Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Cele două ipostaze ale criticului de Ioan Holban

Pe prima filă a studiului despre Camil Petrescu din volumul Prezent (1985), Mircea Iorgulescu face următoarea distincţie: „Există două feluri de a crea în critică şi, în consecinţă, două feluri de critică: una care descoperă, explorând şi valorificând într-un sens nou relieful existent al operei, şi alta care inventează, adăugând operei alte dimensiuni prin accentuarea şi dezvoltarea unor aspecte particulare.

Şi apoi: descoperirea priveşte totdeauna ansamblul, în vreme ce de regulă invenţia se referă la fragmente, eşantioane, detalii. Într-un caz ceea ce se ştie este reluat şi continuat, chiar dacă adesea prin corectare sau contestare, în celălalt este programatic ignorat. Nici una din cele două atitudini nu poate fi însă judecată în sine. Decisivă rămâne proba adecvării la operă; căci sunt opere al căror spirit obligă la descoperire şi altele care pretind un demers esenţial inventiv”. Nici nu ştia, poate, ce „nucleu problematic” arunca Mircea Iorgulescu, atunci, în 1985, în lumea literaturii, cu aceste observaţii la o carte despre stricta (i)realitate literară. Critic al actualităţii literare – în Rondul de noapte (1974), Al doilea rond (1976), Firescul ca excepţie (1979), Critică şi angajare (1981), Ceara şi sigiliul (1982) –, prezent mulţi ani (de prin 1966) în paginile revistelor culturale româneşti la rubrici rezervate analizei fenomenului literar curent, semnând, deseori, articole „programatice” pe pagina a treia a României literare, Mircea Iorgulescu este, în acelaşi timp, autorul unor solide studii referitoare la scriitorii din perioadele clasică şi modernă ale literaturii noastre (iar Scriitori tineri contemporani, din 1978, ar putea fi citat în acest sens); volumul Prezent este semnificativ pentru felul în care înţelege el critica, în dubla sa ipostază, fiind un „descoperitor” şi un „inventator”, în aceeaşi măsură: Mircea Iorgulescu descoperă scriind despre Camil Petrescu, Panait Istrati (în cartea Spre alt Istrati) şi I.L. Caragiale (în Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui I.L. Caragiale) şi inventează pronunţându-se despre aproape cincizeci de poeţi, critici şi prozatori contemporani. Dacă studiul despre Camil Petrescu are un pronunţat caracter eseistic, vizând ansamblul operei prin urmărirea evoluţiei personajului şi a problemei comunicării în scrisul camilpetrescian, secţiunea intitulată De trei ori despre Panait Istrati este schiţa unei monografii pe care Mircea Iorgulescu o va scrie, de altfel (e printre puţinii critici care promit şi chiar fac ceea ce au promis!), unde va corecta şi va contesta – se va vedea – multe dintre prejudecăţile care au marcat receptarea prozatorului la noi şi aiurea; oricum, alături de Alexandru Talex (cine mai ştie, azi, de acest exeget excepţional al lui Panait Istrati?), Mircea Iorgulescu este, la noi, cel mai avizat cunoscător şi interpret al vieţii şi operei lui Panait Istrati; a urmat, fireşte, G. Dimisianu.
O secţiune importantă a volumului Prezent cuprinde şase profiluri ale unor autori contemporani, cu opere în curs de „clasicizare”: Marin Sorescu, D.R. Popescu, Paul Georgescu, Octavian Paler, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu. În aceste texte, criticul face dovada calităţilor care l-au consacrat: suplu, spiritual, bine articulat, comentariul arată mobilitate a lecturii şi forţă de a sintetiza în câteva linii profilul unei personalităţi; iată cum începe textul despre Dumitru Radu Popescu: „Cu toate că nu-i lipseşte de obicei, cravata, este probabil accesoriul vestimentar cel mai nesuferit lui Dumitru Radu Popescu. Îl stinghereşte, în orice caz, vizibil şi o va fi acceptând ca pe un rău suportabil, dar în momentele de încredere, când gesturile devin reflexe, el schiţează aproape întotdeauna o încercare de a-şi deschide gulerul cămăşii, smucind apoi într-o parte şi în alta sufocantul gât-legău, în acest inofensiv tic refugiindu-se şi răzbunându-se toate tensiunile strângerii de cheutori, asumate, îndurate totuşi cu un stoic orgoliu invers, cerut de respectarea protocolului”; ideea portretului scriitorului şi a analizei operei este lipsa protocolului, refuzul său, eliberarea de orice convenţie străină unei creaţii robuste, dezvăluind voluptatea improvizării şi plăcerea simbolizării existenţei. Un articol „cu ţintă” monografică este cel despre Paul Georgescu în a cărui evoluţie literară criticul găseşte esenţial raportul dintre militant şi artist. Interesantă, analiza pe care o face Mircea Iorgulescu eseului lui Nicolae Manolescu despre romanul românesc este, pe alocuri discutabilă însă, pentru că, iată, selecţia pe care o face criticul în Arca lui Noe nu este doar „funcţională”, ci şi valorică; apoi, studiind romanele, Nicolae Manolescu spune esenţialul şi despre romancieri: oricum, chiar dacă cele trei tipuri definite de Nicolae Manolescu (ionic, doric şi corintic) nu pot constitui „instrumente de lucru”, de felul acelora pe care ni le pun la dispoziţie naratologia sau poetica, eseul său despre romanul românesc rămâne cea mai importantă sinteză asupra genului epic din câte s-au făcut (prin istorii literare, mai ales), până azi, la noi. Calităţile de portretist ale lui Mircea Iorgulescu se răsfrâng şi asupra analizei critice propriu-zise; el caută totdeauna formulările esenţiale şi gesturile definitorii („Ceea ce merită să fie văzut – iată o formulare esenţială pentru înţelegerea literaturii lui Geo Bogza”, spune criticul), punând în evidenţă mărcile literare ale unei structuri în permanentă fierbere: niciodată „liniştit”, mereu grăbit, gata dea lua în răspăr prejudecăţi şi ordini valorice false, Mircea Iorgulescu vorbeşte cu nostalgie despre jumătatea deceniului şapte, când el însuşi a debutat (în 1966): „Neguri dogmatice se retrăgeau, deschizând privirilor zarea: primenire, gust ameţitor de libertate, frenezie a noului şi a înnoirii, tineri scriitori talentaţi primiţi cu entuziasm, deocamdată mai mult de o critică şi ea tânără decât de cititori, încă reticenţi faţă de scrisul contemporan după un deceniu de absenţă a cultului valorii. Avânt, aşadar, Vechiul în clătinare: idei, deprinderi, forme, ierarhii, atitudini, termeni, terminologie”. Cordiale, cu două excepţii (Marian Popa şi Mirela Roznoveanu), subtile, adecvate, pertinente, comentariile lui Mircea Iorgulescu din Prezent, ca şi acelea din cărţile anterioare, se circumscriu câtorva idei esenţiale: radicalitate estetică, atitudine, specificitate şi, nu în ultimul rând, dimensiune morală. Cel care descoperă şi cel care inventează, criticul şi cronicarul literar – acestea sunt ipostazele sub care se înfăţişează, în toate cărţile sale, Mircea Iorgulescu.
Prefaţa „epică” a volumului Spre alt Istrati (1986), scrisă pe un ton confesiv, atrage atenţia asupra unei operaţii care se impune pentru multe „secţiuni” ale istoriei literaturii noastre; „cazul” Istrati (ca şi „cazul” Caragiale, numai după doi ani), admirabil analizat în această carte surprinzătoare din numeroase puncte de vedere, este doar unul dintre acelea care necesită reevaluări critice atât din cauza superficialităţii abordărilor anterioare (cine mai ştie, în afară de G. Dimisianu, că Panait Istrati e de origine de undeva, din insulele Greciei, din Faraklata, undeva, lângă Kefallonia), cât, mai ales, din motivele prea bine ştiute, legate de evoluţia gustului, perspectivei şi instrumentelor de analiză pe care le pun la dispoziţie noile metode de cercetare a literaturii; dar, „relaţia” sa cu U.R.S.S.? mărturisirea sa, după ce se va fi lămurit, asemeni lui André Gide? sau, poate, nu? Bibliografia lui Panait Istrati i-a oferit lui Mircea Iorgulescu un teren ideal pentru aceste reconsiderări; puţin cunoscut (din generaţiile mai vechi, mai cu seamă, din filmul Codin, coproducţie româno-franceză care a rulat cu succes prin a doua jumătate a deceniului şase din secolul trecut, iar de generaţiile mai noi din reeditările şi traducerile publicate succesiv, fără prea mare ecou, însă, insuficiente, oricum, pentru a revitaliza interesul publicului larg, dar şi al specialiştilor), Panait Istrati părea a rămâne definitiv în grija neobositului său exeget, Alexandru Talex: refăcând dosarul informaţiilor biobibliografice, cu rigoarea şi răbdarea istoricului literar care îşi ia în serios profesiunea, Mircea Iorgulescu a ajuns la un proiect de o vastitate neaşteptată, Spre alt Istrati fiind doar o punere în temă, o introducere care promite viitoare interpretări noi ale operei, după ce criticul a revenit aici asupra unor date de biografie şi asupra unor judecăţi de situare ce păreau de nezdruncinat: „surprizele” inerente explorării unui subiect marginalizat voit, sau pe nedrept, de critica şi istoria noastră literară după dispariţia scriitorului (fapt consumat acum mai bine de jumătate de secol) i-au impus lui Mircea Iorgulescu „necesitatea unei reconstituiri documentare cât mai fidele” şi alcătuirea unui „portret spiritual” al unui alt Istrati, revelat de informaţii şi date, până acum, ori neştiute, ori superficial analizate.
Ceea ce caracterizează în primul rând studiul despre „tânărul Istrati” este modificarea esenţială a perspectivei critice, deplasarea punctului de incidenţă a analizei prin sancţionarea prejudecăţilor, exagerărilor şi nepotrivirilor de tot felul, care abundă atât în textele unor exegeţi români, cât şi francezi. Judecăţi de valoare şi situare ce păreau definitive sunt supuse unei „canonade” de interogaţii pentru a fi anulate în răspunsuri cuprinzătoare care nu lasă nici o îndoială asupra falsităţii „cazului” Istrati, a imaginilor-şablon („un Gorki balcanic”, un „aventurier”, un „vagabond” şi un autodidact, un „anonim” norocos în o viaţă „improvizată” etc.) care s-au fixat prin manuale şi istorii literare şi care sunt reiterate cu prilejul vreunei aniversări sau al unui articol comemorativ. Ceea ce aşază Mircea Iorgulescu în locul acestor prejudecăţi este nu numai tentant, dar şi – lucru esenţial – adevărat. Celor care l-au caracterizat pe Panait Istrati drept un „aventurier balcanic”, un „vagabond” care şi-a datorat succesul unor împrejurări norocoase, criticul le răspunde cu o analiză în profunzime a revoltei lui Istrati: aceasta este „expresia libertăţii lui în faţa lumii, a acestei lumi, etern divizată în învingători şi învinşi, unde răul se află pretutindeni, în oameni ca şi în afara lor”. Revolta lui Istrati provine din conştiinţa libertăţii (vieţii şi scrisului), „harul dumnezeiesc” cu care a fost înzestrat acest „Charlot balcanic” pentru care lectura reprezintă, în anii formării sale, o formă de libertate şi un cult al adevărului; nimic din neglijenţa şi improvizaţiile „omului revoltat” (aşa cum l-au văzut alţi critici), dimpotrivă, activitate conştientă, scop, ordine şi, uneori, chiar disciplină. „Strategia” întâmplătorului şi continua vânătoare a hazardului au fost două obstacole importante în calea criticului care trebuia să ordoneze un material pulverizat în amănunte tulburi, peste care s-au suprapus judecăţi critice eronate: această realitate i-a cerut lui Mircea Iorgulescu prudenţă, dar şi „spirit de aventură”, răbdare, dar şi exasperare, pe care le dezvăluie „cu sânge rece” în amintita prefaţă epică. De exemplu, analizând publicistica dintre 1906 şi 1916 (cu precizarea debutului real al lui Istrati), Mircea Iorgulescu descoperă adevăratele temeiuri ale legăturilor scriitorului cu mişcarea socialistă şi cu liderii acesteia; pornind de la unele afirmaţii ale lui Istrati însuşi, criticul defineşte profilul unui revoltat sentimental (opus „revoltatului de profesie”, identificat în persoana lui Cristian Racovski), trăind mai mult în orizontul unor sentimente pure decât în cel al principiilor, fiind gata pentru angajamentul moral pe care i-l cerea „setea de frumuseţe şi dreptate”: datele raportului de adversitate cu lumea sunt căutate de Mircea Iorgulescu în revolta socială dublată de o revoltă etică şi în mecanismele textului literar al cărui specific este discursul insurgent, „specialitatea incontestabilă atât a tânărului Istrati, cât şi a viitorului celebru prozator”. Studiind biografia lui Istrati, criticul dezvăluie una dintre pistele viitoarei analize a operei: scrisul ca act de revoltă, ca insurgenţă. Acest mod al revoltei face perfect valabile două apropieri dintre cele mai interesante şi originale: cu Don Quijote şi cu Hamlet. Mai întâi, „eroismul” lui Istrati este asemenea celui dezvăluit de personajul lui Cervantes în viziunea lui Unamuno şi Ortega Y Gasset; aş spune însă că dezacordul cu lumea creează căutările şi plecările istratiene (un volum se numeşte chiar Mes départs), aşa cum celebrul hidalgo îşi crea utopia sa „pozitivă”: Istrati şi personajul lui Cervantes descoperă ceea ce aş numi starea de criză a lumii în două dintre ipostazierile sale: aceea „cavalerească” şi cea a Europei începutului de secol XX. De Hamlet – spune Mircea Iorgulescu –, îl apropie damnarea, „melancolicul prinţ cu cartea în mână revoltat împotriva putreziciunii lumii” fiind personajul „simbolic reprezentativ” pentru Panait Istrati.
În aceeaşi ordine, relaţia tânărului Istrati cu „obiectele” culturale care îi intersectează biografia constituie un alt câştig sigur al acestei introduceri în biobibliografia istratiană; Mircea Iorgulescu descoperă în spaţiul acestei relaţii zona de identificare a fiinţei viitorului scriitor pentru că în cultul cărţii, criticul „citeşte” un raport psihanalitic: iată-l ilustrat într-o pagină de excepţie care fixează prima lectură a lui Istrati, aceea a Dicţionarului universal al limbii române de Lazăr Şăineanu, făcut cadou de „căpitan” Mavromati în crîşma lui Kir Leonida: „dicţionarul este, concomitent, amantă şi mamă, contopire şi echivoc deopotrivă de semnificative, lectura se desfăşoară întrun spaţiu matricial, la lumina tulbure, pâlpâitoare, acvatică a unei lumânări, într-o poziţie («încovrigat») care nu este alta decât aceea a fătului în cavitatea uterină. Neînfrânatul cititor este despărţit de lume printr-o subţire, fragilă membrană (umbrela), nu mai ştie de sine, îşi pierde percepţia duratei, alunecă, pluteşte, hrănindu-se «în chip inconştient» dar cu nesaţ, din cartea în care trăieşte şi pe paginile căreia, fericit, satisfăcut, adoarme ca un copil pe genunchii mamei”: fiul cărţii va deveni „amantul” ei, această evoluţie fiind marcată de contactul cu o carte a lui Tolstoi, Învierea, cumpărată cu ultimii bani la Alexandria, în Egipt. Lectura şi scrisul sunt cele două principii care guvernează lumea spiritului istratian; dacă în revolta socială scriitorul este un „sentimental”, în spaţiul culturii activitatea lui Istrati este conformă sensurilor de acţiune şi reacţiune ale celor două principii: „În vreme ce lectura se realizează printr-o participare pasivă, printr-un abandon, este feminină, scrisul înseamnă acţiune, gest viril, ofensiv, materializarea unui impuls fundamental masculin”.
Spre alt Istrati este într-o bună măsură şi „spre alt Iorgulescu”; criticul se află aici în alte „ronduri de noapte” în care foiletoanele sunt înlocuite de perspectiva amplă asupra unui subiect unic, acaparator, abordat printr- o „pluralitate convergentă” de metode care nu abuzează nici de terminologie şi nici de tehnologie; lucruri confirmate, ulterior, de cartea despre I.L. Caragiale. Două sunt, totuşi, metodele critice folosite mai intens: investigarea istorico-literară şi psihanaliza. Invenţia şi vioiciunea din foiletoanele „rondurilor” sunt dublate de rigoarea şi răbdarea cercetătorului de arhivă, ca şi de mobilitatea şi forţa analitică necesare demersului psihanalitic. Spre alt Istrati şi Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui I.L. Caragiale pledează pentru întoarcerea criticului în literatură, când lectura poate fi „reînviere” şi trebuie să fie şi implicare estetică.
Cenzura n-a fost de acord cu titlul Marea trăncăneală şi, atunci, cartea din 1988 a lui Mircea Iorgulescu a trebuit să se numească Eseu despre lumea lui Caragiale; conotaţiile au rămas, însă, neatinse: eseul despre lumea lui Caragiale tatăl este, în fapt, un eseu despre lumea noastră, care afirmă mistificarea ca mod esenţial al trăitului; mistificarea prin vorbă, printr-o mare şi neîncetată trăncăneală care să ascundă spaimele, teroarea vidului moral. Fugim, asemeni personajelor lui Caragiale, de vidul din noi înşine pentru a ne regăsi - neschimbaţi! - în vidul din vorbele care par a spune totul necomunicând, în fapt, nimic: a vorbi fără a comunica, aceasta este drama personajului caragialian şi - asta e! - tragedia noastră. Mircea Iorgulescu îl citeşte pe Caragiale pornind din prezent şi întorcându-se în prezent: violarea interiorităţii, expunerea ei din frica de oglindă (un cuvânt care apare rar la Caragiale şi numai cu intenţia deformării, a sporirii - dacă aşa ceva se poate - a vidului), principiul realităţilor comunicante (secţia, oraşul, berăria, mahalaua - „universuri logopatice” - şi „ritualul halucinogen” al carnavalului), formele fără fond (de la primarul Cuţiteiu din Păcat... până la venerabilul Trahanache din O scrisoare pierdută), întemeierea fiinţei prin verbalitatea cu registrele sale diferite (sentimentalitate, automatizare până la confortul patului lui Procust, cult al uniformizării, compromitere, viciere, instalarea autorităţii fără putinţa de a o contesta), lipsa intimităţii -iată caracteristicile unei lumi care e a noastră, imbecilizată de frică, vorbind la nesfârşit pentru a nu comunica nimic, stăpânită de spaima care e „dimensiunea sa permanentă”, locuită de un om care e purtătorul haosului: „Se trăieşte continuu sub ameninţarea unei primejdii cu mii de chipuri; se trăieşte în alarmă şi în nesiguranţă, cu ochii-n patru şi cu inima gata să sară din piept. Omului caragialesc i se insuflă convingerea că este un om periclitat; se teme că i se destramă familia, se teme că va fi suprimat, se teme că i se vor da pe faţă micile sau marile matrapazlâcuri, se teme bianual, de Sf. Dumitru, şi de Sf. Gheorghe, că nu găseşte unde să se mute, se teme de iarnă, se teme de ghinion, se teme de «şef», se teme de ipistaţi, se teme că poate fi «lucrat», se teme de orice, chiar şi de nimic. Mai ales de nimic: omul periclitat este o victimă sigură a ficţiunii”: a puterii, a autorităţii absolute, adică.
Într-o asemenea lume, omul lucid e asemeni călătorului lui Wells: el vede dar nu are voie să schimbe nimic. Împotriva unui asemenea „model” sunt scrise eseurile pe teme politice pe care Mircea Iorgulescu lea publicat în revista „Lupta”; iată unul ales la întâmplare, intitulat A fi sau a nu fi... fesenist, în care citarea vorbelor lui Pristanda („altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, remuneraţie după buget mică...”) e foarte semnificativă, dezvăluind mecanismul fabricării de false identităţi, atât de intens folosit ieri şi azi în viaţa noastră politică; „dincolo”, Mircea Iorgulescu continuă eseul despre lumea lui Caragiale, în speranţa (deşartă?) de a o scoate din secolul XIX, de a o corecta şi de a o întoarce cu faţa spre adevăr, luciditate, civilizaţie - spre secolul XX; apoi, XXI.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara