Când filosofii vorbesc despre religie

Despre stilul voit obscur al scrierilor lui Aristotel, Renaşterea a spus, prin vocea lui Pico della Mirandola, că el vine din nesiguranţa metafizică a Stagiritului. Mai exact, din nestăpânirea de către filosof a unui palier teologic al limbajului, exemplul cel mai concludent fiind textul plin de ambiguităţi despre nemurirea sufletului din De anima, III. Dezbaterile asupra acestui pasaj continuă şi azi, concluzia rămânând invariabil aceeaşi, enunţată mai întâi de un contemporan al lui Pico, Girolamo Savonarola, că: „religiile care au fost transmise de filosofi au fost pline de greşeli şi erori (religionis a philosophis tradita defectuum et errorum plenas fuisse)”1. Din astfel de ambiguităţi şi erori s-a construit în numele lui Aristotel o întreagă bibliotecă de tratate apocrife, rămase toate în afara canonicului Corpus Aristotelicum. Punând accentul pe mituri, minuni şi magie, această bibliografie secundă a fost trecută la index de exegeza modernă şi atribuită unui convenţional Pseudo-Aristotel. Stilul apocrifelor imită perfect stilul lipsit de claritate al adevăratului Aristotel, făcând din sensul învăluit şi conotativ apogeul unui stil pe care îl exaltase cândva Cicero şi Iustin Martirul, devenit acum sinonim cu literatura ocultă. O literatură care va pune magia ca pe o dimensiune esenţială a unui univers în care omul era predestinat căutărilor şi iluminării.

A scrie în numele Stagiritului devine o adevărată modă în Evul Mediu, odată cu descoperirea comentariului la Categoriile lui Aristotel al lui Ammonius Saccas. Egipteanul, aureolat de încrederea de a fi fost maestrul lui Plotin şi Origene, vorbeşte aici despre două filosofii distincte predate de Aristotel în Lyceum, una destinată celor „ce înţeleg mai superficial lucrurile”, alta adresată „celui plin de râvnă şi autentic îndrăgostit de filosofare”2. Cel mai renumit elev al învăţăturilor oculte ale Stagiritului a fost Alexandru cel Mare, cu a cărui legendă se vor exemplifica toate promisiunile învăţăturilor esoterice promise de stagirit: faimă, bogăţie şi, mai ales, cunoaşterea arcanelor lumii întregi, elevul lui Aristotel ajungând să discute de la egal la egal cu gimnosofiştii Egiptului, cu brahmanii Indiei sau cu magii Persiei.

Începutul acestei întregi literaturi apocrife trebuie legat de traducerea din limba arabă, pe la sfârşitul secolului al X-lea, a Cărţii secrete a Secretelor (Kitab sirr al-Asrar), cunoscută în latină ca Secretum Secretorum (Secretul Secretelor). Acest enkomion al educaţiei regale a pus sub numele lui Aristotel, alchimia, astrologia, magia şi alte domenii ale filosofiei oculte, devenite acum „onorabila ştiinţă” a celor „aşa-zis păgâni”. O cunoaştere care nu trebuia dispreţuită, ci învăţată de regi şi de oricare om erudit. Curând, această scrisoare a „prinţului filosofilor”, Aristotel, către discipolul său Alexandru va rivaliza în popularitate cu Biblia. Prefaţând-o, Roger Bacon a semnalat caracterul obscur – „profetic”, spune Bacon – al scrierilor lui Aristotel, pe care însuşi Dumnezeu l-ar fi recomandat lumii „să-l considere pe mai degrabă înger, decât om”.

În numele Stagiritului şi sub notorietatea lui Alexandru cel Mare, se răspândesc acum Liber de causis, De Magis, De elementis etc., care nu sunt decât adaptări ale limbajului aristotelic la vechile mistere ale kabbalei, astrologiei, alchimiei şi ale celorlalte discipline numite oculte de compendiul lui Agrippa. Toate au în comun accentul pus pe cuvântul polisemic, menit a fi „pecetea (signaculum) unui adevăr greu şi măreţ”, mister care atrage interpretarea şi, implicit, participarea cititorului la text. De exemplu, atunci când are de vorbit despre virtute, în Oeconomia, Pseudo- Aristotel foloseşte metafora „ornament al sufletului”, menită să capteze atenţia şi participarea unui anumit cititor, mai interesat de zorzoane şi mai susceptibil de a-şi pierde optima ratio.

Ce carte vrei să iei cu tine în Paradis?

La sfârşitul secolului al XII-lea, un admirator al lui Aristotel, teologul Alexander Neckam3, referindu-se la scrierile esoterice ale Stagiritului, lansează o legendă care, aureolată de mitul rozicrucian, străbate ca un fir roşu întreaga istorie a ocultismului. În De naturis rerum, Neckam îşi imaginează că Aristotel ar fi cerut să fie înmormântat cu unele dintre tratatele lui esoterice, ferindu-le astfel de invidia contemporanilor şi sustrăgându-le dispariţiei în timp. La fel, se spune în celebrul manifest rozicrucian Fama Fraternitatis, despre legendarul întemeietor al rozicrucianismului, Christian Rosenkreutz, care, deshumat, ţinea în mână „o carte I (Büchlein I) alcătuită din pergament şi scrisă cu litere de aur, care, după Biblie, este bogăţia noastră cea mai de preţ şi care trebuie să fie făcută cunoscută lumii întregi pentru a fi judecată”4. Obsesia „cărţii I” va coagula căutările tuturor ocultiştilor, care se vor revendica mereu de la gândirea ocultă aşternută în paginile ei de un (Pseudo) Aristotel, filosoful care a ales să vorbească învăluit despre cunoaşterea desacralizată a unei naturi magice. Faptul că manifestul rozicrucian a reînnodat o legendă născută în Albion, pe tărâmul lui John Dee şi Robert Fludd, ar trebui să fie un indiciu că rumoarea rozicruciană care a bulversat Europa întreagă a pornit de pe tărâm anglican...

Roger Bacon5, în Compendiul său de filosofie (c. 1271) avertizează că Aristotel a scris peste o sută de tratate, multe dintre ele rămase netraduse prin lumea arabă. Mirajul acestei comori sapienţiale va declanşa un alt mit rozicrucian, cel al cărţilor dedicate cunoaşterii totale pe care cavalerul Rosenkreutz le-a aflat în lumea arabă, traducându-le el aici „în bună latină”, precum celebra „carte M (librum M)”6. Dedicată cunoaşterii Naturii, această bibliotecă ocultă ce-l avea ca autor pe Pseudo-Aristotel cuprindea tratate de alchimie, astrologie, necromanţie, despre virtuţile oculte ale pietrelor şi ierburilor, de chiromanţie şi fiziognomie, iar în capul listei sta celebra Secretum Secretorum. Atunci când nu erau apocrife, cărţile lui Pseudo-Aristotel erau compilaţii din diverşi autori, precum tratatul de alchimie inclus în cartea IV din Liber metheororum, la care Alfred din Sareshel a adăugat un text tradus, se pare7, din arabă ce aparţinea lui Avicena. În această carte îşi are originea ideea transmutării metalelor, redescoperită şi experimentată de medievali, care vor duce chrysopoeia pe tărâmul ontologiei, în ideea că alchimistul care experimentează transmutarea metalelor nu face decât să tindă la tiparul transcendent al omului.

În numele aceluiaşi (Pseudo) Aristotel, Evul Mediu a pus în circulaţie un text în care se atrage atenţia că nu doar lumina-binele-Paradisul pot fi sursa minunilor, ci şi întunericul-misterul- Infernul, ale căror arcane pot fi la fel de mântuitoare pentru om. Căci, se spune aici, „pământul este sursa tuturor minunilor, întâi pentru lucrurile cele bune pe care ni le oferă, apoi pentru cele rele, prin care el se revelează observatorului”8. Atribuită lui Alexandru cel Mare, afirmaţia de mai sus a ajuns să deschidă Secretum Secretorum, justificând de acum încolo toate căutările omului luciferic şi toate minunile pe care el le va desoperi aici, pe pământ, în umbra arcanelor.

Libertatea de a vedea lumea de la statura zeilor. Sau a demonilor!

Dacă Evul Mediu a răspândit o literatură apocrifă cu pretenţii filosofice, Renaşterea, în avântul ei perenialist, de aflare a filosofiei de dinainte de filosofie, a mers şi mai departe, descoperind în marginea unei însemnări a lui Plinius posibilitatea ca toţi marii filosofi ai Greciei antice, în frunte cu Pythagoras şi Platon, să fi călătorit peste mări şi ţări pentru a învăţa acolo, în lumea barbară, o filosofie altfel, mult mai veche şi mai ancorată în tradiţia de mistere, însemnul adevăratei şi necoruptei înţelepciuni. Ideea unei cunoaşteri venite din afara lumii greceşti, de pe tărâmuri esenţial magice, va lua o asemenea amploare după traducerea Vieţii lui Pythagoras a lui Porphyrios9, încât filosofii Renaşterii şi-o vor asuma ca pe descoperirea amprentei lui Dumnezeu pe istoria umanităţii. Sub semnul acestei vechi filosofii, umaniştii vor hrăni imaginaţia omului cu mituri şi formule magice, sporind notorietatea unei gândiri care nu mai promitea o sistemă, ci libertatea de a vedea lumea de la statura zeilor. Sau a demonilor!

Vanitatea ei luciferică va deveni curând apanajul unei filosofii subversive, marginale şi oculte, care va face din gândirea adusă din îndepărtata lume barbară, farul întregii omeniri, descoperind, vorba lui Lucretius10, modul cel mai adânc şi mai bine păzit de a scruta umbra lucrurilor. Ea a înflăcărat imaginaţia Apusului cu promisiunea de a descoperi un Secret al Secretelor transmis prezentului profan de înţelepciunea primordială prin intermediul acestui (Pseudo) Aristotel. Filosoful neştiut şi criptic care nu s-a putut împăca cu Platon, unul fiind dedicat acţiunii, celălalt contemplaţiei, decât pe tărâmul lui daimónia, acolo unde îi întâlneşte Pico della Mirandola, in conciliando Platone &Aritotele, cum o spune el în Examenul deşertăciunii filosofiei popoarelor11.

Note:
1 G. Savonarola, Triumphus Crucis, IV, 2.
2 cf. Comentarii la Categoriile lui Aristotel. Porfir, Dexir, Ammonius, trad. C. Noica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 149.
3 A. Neckam, De naturis rerum, II, 189.
4 Fama fraternitatis, oder, Entdeckung der Brüderschafft des löblichen Ordens dess Rosen Creutzes : beneben der Confession..., Gedruckt zu Dantzigk, Durch A. Hünefeldt, 1615, p. 40.
5 R. Bacon, Compendium studii philosophiae,
6 cf. Fama fraternitatis..., p. 17.
7 v. I. Hammer–Jensen, Das sogennante IV Buch der Meteorologie des Aristoteles, în „Hermes”, vol. 50/1915, p. 113-136.
8 „Mirandum est terra quantum aut bonarum rerum pariat aut malarum, conceptrix et parens publica ferarum” – Epistola Alexandri ad Aristotelem, I, 15, în ed. Hagae, Excelsior, 1953, p. 1.
9 care afirmase despre Pythagoras că „în cursul călătoriilor la aceste popoare şbarbareţ, el şi-a însuşit cea mai mare parte a înţelepciunii sale” – Porphyrius, De vita Pyth., 12, în ed. F.C.G. Vogelii, Lipsiae, 1816, p. 27.
10 „res quibus occultas penitus convisere possis” – Lucretius, De rerum natura, I, 146.
11 Pico della Mirandola, Opervm..., Basileae, S. Henricpetri, 1601, p. 729.