La începutul lunii decembrie, în
ţară, succesiv, s-au desfăşurat
câteva manifestări dedicate
sărbătoririi unui veac de la naşterea
scriitorului Vintilă Horia.
Seria de manifestări dedicate lui
Vintilă Horia a culminat la Universitatea
din Alcalá de Henares, Spania, unde
(în 17 decembrie) s-a desfăşurat un
simpozion internaţional de anvergură.
O primă dovadă a preţuirii de
care se bucură opera sa, dar şi amintirea
personalităţii fostului profesor de la
această veche universitate, a fost faptul
că simpozionul s-a desfăşurat sub
patronajul instituţiei de învăţământ,
precum şi a Bibliotecii Naţionale a
Spaniei. Se cuvine menţionat – cu regret
– în acest context, lipsa totală de interes
a Institutului Cultural Român, care, nu
numai că nu a sprijinit întâlnirile din
ţară ori pe cele de la Madrid, dar nici
măcar un reprezentant al său nu a fost
prezent la aceste manifestări de înaltă
ţinută academică.
În Spania, însă, au mai contribuit
la buna desfăşurare, dar mai cu deosebire
la invitarea unor conferenţiari cu
prezentări deosebit de interesante,
Centrul Internaţional de Cercetări şi
Studii Transdisciplinare, Institutul
Român şi Biblioteca Românească de la
Freiburg. Comitetul de organizare,
alcătuit din profesori şi cercetători
români şi spanioli – Sanda Popescu-
Duma, Ileana Bucurenciu, Daniela
Oprica, Javier Helgueta Manso, Emilio
Suri Quesada, avându-l alături pe preotul
bisericii româneşti, Ilie Tabarcia, din
oraşul în care a locuit scriitorul, Collado
Villalba – a fost condus de însăşi fiica
scriitorului, Cristina Horia.
Participarea la simpozion a fost
numeroasă – în special în prima parte,
în care au vorbit despre personalitatea
şi opera scriitorului reprezentanţi din
conducerea Universităţii, Basarab
Nicolescu de la Paris, membru de Onoare
al Academiei Române, scriitorii Jose
Javier Esparza, Aquilino Duque, Antonio
Enrique şi profesoara Viorica Patea de
la Universitatea din Salamanca. Un
reprezentant al Bibliotecii Naţionale
a Spaniei a prezentat, în power point,
arhiva „Vintilă Horia” pe care o deţine
cu mândrie Biblioteca Naţională a ţării
în care a trăit cea mai mare parte din
viaţă scriitorul român. Din partea
Asociaţiei La Maison Roumaine (Paris),
preşedintele acesteia, Alexandru Herlea,
a trimis un mesaj de salut colocviului,
exprimând de asemenea aprecierea de
care se bucură Vintilă Horia pretutindeni.
În partea a doua, care s-a desfăşurat
la Facultatea de Drept, au evocat
personalitatea marelui scriitor şi eseist,
profesor şi conferenţiar, scriitorul Bedro
Fernandez Barbadillo, editorul Carmelo
Lopez-Arias Montenegro, precum şi
profesorii Pr. Teofil Moldovan, Sanda
Popescu-Duma, Georgeta Orian, Mihaela
Albu, Francisco Jose Lopez-Saez, Soledad
Poras Castro, Carlos Luiz Miguel.
Pentru a oferi un model al felului
în care Vintilă Horia este apreciat în
Spania cităm în continuare (cu acordul
autorului şi în traducerea hispanistului
Geo Constantinescu de la Universitatea
din Craiova) una dintre comunicări,
semnată de scriitorul Aquilino Duque1,
prezentarea sa apărând şi în cunoscuta
publicaţie spaniolă ABC:
VINTILĂ HORIA
LA CENTENARUL NAŞTERII SALE
de Aquilino DUQUE
La 18 decembrie 2015, dimineaţa,
se împlineşte centenarul naşterii lui
Vintilă Horia şi, cu această ocazie, i
se va aduce, la Universitatea din Alcalá
de Henares un omagiu, datorită eforturilor
fiicei sale, Cristina. Poate că n-ar fi fost
Vintilă Horia unica victimă a guleratei
inchiziţii a timpurilor noastre, şi tocmai
de aceea cea mai lamentabilă, căci
puţini intelectuali se aflau în Spania şi
Europa timpului său care să se poată
măsura cu el. Deja sunt convins că al
numi „intelectual” pe Vintilă Horia
îi diminuez valoarea, căci superioritatea
lui faţă de intelectualii contemporani
se datorează în realitate faptului că,
mai mult decât un intelectual, el era
ceea ce francezii numesc homme de
lettres, iar noi un literat. Vintilă
Horia n-a fost doar un gânditor, ci şi
un creator, iar cunoştinţele sale nu
se limitau la acea informaţie care se
vehiculează doar prin ştiinţa de carte
a celor care, cum se zice în mod vulgar,
„sunt la zi”.
Eu l-am văzut pentru prima oară
pe Vintilă Horia în biroul lui Luis Rosales,
care se afla în Institutul de Cultură
Hispanică. Vesnise să-i aducă un eseu
de Raimond Abellio pentru revista
„Cuadernos Hispanoamericanos”, eseu
în care se spunea că, în 1945, Spiritul
a murit în Europa. Leopoldo Panero ma
rugat să-l traduc. Eu am refuzat. Teza
lui Abellio îmi părea atunci scandaloasă;
acum o subscriu în întregime. Vintilă
Horia, pe care-l însoţea una dintre
fiicele sale, încă o copilă, îşi lua
rămas bun de la prietenii săi madrileni
pentru a se instala în Paris. Puţin după
aceea izbucnea afacerea Goncourt,
care, în mediile „progresiste” din Elveţia
unde eu mă mişcam pe atunci, a pricinuit
o notabilă tulburare.
Ani după aceea, la Roma, l-am auzit
pe Vintilă conferenţiind în palatul
Cancelariei, sub auspiciile Fundaţiei
Volpe, despre relaţiile dintre fizică şi
ştiinţele politicii şi am înţeles că spiritul
lui Vico revenea, corsi e ricorsi pentru
a aduce la zi critica Ştiinţei noi. După
aceea, deja la Madrid – prietenia,
coincidenţa, disperata imposibilitate
de a nu fi de acord cu el, disperata
neputinţă de a cuprinde opera sa
atât de vastă în genuri şi nelinişti.
Obligat să se exprime în limbi de
adopţiune şi, în mod magistral, în toate,
victimă a unei diaspore deloc vulgare
– Eliade, Ioneasco, Cioran, Goma –,
Vintilă Horia, cu aerul său de inchizitor
dominican, cerea strigând toga albă şi
pensulele lui Greco sau ale lui Vazquez
Diaz, menţinea deschis la Madrid
consulatul unei culturi centru-europene
care nu mai credea într-o Europă ce
ucisese Spiritul. Cine îmi putea spune
mie că voi ajunge să-l văd pe Vintilă
îmbrăcat într-o togă albă şi prezent
fizic în biblioteca Clinicii Lopes Ibor?
În schimb, nu puteai să fii naiv să nu
prevezi nişte necroloage, tot mai
respectoase, în publicaţiile care altădată
se ilustrau prin semnătura sa.
Vintilă Horia s-a născut la Segarcea
(România) la 18 decembrie 1915; a
studiat Dreptul în Bucureşti şi Filosofia
şi Literele în Bucureşti, Perusa şi Viena,
cu o bursă a Fundaţiei Humboldt. Între
1940-1944 a fost ataşat de presă la
legaţiile ţării sale în Roma şi Viena.
În 1944, când s-a produs lovitura de
stat contra lui Antonescu şi s-au inversat
alianţele, Vintilă Horia, diplomat al
unei ţări prietene, ieri, şi duşmană,
astăzi, a fost internat în lagărul de
concentrare de la Krummhubel şi mai
apoi în cel de la Maria Pfarr unde a stat
până la venirea englezilor. Trecând
prin aceste lagăre, Vintilă a lăsat o
frumoasă mărturie care nu are de-a
face deloc cu truculenţele de rigoare.
Chiar dacă erau închişi ca duşmani,
germanii nu uitaseră că era vorba de
diplomaţi şi nu-i tratau ca pe evrei sau
ca delicvenţi. Văzându-se în libertate,
nu i-a trecut prin cap să se întoarcă
în România eliberată de Armata roşie,
ci a rămas în Italia, unde l-a frecventat
pe Papini. Din 1948 până în 1953 a
locuit în Argentina, ca profesor şi
traducător, şi în 1953 a venit la Madrid
cu o bursă a Institutului de Cultură
Hispanică. A condus secţia italiană a
departamentului de Culturi Moderne
al Consiliului Superior de Cercetări
Stiinţifice, iar în 1960 s-a mutat la Paris,
de unde s-a întors în 1964.
Ultima dată când l-am văzut pe
Vintilă Horia viu a fost în „împădurirea”
sa din Collado Villalba. Era fericit să
locuiască în pădurea sa interioară,
cel care întrucâtva a vrut să fie pădurar
în Canada. Mă însoţeau Juan Luis Calleja
şi Angel Palomino. Când ne despărţisem
odată, Palomino i-a spus lui Vintilă:
„Ai aerul unui extraterestru”. Vintilă
a răspuns: „Ceva din asta poate fi. Odată
am fost în Italia să ţin o conferinţă şi,
la terminare, un domn s-a apropiat de
mine şi, foarte mişcat, mi-a zis: Ma Lei
e un marziano! Eu l-am privit peste
umăr, dacă nu cumva l-a auzit cineva,
şi am dus degetul arătător la buze”.
Lui Vintilă Horia i-au oferit pământul
de odihnă veşnică în Cimitirul civil din
Almudena, unde odinioară se îngropau
ortodocşii coloniei române.
Drept concluzii ale Colocviului
din Spania, nu pot fi mai potrivite
alte cuvinte decât cele exprimate concis
şi clar de academicianul Basarab Nicolescu,
în urma participării sale la totalitatea
manifestărilor: „Colocviul de la Alcalá
de Henares a fost foarte reuşit.
Reprezentarea spaniolă a fost excelentă.
Autorităţile universitare au fost şi ele
prezente. Public numeros: circa o sută
de persoane în prima jumătate a zilei
şi vreo 40 de persoane în a doua. Foarte
emoţionant parastasul de la cimitirul
de la Madrid celebrat de episcopul
PS Timotei în faţa mormântului lui
Vintila Horia. După simpozion, Preasfinţia
Sa Timotei, Episcopul Spaniei şi al
Portugaliei, a sfinţit şi Biblioteca parohială
care a primit numele Vintilă Horia.”
Noi ne exprimăm încă o dată regretul
că instituţiile de cultură româneşti
au dovedit şi acum că aşteaptă ca străinii
să cinstească marile personalităţi ale
culturii noastre, continuând într-un fel
să ignore sau, chiar mai grav, să menţină
interdicţia impusă de regimul comunist.
A fost condamnat oficial comunismul,
dar nu au fost lepădate cu totul mentalităţile
comuniste.
Scriitorul şi gânditorul Vintilă Horia
face parte dintre marile personalităţi
ale literaturii/ culturii noastre care
au trăit şi au creat în afara ţării. Şi el,
şi alţii au fost interzişi de regimul stalinist
şi apoi de cel comunist. În ciuda acestora,
Vintilă Horia rămâne, alături de Mircea
Eliade, de Eugen Ionescu, de Cioran,
de Alexandru Ciorănescu şi de încă
mulţi alţii, un reper fundamental al
culturii româneşti.
S-ar cuveni să-i cunoaştem cât mai
bine opera pentru a-i cinsti astfel cum
se cuvine memoria.
______________
1 Aquilino Duque este prozator, poet
şi eseist. Născut în 1931 la Sevilla, este
licenţiat în Drept la Universitatea din
oraşul natal, urmând apoi studii la Cambridge
şi Dallas. Deţine cursurile de literatură
spaniolă la Universităţile din Sevilla şi
Chapel Hill şi a conferenţiat la Universităţile
din Cambridge, Sevilla, Swarthmore,
Delaware, Chicago, Roma, Pennsylvania,
Georgetown, La Rábida, Málaga, Mar
Menor, Oviedo, Guadalajara, ca şi la Muzeul
de Bellas Artes din Sevilla, Palacio de
las Naciones de Ginebra, Instituto Británico
de Sevilla, Instituto Español de Roma,
Instituto Cervantes în Buenos Aires,
Londra, New York, Viena, Munchen şi
Utrecht. Scriitorul Duque deţine numeroase
premii, printre care amintim Premiul
Leopoldo Panero de la Instituto de Cultura
Hispánica şi Fastenrath, de la Real
Academia Española ori Premiul Naţional
de Literatură, în 1974.
