumare se cască, desigur, goluri.
Şi după lapidara trecere în revistă, risc o primă întrebare: nu e Mircea Cărtărescu prea disponibil, apt să apese pe o claviatură atît de variată, dovedindu-se peste tot virtuos şi iniţiat? N-are dificultăţi de transbordare de la un post de observaţie la altul? Dă impresia că poate scrie despre orice, îndeplinind parcă un rămăşag - că va fi cel mai bun - bizuindu-se pe polivalenţa mijloacelor, pe o dexteritate la pragul desăvîrşirii. Lipsesc oare focare proprii de incendiere, de autoflagelare, dacă se transpune cu dezinvoltură, nestingherit, în ipostaze diferite? Că sunt oarecum nedumerit e o probă poate a limitelor mele de absorbţie literară. Mă aventurez eventual pe o pistă greşită. Abia rostită, rezerva cade dacă iau în considerare faptul că monomana insistare pe o singură clapă a pianului nu e o condiţie sine qua non a artei majore, se poate recurge şi la alte moduri pentru a deschide supapele. Las deocamdată îndoiala să planeze în aer şi promit să revin la ea în demontarea dispozitivului epic din ultimul roman.


Paşi în afară, paşi înăuntru
M-am oprit la Orbitor, folosind o anumită grilă de lectură a prozei contemporane. Am remarcat în structura cîtorva scrieri româneşti, o pendulare între două nivele, cu efecte fecunde în substanţa naraţiunilor şi în formula compoziţională: un nivel mai de suprafaţă, sclipitor şi palpitant, celălalt mai în adîncuri, cu unghere misterioase, pline de ambiguitate. Am descifrat şi în Ziua şi noaptea de Nicolae Breban sau în Trandafirul tăcerii depline de George Cuşnarencu un soi de supraetajare a subiectului. Simptomatic, ele mai scot în relief şi un alt element de înrudire. Nucleul lor epic îl constituie o conjuraţie, acumulările care o preced şi declanşarea ei confiscă atenţia cititorului. Dincolo de aceste puncte de interferenţă persistă şi neasemănări pronunţate, care se reflectă în arhitectura construcţiei, în maniera propoziţiei, în definirea demersului estetic.
Şi în Orbitor stratul exterior e oferit de peisajul Bucureştiului. Transpare în prim plan o urbe a cartierelor cenuşii, dezolante, în care se repeta ritualul de zi cu zi al obligaţiilor şi al distracţiilor cam searbede, cu o sferă îngustă de exteriorizare. Un perimetru amorf e contemplat prin ochii curioşi şi temători ai unui copil, dependent excesiv de mama lui, căruia nu i se permit expediţii pe distanţe mai mari de cîteva străzi, o topografie placidă, însuşită şi prin repetare, pe de rost. Micul observator e silit să scruteze încăperea cu mobilier sărac, pereţii blocului de peste drum, ferestrele aburite fără identitate de la numeroasele etaje, balcoanele cu rufele spălate atîrnate de frînghii, uşile care scîrţîie şi din care ies la ore fixe aceleaşi siluete cărora le poate anexa cu vremea fără greş o biografie. Din microcosmosul rudimentar pe care îl are la dispoziţie locatarul culege totuşi nebănuite satisfacţii, căci după persistenta dresare a văzului izbuteşte să străpungă barierele şi să spulbere stereotipii.
De ce unelte dispune ca să depăşească rutina care îl împrejmuieşte copleşitor? Transpunîndu-se la etatea tatonărilor, naratorul păstrează unghiul infantil de consemnare, exploatînd avantajul unei nepotolite curiozităţi specifice unui novice. Simultan, din naivitatea şi lipsa de experienţă desprinde o putere de a anima caducul. Se săvîrşeşte o metamorfoză, sordidul pierde treptat atributele dizgraţioase şi preia ca o învelitoare, o perdea a mirificului.
Sub registrul unui estetism al formelor, priveliştea cîştigă noi dimensiuni. Îl însoţim pe firavul călător, cu paşii săi mărunţi şi anxioşi, pe trotuarele care par trase pe xerox, de nediferenţiat şi cu toate astea atît de concretizate în memoria în formare a privitorului. Prin ce se deosebeşte Colentina de Floreasca, de Şoseaua Ştefan cel Mare, de Obor, petece învecinate pe harta capitalei, unde el căuta adresele locuinţelor în care au stat în calitate de chiriaşi părinţii săi? Peste tot se înalţă cofraje de placaj şi fier forjat, răsar din pămînt edificii greoaie, roase de igrasie, la capătul unor uliţe desfundate, în care ploaia răscoleşte noroiul. În spatele faţadelor, promontorii ale modului de construcţie rapid şi în serie, s-au menţinut magherniţele, gropile, gunoiul, halatele unsuroase, semnele inerţiei balcanice. E un melanj de carne, piatră, oţel şi urină, conchide Mircea Cărtărescu. Cuprins de panică în faţa conexiunilor ciudate, puberul nu-şi reprimă însă uimirea, dilatată pînă la paroxism, şi riscă aventura, sperînd să descopere tocmai aici noul continent.
Un banal acumulat fără încetare, filtrat prin lentila micului explorator, se înalţă subit spre turnurile reveriei. În această translaţie de la realism spre oniric, cu două destinaţii, dus şi întors, rezidă resortul naraţiunii. La fel procedează autorul în episoadele care descriu deplasări la ţară, în satul în care bulgarii şi autohtonii s-au învălmăşit într-o simbioză a cutumelor. Ne întîmpină detaliul palpabil, doldora de viaţă, fixat cu simţurile: mirosul de oaie şi ţuică fiartă cu piper, mămăliga scoasă de la cuptor şi adusă pe o tavă, orezul cu lapte, prunele afumate, colacii şi coliva, hrana morţilor conservată în tindă, semnalele unor strigoi, participanţi acceptaţi în chip natural la bairam, animalele enorme care păşesc şi în colibe. Ca şi cu madlena lui Proust, aromele difuze îl îndeamnă pe autor să dezgroape amintiri înceţoşate, tulburi, atît de penetrante, apoi, după derulare. Ancorăm într-un décor de basm, însufleţit de colinde, de portul ţărănesc neschimbat, de ceremonialul aproape atavic. O plimbare oarecare pe un sol obişnuit se încheie dintr-odată într-o Sciţie delirantă, notează Cărtărescu. E cu putinţă lansarea în proiecţie pe baza aptitudinilor puţin comune ale puberului, care se poate sălta, fără să modifice cadenţa, din diurn în fantastic, ştergînd diferenţele.
Tot un fel de transfigurare are loc şi în resortul contrar. Paşii în afară, care dintr-o aglomerare pe traseul minor îngăduie decolarea spre magic şi miracol au corespondent în paşii spre sine, spre propria întocmire din carne şi sînge. Îngrădit în aria de patrulare, iscodirea copilului se îndreaptă cu atît mai nesăţios către ciudăţeniile identităţii sale. E luat la cunoştinţă migălos, cu o continuă spaimă, corpul în creştere vertiginoasă, cu procese fiziologice şi psihologice anevoie de lămurit. Plonjonul în subteranele eului abia închegat completează ocupaţia de predilecţie, supravegherea oraşului de la geamul cu perspectivă panoramică dintr-un bloc. Dorinţa de a se autoinspecta decurge din simţămîntul că e slab, fragil, un apendice încă al adulţilor, în special al mamei atotsuverane.
Cînd se confruntă cu natura tentaculară a pericolelor de pe străzi năvăleşte panica. Ea sporeşte odată cu cealaltă revelaţie a firii sale aparte. Cine este acest dublu mut şi băgăreţ, care nu se dezlipeşte de el? Cenzurează imaginea sa, cum se reflectă în oglindă, şi constată săptămînă de săptămînă abia perceptibile modificări, cearcănele, eczemele, asimetria feţei ce se accentuează. Se hlizează la un alter ego, simte însă o strîngere de inimă la ascultarea dangătelor ce vin din coridoarele lăuntrice. Presimte încercarea la care va fi expus, care poate decide prăbuşirea în ridicol, dar şi ridicarea spre sublim.
E atent să dezlege nu numai premoniţiile care îl urmăresc în stare trează, ci şi plutirile în transă sau ispitirile care-i cutreieră visele. O cantitate mare de energie o mobilizează în efortul conştient, cu toate reflexele în alarmă şi cu mintea limpede, pentru a spori liziera cunoaşterii. De la cele dintîi experienţe în pubertate, cînd îşi concentra voinţa să mute din loc masa şi scaunele, utilizînd doar sugestia gîndului, îl cuprinde periodic pofta de a împinge lucrurile prin teleghidare. Altădată îşi exersează putinţa de a renunţa la mecanica mersului, înfrîngînd legile fizicii, suind în aer prin levitaţie. Tot ca un extemporal de laborator îşi testează memoria, convins că poate umple golurile şi suplini lipsa de trăiri la vîrsta sa, a poticnirilor. Oricînd se arată dispus să joace rolul unui cobai, se avîntă în tentative la marginea normalului, ca sfîşierile hipnagogice sau modurile de regresare a materiei cerebrale. Atunci mîna e inertă, rămîne orb, deşi ochii văd, sensibilitatea se restrînge pe o singură axă internă îngustă. Toate aceste zbateri au un focar de coagulare. Lui i s-a întărit treptat convicţiunea că enigma care se cere dezvelită se află în trecut, în ce a fost odinioară.
Nu, nu e vorba doar de laconica sa biografie, inerent retezată, dar şi de antecedentele ei, în ramurile genealogiei; probabil părinţii şi strămoşii au ascuns fără să vrea secretul. Prin aflarea lui va prinde cheag propriul destin. Din ce în ce mai mult îl cucereşte ideea că e un ales, un trimis predesemnat. Ca să descopere ce misiune i s-a rezervat scormoneşte pînă în primele embrioane larvare, sigur că reînnodînd firul va pricepe cine şi de ce l-a triat tocmai pe dînsul să poarte povara care înnobilează. Nu ar avea curajul să străbată labirintul, să deştepte din amorţire traumatisme vechi neutralizate aparent, pe care poate nu le-a îndurat chiar el, ci precursorii săi de pe aceeaşi tulpină a ascendenţei - dacă nu ar fi încredinţat că în serpentina ce i s-a prefigurat se găseşte condensat un mesaj esenţial. Lui i se transmite o solie, tot ce se vîntură împrejur n-are altă ţintă decît sustragerea sa de la ce e secundar, fără semnificaţie, pentru a fi apt de iniţiere şi de trecere la acţiune. Cosmosul îi vorbeşte codificat şi el trebuie să întrebuinţeze un cifru şi să posede un instrument de interpretare.
Metafora pe care este clădit romanul constă în propulsarea naratorului în centrul unui univers alunecos, care în absenţa lui n-ar avea o noimă. Cu o astfel de hiperbolizare Orbitor se încumetă pe culmi şi, cum am avertizat, autorul e dator să accepte pentru evaluare şi rigorile unei exigenţe maxime. Am atins aici în treacăt motivul declanşator, ridicînd pentru o clipă valul care acoperă misterul, mă voi reîntoarce la actul de autorevelaţie - conştiinţa că el e chematul - după ce voi fi strîns laolaltă sumedenia de indicii presărate în roman. Deocamdată atît: miezul dilemei de existenţă a copilului poate fi detectat în trecut; iar scara care se cere urcată în acest scop presupune elucidarea raportului cu părinţii.


Cordon ombilical
Pentru operaţia de scufundare în profunzimi scafandrul ştie că trebuie să se elibereze în prealabil de convenţii şi prejudecăţi. Din episoadele plasate într-o cronologie răsucită în Orbitor obţinem conturul femeii de care fusese ataşat în forme maladive pînă ce a parcurs drumul spre rebeliune şi desferecare. În insinuările psihanalitice ale relaţiilor fiu-mamă romanul vădeşte perspicacitate şi lipsă de cruţare, calităţi primordiale ale realismului. Pînă la cinci ani, puştiul slăbănog, sensibil fusese o remorcă a fiinţei care i-a dat naştere. O vedea umblînd goală prin casă, trupul ei îi aparţinea, putea să-l examineze în voie candid şi devorator.
Lectura ne trimite spre exemplul clasic din Du coté de chez Swann de Marcel Proust, unde copilul aştepta înfrigurat în întuneric, culcat pe pat, sub plapumă, sosirea mamei şi sărutul ei, fără de care nu putea inaugura periplul zilei următoare. În Orbitor, de îndată ce plodul a schiţat un debut de emancipare, mama s-a decis să-l respingă ca să-l educe şi să-l călească pentru viitor. Nu l-a mai pupat, nu l-a mai giugiulit. Odată instaurat un simţămînt de castitate, ia sfîrşit inevitabil tipul de răsfăţ atît de agreat de micul Mircea.
Riposta eului frustrat e răzbunătoare, pentru că nu suportă separarea. Recurge la represalii la modul lui nematur şi se aruncă în răceală afectivă. Dintr-un capriciu al ciudei, pedeapsa îl transformă curînd pe el însuşi. Se miră singur cît de glacial se comportă bărbatul adult mai tîrziu, care nu s-a mai deşteptat din indiferenţa sentimentului. Nu mai e mimarea uscăciunii sufleteşti, ca în primele ciorovăieli cu mama, reacţii de alintat, ci realizarea unei desfrunziri totale, nu mai e apt de tandreţe, îşi suprimă orice gest de apropiere. În decursul lecturii am dedus din ce în ce mai cert că naratorul împrumută netravestit chiar trăsăturile autorului, ale lui Mircea Cărtărescu, cel care compune poezii şi romane (traiectoria de bază măcar e aceeaşi).
Culegem de aceea şi mărturisirea preţioasă din Orbitor că doar literatura va fi mijlocul care îl va mai lega de făptura pe care o venerase. Ce devoţiune exemplară! Tot ce a scris a fost o epistolă încifrată adresată unui unic recipient. Astfel cordonul ombilical nu s-a rupt niciodată, în pofida refulărilor şi deghizărilor.
Cine sunt necunoscuţii care se pretind a fi proprietarii copilului? Nu se împăunează ei cu un merit contestabil? Amîndoi sunt nişte inşi oarecare, mediocri, aplatizaţi, cu nimic departajaţi de cetăţenii urbei plictisitoare şi anodine. Şi au nimerit tocmai în plin clişeul agitaţiei şi propagandei socialiste. Tatăl, un onest slujbaş, n-are revendicări de echitate aparte, se conformează instrucţiunilor cu o disciplină cazonă, e un produs al epocii. Mama are apucăturile unei parvenite totuşi inhibate: e bigotă, pudică, o ţărăncuţă sfioasă ajunsă la oraş, derutată de vălmăşag, căzînd în cursa primei ademeniri, cu cochetării de croitoreasă, marcată încă de felul de trai aspru, primitiv rural. Cînd vrea să-şi exercite farmecul feminin, nu depăşeşte nivelul actriţelor de duzină întîlnite şi idolatrizate, căci n-are degajarea desfrîului. Ce uimeşte în sens pozitiv la Mircea Cărtărescu e dispariţia reţinerii în descalificarea şi retrogradarea celor doi protagonişti. El răstoarnă senin o circumspecţie adînc înrădăcinată (afecţiune şi milă faţă de propria familie), acordînd prioritate obiectivării realiste.
Ceva intrigă însă. Ne pune pe gînduri inegalitatea de tratament. Necruţător şi-a propus autorul să fie cu întreaga trinitate: tatăl, mama dar şi el însuşi. Cu toate acestea nu e consecvent: bornarea părinţilor o scalpează rece, neînduplecat, trecînd în acest chip admirabil examenul rigorii în reflectarea realului. Cineva scapă însă de judecată, iese nevăţămat, ba mai mult e privit cu părtinire. Micul observator, cît ar fi el de plăpînd, bolnăvicios, batjocorit de fete, certat adesea de rude, deţine însă o superioritate netă. Cu cît avansăm în naraţiune aflăm ce fel de menire deloc comună îi este repartizată eroului. Pricepem că Mircea, şubredul, nedescurcăreţul, nu poate fi totuşi vlăstarul unor indivizi fără relief. Nu corespund datele, căci prea singulară e capacitatea lui de a înţelege şi de a prelua rolul hărăzit. A văzut lumina zilei într-o iesle, e o confuzie a descendenţei, lucrurile vor fi puse la punct la clipa nimerită. Nu are cui să poarte recunoştinţă, părinţii sunt falşi difuzori ai sămînţei, Mircea s-a născut din suflarea unui zeu.
Adaptînd, fără să se refere la ea, teoria cercetătoarei franceze Marthe Robert despre mitul copilului găsit, Mircea Cărtărescu propune o variantă inedită. O categorie de puberi îşi revendică în fantezie o altă sorginte, spune Marthe Robert, se amăgesc că sunt odrasle ale unui rege sau împărat, azvîrliţi într-o barcă pe un fluviu, ca Moise pe Nil, exclus de la curtea Faraonului. Pentru Orbitor hipertrofia originii ia forma catapultării proscrisului tocmai în centrul de foc al cosmosului. Într-un moment de totală euforie, eroului i se pare că peste vîrfuri, în păduri, întreaga natură strigă un singur nume: "Mircea! Mircea!".
Pe pîrtia asumării lucide a trecutului, romanul Orbitor reprezintă o răspîntie. Radicalismul cu care desfiinţează ruşinea obîrşiei şi reprobă aspectul de inert conformism şi obtuzitate al părinţilor era o premisă a artei majore. Autorul nu merge însă pînă la capăt fiindcă se simte solidar cu un alter ego, nu doreşte să-l diminueze. Ceea ce a întrevăzut în dezvăluirea ipocritelor efuziuni e, oricum, remarcabil. Totul s-ar fi rotunjit dacă ar fi avut hotărîrea să fie la fel de dur cu personajul favorit, nepermiţînd o abatere de la norma egalităţii de tratament. În exerciţiul critic survine dificultatea de a demarca excepţionala coerenţă într-o direcţie de mai puţin lăudabila clemenţă faţă de micul Mesia, obiect de cult.