Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Românească:
Cele mai frumoase tâlhării de Daniel Cristea-Enache

E curios cum, la trei luştri şi mai bine de la Revoluţia din 1989, consecinţele palpabile ale acesteia (întreita libertate de informare, opinie şi expresie) nu au fost încă bine speculate de către scriitorii şi gazetarii noştri. "Experimentele" din proza ultimilor ani au, majoritatea, fitilul debil şi arderea scurtă, iar extravaganţele pe care şi le-au mai îngăduit poeţii fracturişti au speriat de-a binelea o parte a criticii, creîndu-le unor Ion Simuţ ori Paul Cernat sentimentul apocalipsei, al post-literaturii. Publicistica aflată la graniţa literarului nu a fost nici ea foarte imaginativă. Nu s-a făcut exces de curaj reportericesc şi analitic, nu s-au explorat zone tematice noi, inaccesibile înainte. Ici-colo, un reporter frenetic, corespondent de front sau de catastrofă naturală, cu cizmele înfipte în nămol şi mâna făcută streaşină la ochi, înştiinţează patria, la ştiri, asupra a ceea ce se mai întâmplă în lume şi la noi acasă. De strâns în volum nu prea ai ce: clişeele cotidianului consumabil se scurg ca nisipul printre degete.

Încă tânărul Eugen Istodor reprezintă o excepţie de la această regulă a pasivităţii, a lenei în gândire şi lipsei de proiect, compensate logoreic şi interjecţional. După două volume de dialoguri "deşucheate", Interviuri contra naturii (1997) şi Oameni cu care aş muri de gât (2000) şi după ce a impus un stil propriu de abordare în jurnalistica autohtonă, gazetarul de la "Academia Caţavencu" a căutat şi a găsit Subiectul - cu majusculă - ce-i va asigura un loc în istoria reportajului românesc. Vieţaşii de pe Rahova îmbină în mod original investigaţia şi confesiunea memorialistică, dialogul veritabil şi monologul mono-maniacal, decupajele într-o realitate sordidă şi serpentinele ameţitoare ale ficţiunii. După convorbirea cu unul dintre mesevişti (condamnaţii pe viaţă din închisoarea Rahova), autorul vomită în parcarea puşcăriei; în timpul unei alte întâlniri, el îşi recunoaşte, stârnit de povestirea vieţaşului, propriile pulsiuni criminale. Ca Hannibal Lecter din Tăcerea mieilor, deţinuţii sunt puternici şi siguri pe ei, iar discursul lor, prin conţinut şi modulaţie, îngrozeşte. Diferenţa specifică e că Eugen Istodor nu oferă la schimb secvenţe autobiografice, precum interiorizata agentă a FBI-ului, ci... ţigări Carpaţi fără filtru, ness, cartele telefonice, ba chiar adidaşi cu numărul solicitat de puşcăriaş. Vremurile, şi afară, în libertate, şi înăuntru, după gratii, s-au mai schimbat. Legea celui mai tare, legea junglei a devenit deja o legendă. Leadership-ul din faza darwinistă, impus cu pumnul şi suportat fără crâcnire, a căpătat o notă de subtilitate prin cooptarea inteligenţelor întemniţate. Cuvintele dor mai rău decât palmele, au ajuns să constate puşcăriaşii, privindu-i cu un respect temător pe bunii oratori şi psihologi. Dar şi această fază (să-i spunem homo sapiens) pare în prezent depăşită. La ordinea zilei sunt micile învârteli, legea fundamentală e cea a pachetului. Gavrilă, unul dintre ucigaşii lui Ioan Luchian Mihalea, explică amănunţit, în limbajul lui, evoluţia mentalităţilor, de la totalitarism la comerţ liber: "Puterea în cămin nu era banul sau ţigările, cum e aici, ci puterea era pumnul şi gaşca din care făceai parte. Făcând parte dintr-un grup mai puternic şi mai mare treci mai uşor peste greutăţi. Puterea - pentru mine a şti înseamnă să fi puternic cu toate că atunci când cunoşti multe apare şi multă durere. Însă durerea te învaţă şi ea la rândul ei să devi puternic. Cu cât cauţi să cunoşti mai multe cu atât vei cunoaşte mai multă durere, conştientizând valoarea lucrurilor din jurul tău. Puterea aici sunt ţigările şi relaţiile. Înainte era legea pumnului sau a junglei, dar acum lucrurile au evoluat. Oameni au evoluat şi au văzut că pot lucra mai bine cu cele două." (pp. 246-247).

Câţi puşcăriaşi predispuşi la confesiune, atâtea istorii personale, stârnind hohotele de râs ale reporterului sau, dimpotrivă, ridicându-i părul în cap de groază. Dumitru Marcel, 31 de ani, vorbeşte cu calm descriptiv despre "băieţii care au un caracter mai feroce", el declarându-se "lipicios de mama". Lipoveanu, 22 de ani, se laudă la modul abject: "Eu i-am halit viaţa", protestând totodată împotriva sentinţelor de închisoare pe viaţă. Mai coerenţi sunt Czampar, care are un cod al onoarei de spărgător şi evocă nostalgic "cele mai frumoase tâlhării, pe trenuri", şi Vincze, care, la 28 de ani, deşi a pierdut tot, prezintă orgoliu şi îndemânări de artist: "O să facem ceva deosebit, în sensul că îmi place să pun şi ceva de la mine, simt că-mi aparţine, şi pun şi ceva din arta populară a zonei de unde vin, încerc să arăt nişte sentimente, acum caseta asta va fi cu inimi, inimile mele dăruite cuiva care şi merită, mama, care este tot ce există" (p. 203), promite el, şi simţim că se va ţine de cuvânt, ca şi cu mileurile croşetate, tot aşa, pentru mama. Brezeanu e foarte ager la matematică şi îi cere lui Istodor o culegere Gheba, iar Czampar şi Sibişan se cred îndeajuns de creativi pentru a scrie câte un roman al lor. Semnatarul cărţii de faţă trebuie să fie extrem de atent pentru a le menaja susceptibilităţile auctoriale.

Dacă prefirăm salba celor optsprezece penitenciare prin care a trecut Ghiţă şi a celor patruzeci şi opt de infracţiuni comise de Hrib, parcurgând, la un alt capăt al criminalităţii, textele halucinante ale defunctului N. (un corespondent dement al dostoievskianului om din subterană), realizăm că există note diferenţiale, dar şi similitudini frapante. Fiecare deţinut are, fireşte, propriul lanţ de omucideri plus alte delicte, precum şi un context motivaţional specific. "Se repetau nenorocirile astea la început, oricât încercam să ies din ele", declară cu obidă Callo, în timp ce Zanfir, care îşi făcea mendrele pe stradă cu o rangă ascunsă într-un buchet de flori, viza în orice operaţiune "şi răzbunare, şi beneficiu". O figură cu totul aparte este Hrib, evreu inteligent şi intrepid, care fură şi utilizează uniforme de poliţist, lucrând în stil mare şi privindu-i cu legitim dispreţ pe hoţii de azi: "Nu mai sunt hoţii care-au fost! Erau Ťhoţi de bună dimineaţa!ť Deci dimineaţa ieşeai din casă şi el intra pe partea ailaltă. Deci încă nu se..., încă nu ieşise din cameră căldura corpului tău, că el îţi lua locul. De multe ori, îţi lua ceasul de lângă noptieră, de lângă pat. Tu dormeai acolo şi el intra, pac! ăştia erau hoţii care erau, spărgătorii de seifuri, de bănci, de astea... Dar ăştia, ce? Au luat o piatră, au dat într-un parbriz şi gata. Vin aicea şi-l vezi: Viceroy, nesuri, salamuri de Sibiu. Asta. Infractor mare, ăsta! şi el, când colo, e vai şi vai... Sau stau şi mă uit... Eu sunt cu excrocherie! Un excroc, cândva, pe vremea noastră, să-i zicem aşa, era băiat deştept, ăla. Da' ce Ťbăiat deşteptť sunt ăştia care-i vezi că... ce exrocherie a făcut el? A luat un bătrân, l-a sechestrat, l-a chinuit ca vai de mama lui ca să-i semneze nişte hârtii, ca să-i vândă casa lu' ăla. ăsta nu-i excroc! şi violatorii... Aveau şi ei, acolo, un statut al lor. Nu ăştia, cu babele. Te uiţi acum, cu copii... Ce-i asta? Violatorii, mulţi dintre ei, o făceau ca să se răzbune... o chestie d-asta. Dar acum, ăştia fac necesitate. Nu sunt în stare... Sunt atâtea pe centură, atâtea la Văcăreşti, în toate oraşele sunt. şi ei nu sunt în stare nici măcar atâta..." (pp. 291-292).

Cu toată diversitatea experienţelor relatate, există câteva elemente comune pe care se poate reconfigura o traiectorie (şi o psihologie) de criminal. E greu de spus dacă autorul a mizat pe aceste întâlniri "în spirit" ale condamnaţilor traşi de limbă ori ele au apărut de la sine, pe parcursul convorbirilor. Cert este că se conturează un fel de portret-robot al vieţaşului român, un comportament identic sau foarte asemănător, în condiţii sociale date. Cei mai mulţi dintre puşcăriaşi sunt din familii destrămate, ei cunoscând în copilărie cerbicia câte unui tată vitreg, zugrăvit acum pe un ton apăsat-resentimentar. Prin contrast, figura mamei este şi mai luminoasă, păstrându-se ca o icoană în memoria afectivă a odraslei. Pus să muncească de mic, aruncat în lumea largă şi ostilă de tatăl inautentic şi netrebnic, viitorul ucigaş va fi stricat de "anturaj". Munceşte o vreme, după care realizează că mai profitabile decât orice activitate sunt pungăşiile, hoţiile, ţepele, spargerile, devalizările. Descurcăreţul intră pe orbita succesului şi, aruncând cu bani în dreapta şi-n stânga, atrage invidia duşmanilor şi sentimentele femeilor. Cu o soţie devotată şi unu-doi copii la domiciliu, infractorul se află pe val şi se scaldă în spuma gloriei de cartier - până când o întâmplare neprevăzută, un accident nefericit scurtcircuitează această evoluţie, transformând succesul în eşec, visul frumos în coşmar. O victimă sau mai multe se încăpăţânează să se împotrivească agresorilor, astfel că aceştia, pierzându-şi cumpătul ori acţionând la rece, devin din pungaşi - criminali. Trecerea acestui prag este focalizată de vieţaşi, care se detaşează de ei înşişi şi se descriu din afară, cu o "obiectivitate" ce dă fiori. Numai că asumarea crimei, de obicei, lipseşte. Emblematică e "depoziţia" lui Tîrtan, căruia îi repugnă închisorile româneşti şi care este pe rând, după cum îi convine, moralist sau fatalist. Mai întâi vorbeşte cu dispreţ despre ciripitorul care i-a trădat la Poliţie, căinând soarta celor trei familii rămase de izbelişte: "a fost primul care s-a dus să denunţe, să ia recompensa. Cinci mii de mărci. Cu cinci mii de mărci să distrugi trei familii!" (p. 351). Apoi, însă, morala aceasta individual-familistă, filozofia conform căreia omul e important, nepreţuit, dispar cu totul când vine vorba despre victime. Ce vreţi, aşa le-a fost menit "mortăciunilor", până aici le-a fost dat să trăiască: "acum nici eu nu zic că n-am meritat, că, vorba aia, a murit un om, deci i-ai luat viaţa unui om - nu poţi să i-o mai dai -, dar atâta i-a fost lui să trăiască, atâta i-a fost lui ca să vin să-l iau, deci eu am fost ales." (p. 352). Criminalul, el, este alesul destinului pentru ca firul vieţii lui X să se întrerupă. Curată tragedie antică!

Închid volumul lui Eugen Istodor cu sentimente amestecate şi cu convingerea că o astfel de carte nu se va mai face la noi prea curând. A fost riscul şi este meritul autorului.