Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Scrisori portugheze:
Centenar Drummond de Andrade (I) de Mihai Zamfir


Din punctul de vedere al poeziei, portughezii sunt un popor norocos, unul dintre cele mai norocoase din lume. Au o limbă milenară, au o mare poezie multiseculară (probabil că lirica lor din secolul al XIII-lea reprezintă unul dintre cele mai înalte puncte ale poeziei din toate timpurile), şi totuşi ei continuă să dea naştere unei poezii extraordinare ce uimeşte pe oricare privitor imparţial.

Cine şi-ar fi putut închipui că încă există o limbă europeană străveche ai cărei cei mai mari poeţi (repet - cei mai mari) să-şi sărbătorească abia acum centenarul? Această limbă este portugheza. În 1988, un an înaintea Revoluţiei din decembrie, se împlinea un secol de la naşterea lui Fernando Pessoa. Iar acum, în ultima zi a lunii octombrie 2002, s-a scurs tot un secol de la naşterea lui Carlos Drummond de Andrade, poetul pe care toţi criticii l-au considerat egalul lui Pessoa, "Pessoa brazilian". În 1987, doi ani înaintea aceleiaşi Revoluţii - adică ieri! - poetul Drummond se afla încă printre noi, putea fi văzut la televiziune citindu-şi propriile versuri şi comentîndu-le cu goetheeană detaşare. Să nu schiţăm, deci, o reverenţă norocosului popor portughez?

Uluitoare mi se pare maniera în care această limbă romanică a reuşit să evite, prin poezia ei, scleroza inerentă unei vîrste venerabile. În versuri fulgurante, unde durerea sufletească se exprimă sintetic şi acut, Drummond, "Pessoa brazilianul", nu devine doar comparabil cu marele predecesor, ci şi cu sonetistul Camões din secolul al XVI-lea: tocmai pînă acolo ar trebui să coborîm pentru a găsi formule liric-lapidare atît de emoţionante în perfecţiunea lor. Şi iată aproape cinci secole pulverizate într-o întorsătură de frază!

Ceea ce uimeşte de asemenea în poezia de limbă portugheză este alt fapt: poeţii-sinteză ai idiomului lusitan s-au ivit în anii noştri, în extrema modernitate. Cînd utilizăm ambigua sintagmă "poet naţional" în legătură cu marile literaturi europene, o facem de obicei referindu-ne la poeţi care au trăit în urmă cu cel puţin un secol sau două. Pe teritoriul culturii portugheze, "poetul naţional" a putut apărea în secolul al XX-lea, nu ca un creator sintetic, ci ca promotor al modernismului integral.

În Brazilia, miracolul s-a petrecut uşor şi natural, mai uşor decît în patria-mamă: ivită ca stat independent abia la începutul secolului al XIX-lea, Brazilia a avut de la început totul în faţă şi aproape nimic în urmă. Primii autori notabili ai ei se afirmă abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; modernismul adevărat - în jurul anului 1920, adică exact în momentul în care Carlos Drummond de Andrade îşi făcea intrarea în lumea literelor ca ziarist, cronicar literar şi teatral, dar mai ales poet, salutat de la început drept o stea în ascensiune.

Primele versuri din poezia aflată în fruntea primului său volum, Alguma poesia/ Puţină poezie (1930), publicat în 500 de exemplare pe socoteala autorului, sunau astfel:

"Quando eu nasci, um anjo torto/ desses que vivem na sombra/ disse: Vai, Carlos, ser gauche na vida"/ Cînd m-am născut, un înger strîmb/ din cei care trăiesc în umbră/ mi-a spus: Să fii stîngaci, Carlos, în viaţă."

Cine ar fi crezut atunci, în 1930, că de la primele versuri ale primei poezii din volumul de debut un poet avea să-şi definească lucid - printr-un cifru inspirat - parcursul existenţei, precum şi imensa sa operă poetică ce se va întinde pe decenii?