Lumea întreagă marchează
în acest an trecerea în
veşnicie a marelui scriitor,
Henryk Sienkiewicz,
primul polonez Laureat
al Premiului Nobel pentru
Literatură (1905).
În general, a vorbi despre Sienkiewicz
în România nu se poate fără să amintim
că în plin război mondial, la moartea
scriitorului, istoricul publicistul şi literatul
român, Nicolae Iorga consemna,
exact cu un secol în urmă, în câteva
fraze, rămase şi azi nemuritoare, apărute
în Neamul Românesc, ce a însemnat
pierderea pe care o suferea literatura
poloneză şi universală prin moartea
marelui scriitor. Nu ştim dacă în vreo
altă ţară a apărut un necrolog atât de
profund şi de vibrant, cu trimiteri dintre
cele mai pertinente la istoria Poloniei
prezente şi viitoare, autor care făcuse
pentru ţara sa, amintea istoricul de la
Vălenii de Munte, mai mult ca Walter
Scott pentru Scoţia medievală.
„A spune despre dânsul/Sienkiewicz/
că a fost un mare romancier, un mare
psiholog, un mare scriitor ar fi prea
puţin. Şi ar fi şi de prisos. Cine dintre
contemporanii noştri n-a cetit, nu cu
ochii, ci cu bătăile inimii sale, ceva măcar
din operele omului care în „Bartek
învingătorul” a slăvit, înfăţişîndu-l pe
bietul soldat polon al cauzelor străine,
care într-o serie de măreţe romane
istorice a făcut mai mult decât Walter
Scott pentru Scoţia sa medievală şi care,
în „Fără dogmă”, a creat acel tip al
Anielcei, superior tuturor figurilor de
blânde femei jertfite care rătăcesc
prin paginile scrisului modern? Sienkiewicz
a fost însă, şi în cel de pe urmă rând al
său, altceva mai mare decât forma literară
care i-a cucerit gloria. El a fost însuşi
sufletul polon, în părerile lui de rău
pentru trecut, în mândria de strămoşi,
în protestarea contra umilinţii şi a apăsării
de azi, în cultul bunătăţii şi milei, de
care sunt capabile numai popoarele
foarte nobile şi foarte nenorocite.
El moare prea târziu şi prea devreme.
Prea târziu ca să fie cruţat de priveliştea
nespuselor suferinţi ale poporului
său, şi – pentru a se mângâia la vederea
biruinţii, reunirii, reîntemeierii acelui
popor – prea devreme.
A doua zi însă după această înviere,
dacă polonii, izbăviţi în sfârşit vor căuta
un mormânt pentru a-i mulţumi
recunoscători va fi mormântul lui”.1
Nu i-a lipsit istoricul neamului
premoniţia în ceea ce scria la dispariţia
romancierului, surprinzând de fapt ceea
ce s-a şi întâmplat în 1924 privind
recunoaşterea lui de întreaga naţiune.
Aceasta pentru că Iorga a fost cel care
i-a cunoscut cel mai bine pe polonezi,
din interior am putea spune. Nu avusese
tânărul elev botoşănean ca profesor de
istorie, franceză şi latină, pe revoluţionarul
de la 1863-1864, pe emigrantul Tokarski
– singurul dascăl pe care îl va ridica
pentru totdeauna pe cel mai înalt piedestal?
A intuit Iorga – în plin război – fapt
pentru care cititorii săi îi vor rămâne
de-a pururi recunoscători, evenimentul
care s-a şi petrecut. Acela că naţiunea
poloneză îi va aduce în 1924 în ţara
eliberată de Legiunile lui Pilsudski,
rămăşiţele pământeşti, pe care le va
îngropa în catedrala Sfântul Ion din
Varşovia, la fel cum procedase cu cele
aparţinând lui Mickiewicz şi Slowacki,
aduse şi ele din străinătate pentru a fi
aşezate în necrocopla neamului de la
Wawel. Să nu ne întrebăm: ale Bălcescului
unde s-au pierdut oare?
Astfel, în capitala Poloniei renăscute
îşi doarme azi somnul de veci autorul
Trilogiei şi Quo vadis-ului. Ministrul
Afacerilor străine al Românii Mari de
atunci, I. G. Duca a ţinut ca românii
să îl cinstească cum se cuvine pe marele
scriitor şi evenimentul comemorat,
dispunând ca Legaţia României din
capitala Poloniei să depună o coroană
de flori la catafalcul său, cu prilejul
sărbătoririi pe plan naţional.2 La fel
se va proceda şi peste doi ani, cu prilejul
dezvelirii monumentului dăltuit de
Szymanowski, ridicat de polonezi prin
chetă publică, în memoria lui Chopin,
în Parcul £azienki. Săvârşea aceasta
exact în urmă cu 90 de ani proaspătul
ataşat de presă în Polonia, Lucian Blaga3.
Subliniam această idee încă din iunie
1966, ca proaspăt magistru al Universităţii
din Varşovia, într-o alocuţiune ţinută la
îndemnul profesorului meu, Zdzislaw
Libera, exact între zidurile în care
Sienkiewicz studiase. Remarcam atunci
că încă din 1901, în limba română a
apărut în traducerea lui Al. Brătescu-
Voineşti, nuvela Janko muzicantul,
povestire care a avut un larg răsunet în
ţara noastră, apreciat fiind marele
rafinament artistic al naratorului. Ea a
fost urmată de alte transpuneri însemnate,
printre care: Bătrânul slujitor ori Pentru
pâine.
N-am să uit niciodată că nu peste
mult timp, preşedintele Uniunii Scriitorilor,
Zaharia Stancu, mă ruga să îi spun
omologului său polonez, poetului şi
romancierului Jaroslaw Iwaszkiewicz
că România a tăiat păduri întregi pentru
a asigura răspândirea autorului Trilogiei
şi Teutonicilor în limba română. Avea
în vedere autorul Şatrei că printre cele
aproape 100 de ediţii din opera lui
Sienkiewicz, tipărite în anii ‘70-’80 ai
secolului trecut, unele dintre ele au
văzut lumina tiparului chiar şi în 200.000
de exemplare. Era aceasta o fină aluzie
pentru a se asigura reciprocitatea în
popularizarea literaturii nostre pe Vistula.
Se ştie că printre traducătorii de
seamă din creaţia lui Sienkiewicz se află
Sofia şi Iosif Nădejde, Cezar Petrescu,
H. Lecca. Ştefan Berechet, Olga Zaicik,
Elena Linţa, Dan Telemac, Stan Velea
etc. Cei din urmă traducându-l direct
din polonă. Scriitori de seamă, printre
care şi Mihai Sadoveanu, au rămas sub
înrâurirea scrierilor sale. Această apropiere
o vedem în similitudinile istorice existente
în lupta pentru neatârnare şi o viaţă
demnă dusă de cele două popoare.
Să nu uităm cuvintele spuse de
Sienkiewicz însuşi, cu prilejul decernării
Premiului Nobel, când Polonia era ştearsă
de pe harta Europei de prusaci, ruşi şi
austrieci, iar el avea să sublinieze:
„Această cinste atât de prestigioasă
pentru oricare scriitor devine cu atât
mai de preţ pentru un fiu al Poloniei [...]
S-a spus că Polonia a murit şi iată una
din miile de dovezi că trăieşte. A fost
declarată inaptă de a gândi şi lucra, şi
iată dovada că este activă [...] A fost
declarată înfrântă, şi iată o nouă dovadă
că ştie să biruie...Cui nu-i vor răsări în
minte cuvintele lui Galileo Galilei : E
pur si muove!, când în faţa lumii întregi
este recunoscută forţa muncii ei şi
una din lucrări este încoronată. Aşadar,
pentru această distincţie acordată nu
persoanei mele – întrucât glia polonă
e roditoare şi nu lipsesc scriitori care să
mă întreacă – ci muncii polone şi puterii
creatoare polone vă transmit, ca polonez,
celor mai aleşi reprezentanţi ai gândirii
şi sentimentelor nobilului dumneavoastră
popor, mulţumirile mele cele mai sincere
şi adânci”.
Românii pot spune azi că România
a fost printre puţinele ţări din lume, care
la iniţiativa Editurii „Univers” a publicat
în anii ’80 ediţia Sienkiewicz, sub îngrijirea
eminentului polonist Stan Velea, pe care
am salutat-o atunci ca pe un act de
cultură demn de toată lauda în plan
european, îndeosebi în contextul
similitudinilor existente între istoria
poporului român şi a celui polonez, între
literatura română şi poloneză4.
Subliniam că selecţia exegetului
român pleaca de la marea ediţie poloneză,
realizată în 56 de volume, de regretatul
istoric literar prof. dr. Julian Krzyzanowski
de la Universitatea din Varşovia,
Velea propunându-şi să ilustreze selectiv
„toate compartimentele perene” ale
marelui clasic polon. Sumarul exigent
al întreprinderii realizate personal de
istoricul literar de la Institutul Călinescu
până la sfârşitul vieţii (2007) a cuprins
cele mai bune transpuneri în româneşte
din volumele: Prin foc şi sabie, Potopul,
Pan Wolodyjowski, Aniela, Familia
Polaniecki, Quo Vadis?, Cavalerii teutoni,
Prin pustiu şi junglă etc.
Stan Velea a selectat din traducerile
existente pe cele mai adecvate aducând
multe tălmăciri noi, acestea fiind însoţie
de o monografie consacrată romancierului
şi receptării lui în România.
Am menţionat, la vremea respectivă,
chiar în paginile României literare că
textele din volumul de referinţă5: Două
căi, Bătrânul slujitor, Hania, Janko
muzicantul, Organistul din Ponikla,
Bartek învingătorul, A treia, Pentru
pâine, Paznicul farului, În ţara aurului,
Orso şi Sachem sunt reprezentative
pentru o perioadă de vârf din istoria
nuvelisticii poloneze de orientare pozitivistă,
cea care a dat Poloniei şi lumii întregi
prozatori de talia lui Boleslaw Prus, Maria
Konopnicka, Eliza Orzeszkowa ş.a.,
aceasta „datorită bogăţiei şi diversităţii
fenomenelor care le-au stârnit imaginaţia,
cât şi a nivelului de realizare ca artă,
respectiv a formulei în care tradiţia se
împletea cu inovaţia”.
Influenţa atotputernică a romantismului
polonez o resimţim la Sienkiewicz
mai mult decât în toate textele pozitiviste
în Paznicul farului, nu numai prin
compasiunea exprimată de autor faţă
de martirii Poloniei înrobite, ci şi prin
acel final tragic pentru Skawiñski,
care subjugat de lectura poemului
Pan Tadeusz, de acele file de referinţă
pentru numeroase generaţii de polonezi,
uită să aprindă farul, atrăgându-şi
concedierea de pe insula în care trudea.
Mai amintim, că o adevărată carieră
a făcut în româneşte unul din cele
mai răscolitoare texte în care Sienkiewicz
a abordat tematica socială, scris cu
„sânge şi fiere” – cum spunea compatriotul
său, Boleslaw Prus. E vorba de Schiţe
în cărbune, textul care a trezit imediat
după publicare un puternic şi contradictoriu
ecou. Istorici literari de renume îl compară
cu Puterea întunericului de L.N. Tolstoi,
considerând că el deschide calea spre
naturalism în literatura polonă.
Stan Velea a fost cel dintâi, care în
textul din Istoria literaturii polone ca
şi în multe din prefeţele semnate la
traducerile efectuate de el a contribuit
din plin la o înţelegerea mai bună şi
nuanţată a fenomenului Sienkiewicz în
rândul cititorilor români.
Nu întâmplător, la Varşovia unde
politicienii şi parlamentari nu au dificultăţi
în a vorbi de patriotism s-a subliniat
în hotărârea Seimului despre care
aminteam la început că: „Opera lui
Henryk Sienkiewicz, activitatea socială
şi mesajele lui permanente pentru statul
polonez independent au jucat un rol
extraordinar de important în redobândirea
statalităţii de către Polonia. Fie ca
moştenirea lui Sienkiewicz să constituie
o bază pentru educarea patriotică a
generaţiilor tinere ale polonezilor”.
Note:
1 Nicolae Iorga, Oameni cari au fost,
Craiova, 2009, p. 492
2 Arhiva Ministerului de Externe AMAE,
fond 71, Polonia 1926
3 Nicolae Mareş, Lucian Blaga – diplomat
la Varşovia, pp. 149-150, Ed. TipoMoldova,
Colecţia Opera Omnia, 2011.
4 cf. Nicolae Mareş, Debutul ediţiei
Sienkiewicz, în România literară, XX,
nr. (44), 29 oct. 1987.
5 H. Sienkiewicz, Paznicul farului, nuvele,
povestiri şi schiţe. Ediţie îngrijită, prefaţă,
note şi comentarii de Stan Velea. Traduceri
de Cezar Petrescu, T. Holban, Stan Velea,
Editura Univers 1987.
