Încă o mare autoare canadiană!
După Alice Munro, laureata Nobel din 2013, şi după Margaret Atwood, cu peste zece romane traduse în ultimele decenii, încă o autoare canadiană vine spre cititorii din România: Katherine Govier. Prozatoarea se bucură de recunoaştere în propria ţară, a publicat 9 romane distinse cu premii literare de prestigiu, dar ieşirea în spaţiul internaţional o datorează ultimului roman, The Ghost Brush (2010 şi 2011, cu titlul The Printmaker’s Daughter, în SUA), la noi apărut recent: Fiica lui Hokusai (traducere din limba engleză de Irina Bojin, colecţia „Raftul Denisei”, Editura Humanitas fiction, 464 pag.).
Autoarea face parte din aceeaşi familie de spirite creatoare cu Tracy Chevalier, Jeanne Kalogridis şi Sarah Dunant reînviind în romanele istorice personalităţi care au schimbat cultura şi istoria lumii. Romanul nu imaginează geneza unui singur tablou celebru, cu misterul modelului, ca Fata cu cercel de perlă sau Eu, Mona Lisa, nici un singur pictor, ci doi: Hokusai şi fiica lui Oei, trăind şi pictând într-o epocă frământată, ultimele decenii ale shogunatului, când negustorii olandezi aduc în Europa picturi şi gravuri japoneze, cu impact vizibil în pânzele impresioniştilor.
Interviurile şi postfaţa scriitoarei (Cine a fost artistul din umbră?) dezvăluie o documentare minuţioasă, ce a durat cinci ani, aproape o anchetă detectivistă. Cercetări noi ale specialiştilor au descoperit-o pe Oei, fiica pictorului, formată în atelierul tatălui ei, cu talent extraordinar şi viziune diferită, care a rămas mereu în umbra tatălui, ea însăşi având viziune personală şi stil propriu dovedite în serii de picturi şi de gravuri. Întrebarea vine de la faptul că în ultima parte a vieţii Hokusai a suferit două atacuri de paralizie, în aceiaşi ani însă a realizat serii de gravuri originale şi numeroase, şi părea să-şi schimbe cu uşurinţă stilul. Cum a reuşit?
Istoricii şi criticii de artă se menţin prudenţi, dar autoarea îşi îngăduie libertatea de a imagina un personaj ieşit din comun: Oei nu este frumoasă, nu-i plac îndeletnicirile tipic feminine – ea este cea care nu ştie să coasă, ci ştie picta, lucrează în atelierul de pictură al tatălui, împărtăşeşte secretele, intuieşte şi recunoaşte talentul lui extraordinar, se distinge între toţi ucenicii prin arta culorilor şi prin uşurinţa cu care continuă şi desăvârşeşte stampele tatălui. Dar natura feminină o determină să-şi ordoneze altfel spaţiul din tablou şi face posibile supoziţii privind stilul ei.
Destinul lui Oei stă mereu pe o muchie între şansă şi neşansă. Neşansele: este femeie într-o Japonie ce se zvârcoleşte să iasă din izolare, are un talent îngăduit doar bărbaţilor ca exprimare, trebuie să se mărite şi să se supună convenţiilor familiei, îşi iubeşte până la veneraţie tatăl, munceşte cu el şi pentru el, când este bolnav ca să asigure familiei traiul. Şansele: are privilegiul să vadă şi să înţeleagă un mare maestru, tatăl ei, îşi face ucenicia de artist în atelierul lui şi-i descoperă metamorfozele, căci Hokusai îşi schimbă de mai multe ori stilul şi numele, provocând-o să ţină pasul cu el.
Shogunatul şi artiştii săi
Hokusai a trăit o perioadă tulbure, când shogunatul Tokugawa încerca să păstreze Japonia închisă, printr- o autoritate agresivă asupra japonezilor înşişi. Doar olandezilor li se îngăduia intrarea în ţară, ei reuşesc să aibă contacte cu artiştii, cumpără obiecte de artă şi stampe şi le trimit în ţara lor, lor le datorează Hokusai supravieţuirea, căci îl plătesc când bakufu impunea interdicţii peste interdicţii, iar artiştilor li se interzicea un gen de creaţie. Totodată, străinii dezvăluie o tehnică, perpectiva, rapid asimilată, aduc o culoare, berri, albastru de Prusia, ce va îmbogăţi cromatica picturii şi a gravurii.
Prozatoarea a reuşit să surprindă atmosfera apăsătoare, când puterea terorizează prin edicte afişate, rapid cunoscute şi de cei neştiutori de carte, prin vestitori. Povestitorii par să ştie tot, adună grupuri în jurul lor, ei ridică bârfa şi scandalul la rang de istorie incredibilă, urmăresc să delecteze şi să înspăimânte, cumva în consonanţă cu intenţiile autorităţilor, fiindcă reiese din istoriile captivante că totul se ştie, că nu scapă mai nimic vigilenţei bakufu. Iar artiştii simt cel mai bine şi nu de puţine ori chiar dureros pulsul prezentului.
Ei, artiştii, îndrăznesc să rămână ei înşişi, creaţia îi duce în temniţă şi le aduce moartea, aşa cum se petrec lucrurile cu Utamaro, căruia odată eliberat i se pun cătuşe la mâini ca să nu mai poată picta, provocându-i moartea. Hokusai, marele său rival şi concurent, ia aminte şi găseşte un mijloc de a se sustrage vigilenţei bakufu: părăseşte Edo şi pleacă în provincie, străbate ţinuturile în căutarea de noi subiecte şi de noi stiluri, o ia cu el uneori şi pe fiica lui Oei, care asistă uluită la jocul cu valurile, din care se naşte opera faimoasă – Marele val de la Kanagawa.
Hokusai a folosit şi altfel de strategie pentru a deruta, şi-a schimbat de multe ori numele, ele desemnează etapele creaţiei: Katsukawa Shunrō (1779 – 1792), Sōri (1795 – 1798), Hokusai (1799 – 1810), Taito (1811 – 1819), Iitsu (1820 – 1835), Manji (1834 – 1839). După stampele ce se conformează tradiţiei, el îşi schimbă necontenit formula artistică, cu o ştiinţă rară de a-şi etala originalitatea, care-i sporeşte faima. În 1800 îşi alege supranumele „Nebun după pictură”, îşi demonstrează virtuozitatea sub ochii shogunului, la Edo, cu o daruma uriaşă de zeci de metri pătraţi, pe care o reia după câţiva ani la Nagasaki.
Şi chiar când „a damblagit”, după expresia proprie, nu se dă bătut. Romanul explică longevitatea artistică excepţională prin Oei: ea lucrează în locul lui Hokusai, nu ucenicii, de care ascunde ravagiile bolii, ca să-i păstreze valabil sigiliul aducător de câştiguri, ea îi termină stampele începute, ea are grijile vieţii de zi cu zi, ca şi organizarea atelierului şi a şcolii artistului. Lui Hokusai i se atribuie o operă imensă, de 30.000 de stampe şi picturi, fără să ştie cineva cu exactitate câte dintre ele sunt lucrate împreună cu Oei sau doar de Oei şi purtând sigiliul tatălui pentru autentificare.
Capcana copacului uriaş
Poate Katherine Govier ştie episodul desprinderii lui Constantin Brâncuşi de Auguste Rodin cu declaraţia ce proclamă dreptul ucenicului: Nimic nu răsare la umbra marilor copaci. Destinul fiicei lui Hokusai arată simultan ca rescriere a proclamaţiei şi ca replică. Oei nu poate repeta gestul lui Brâncuşi, a înţeles de copil că trebuie să-i poarte ea de grijă tatălui, că prin el va trăi experienţele fundamentale. Căţărată pe umerii lui pătrunde în cartierul plăcerilor şi cunoaşte din interior lumea plutitoare, cu artişti asemenea lui cunoaşte şi iniţierea erotică, se mărită cu un ucenic al tatălui.
Se strecoară ca un soi de laitmotiv constatarea ei că nu este greu să trăieşti în preajma lui, este peste puteri să trăieşti alături de el. Oei observă de la început vieţile separate ale lui Hokusai: viaţa de familie, când el îndură cicăleala nevestei, dragostea pentru Shino care-l duce la înţelegerea din interior a lumii plutitoare, pasiunea devoratoare pentru artă care îl acaparează complet şi pentru care sacrifică tot, neastâmpărul ce-i cere plecări şi întoarceri. Oei îl numeşte tot timpul Bătrânul, iar el foloseşte porecla Bărbie sau Bărbiţă, indiciu al unei trăsături ce-i trăda firea, ca şi lipsa graţiei feminine.
Scriitoarea a găsit o imagine splendidă a legăturii inseparabile şi dureroase a celor doi: „În apropiere, un arbore bătrân al cărui trunchi se crăpase şi rămăsese căscat. În gaură prinsese rădăcini un pin. Copacul cel tânăr creştea drept, însă ramurile bătrâne şi uscate ale arborelui îl ţineau ostatic. Crengile tinere ieşeau prin găurile unde odinioară fuseseră ramurile celui bătrân. Astfel era protejat, deci avea noroc. Pe de altă parte, era chinuit, ţinut în loc, deci nefericit. Viaţa mea era asemenea acelui pin. Fusesem prinsă în copacul cel bătrân şi mă luptam să dau deoparte braţele moarte ale tatălui.” (pag. 364-365)
Katherine Govier reuşeşte să creeze un roman stratificat, fiecare strat cu ambivalenţa lui: o carte despre shogunat, dar privit şi din perspectiva străinilor, istoria celor două destine de artişti, trăind o concurenţă şi o rivalitate ieşite din comun – căci Hokusai recunoaşte nu doar talentul fiicei sale, ci şi superioritatea ei în multe privinţe, dar mai ales romanul unei iubiri devastatoare dintre fiică şi tată, cum puţine s-au scris. Şi, mai ales, romanul creaţiei care-i transformă pe creatori în creaturi monstruoase, în relaţie cu apropiaţii şi cu ei înşişi.
