câştigând un concurs de proiecte
artistice iniţiat de ICR Paris (în ce mă
priveşte, scrierea unui text fantezist
despre străzile Parisului), am petrecut luna
iunie a anului 2011 la o rezidenţă creată
chiar în clădirea Ambasadei României din
Paris. Şansa a făcut ca, îm ambianţa Oraşului
Luminilor, textul să mi se dicteze chiar
în limba franceză. Am publicat pe urmă
acest text (Péripéties quasi-imaginaires
dans les rues de Paris) la Editions du
Cygne 2012. În acest timp am scris şi un
jurnal, din care am ales pentru cititorii
României literare câteva fragmente.
(C. Ab.)
Joi 9 iunie 2011
Seara, la 19, la Întâlnirea OULIPO,
invitat de Jacques Jouet. Luat maşina 80 de la
capăt (direcţia Porte de Versailles) până la
Convention-Lecourbe, schimbat cu bus 62
până la cap.
Bibliothèque François Mitterrand, salle
Auditorium. Sală mare, în amfiteatru, destul de
plină. Pe scenă, la măsuţe, citind pe rând texte
compuse special pentru această şedinţă cu tema
Orifices, Jacques Jouet, Marcel Benabou („Les
portes du corps de mon amour.... Je suis maître de
la clef...“), Michèle Audin, Ian Monk („Les orifices
s’attirent innomablement...“... „Le responsable des
fientes de pigeons“...), Olivier Salon, Hervè Le
Tellier („Oncle: sans organes – un simple masse de
chair/ sans forme/ l’homme du future/ cerveau en
centre/ organes disposés par couches spheriques/
vibrations de l’air = paroles“), dintre care ultimii
doi au interpretat o mică scenetă absurd-SF-istă.
Jocurile de cuvinte, calambururile, parodia,
bufonada sexualistă, cinismul sunt la ordinea zilei
(să nu uităm că printre oulipişti s-a numărat
germanul de origine română Oskar Pastior). În
sală râsete frecvente. La sfârşit, coadă moderată la
autografe. După spectacol fuseserăm dinainte
invitaţi la o mică petrecere privată (la o prietenă a
oulipiştilor: Annick Sekkaki) – Gabi, ca de obicei, na
venit. Am mers cu maşina lui Olivier. Scenă
nostimă: Olivier trebuia să oprească şi să pună o
scrisoare la poştă, dar nu mai găsea plicul. Ştia
doar că îl pusese pe scaun lângă el. Adică acolo
unde stăteam eu acum. M-a rugat să caut sub
mine. Am scos diferite hârtii si, în cele din urmă
plicul, uşor mototolit. Ahaa, am spus eu, de-aia mă
tot invita Jacques să stau în faţă. Văzuse scrisoarea
şi îşi zisese că nu-i cazul să stea el...
la petrecere lume interesantă. Onde,
o tânără vioaie, aflând de străzile
mele îmi spune că la Paris, dacă ţi-ai
pierdut ceva, te duci pe rue des Morillons căci
acolo se aduc toate obiectele pierdute în oraş.
Fantezie sau nu, ideea unei astfel de străzi a
obiectelor pierdute mă electrizează. Îmi mai
spune că rue des Degrès este cea mai strâmtă
stradă şi că are nu ştiu câte trepte. Şi, de
asemeni, că la Lyon există la rue des Quatre
chapeaux. Îi răspund că în Bucureşti există
strada Patru mese. Adaug: ca să aibă lionezii
unde să-şi depună pălăriile atunci când vin la
Bucureşti. În seara asta m-am convins încă o
dată că invenţiile mele stradale au mare
legătură cu realitatea, dar şi că ele se adresează
celor pentru care jocul/hazardul este o condiţie
a existenţei lor. Era firesc ca la o petrecere a
oulipiştilor să întâlnesc astfel de oameni. Gazda,
ea însăşi, ne-a recitat/cântat (pe melodia lui
Brassens „Il suffit de passer le pont“) un poem
ocazionat de aniversarea a patruzeci de ani a
unui oulipist, poem plin de poante şi jocuri de
cuvinte, de humor şi ghiduşii. Transcriu, în chip
de mostre, primele trei din cele zece strofe: „Il
suffit de passer le pont,/ On arrive à la
quarantaine,/ On a franchi le Rubicon./ Alea
jacta est, amen.// On est au mi-temps de sa vie./
C’est midi, c’est la mi-carême./ Couché dans le
mitan du lit/ A mi-parcours, à mi-poème.// A
moitié sage, à moitié fou,/ A moitié vide, à
moitié plein./ On est mi-chien, on est mi-chou./
On est mi-fugue mi-raisin.“
Fiind traducătorul lui Jacques, toată
lumea m-a înconjurat cu o parte din căldura
cuvenită maestrului. Aşa că am fost rugat sami
recit micul poem pe tema Orifices pe care,
imprudent, îi mărturisisem lui Jacques că l-am
scris. L-am recitat: „Orifices tendres des doigts
d’enfant/ dans le gateau à crème/ orifices
fugitifs des doigts de femme/ dans la champagne
d’une coupe/ orifices blancs des doigts
du poète / dans la masse d’un nuage
tenebreux/ Mais comment faire afin d’en les
boucher?/ Il faut prier de paire avec/ un trou
noir de l’univers.“ Ştiu că e o bagatelă, dar
m-am simţit cucerit de verva lor, aşa că am
adus omagiu temei care ne-a adunat în acea
seară. Temă care mi-era demult familiară, prin
legătura ei directă cu tema golului şi-a
nimicniciei. Şi dovada, poate cea mai
puternică şi mai neaşteptată că nu sunt străin
acestui grup, a fost, pour la bonne bouche,
ultimul „număr“ al serii (era trecut de miezul
nopţii): Lecture aveugle. Dintr-o carte cu
copertele frumos învelite, ca să nu se vadă ce
este, Annick a citit un fragment. Apoi a închis
cartea şi a început pe rând să-i ia la întrebări pe
cei adunaţi în jurul mesei rotunde. Cam când
să fi fost scris textul acesta? E în secolul nostru
ori în secolul trecut? Aparţine unui
existenţialist? Unui fantast? Răspunsuri
diverse, contradictorii, ale ascultătorilor.
Sexualismul poate să fie al lui Houellebecq. Ba
poate fi chiar Sade. Nu, scriitura e destul de
cuminte, n-ar fi exclus să fie secolul XIX.
Argumente năstruşnice sunt aduse în sprijinul
propriei opinii. Zarvă, veselie, puţină paradă
de cultură la unii. Annick mai citeşte o dată.
Apoi opiniile se tot restrâng până când mai
rămân doar trei nume plauzibile a fi scris
textul: Houellbecq, Miller, Beckett. Mie
cinismul îmi sunase tot timpul a Beckett. În
special remarca referitoare la tipa cu care eroul
se presupunea că va face amor şi pe care o
privea cum se dezbracă: „Cu cât e mai goală cu
atât e mai saşie“. M-am abţinut de la vot,
spunând că eu, ca străin, nu-s prea în temă.
Când s-a dovedit că era Beckett din „Premier
amour“, mi-am aplaudat flerul, dar mi-am
blamat memoria. Le-am spus că am tradus
volumul şi i-am promis lui Annick că-i voi
trimite traducerea româna. De altfel, prima
din cele trei cărţi editate de fugara mea editură
din anii nouăzeci. În timp ce pe la ora unu şi
jumătate noaptea Olivier mă conduce cu
maşina acasă mă gândeam că n-ar fi exclus ca
lectura tocmai din Beckett să fi fost un
aranjament special pentru mine (se ştia că
sunt traducătorul lui în română), o formă de
galanterie franţuzească. Oricum, textul
montat ca o şaradă a fost incitant pentru toată
lumea...
Sâmbătă 11 iunie 2011
Pe rue Saint Dominique, dincolo de
întretăierea cu Avenue Bosquet, m-a atras
firma pompos-sunătoare a unui magazin:
Pompes funebres ROBLOT. Probabil că e un
lanţ de astfel de magazine funerare, căci am
mai văzut cel puţin încă unul în Paris. Numele
sonor, apropiat de rablă şi robot, mi-a inspirat
brusc distihul următor: Où ton enterrement,
Charlot?/ Chez ROBLOT, chez ROBLOT! E
sigur că după ce s-a lăsat îndopat de maşina
automată din „Timpuri noi“, Charlot n-avea
cum să se ducă pentru a-şi asigura viitorul în
altă parte decât la Pompes funebres ROBLOT,
alegând, cred eu, sucursala de pe rue Saint-
Dominique întrucât nostimul omuleţ a fost
certamente un dreptcredincios.
Astăzi am dat lovitura la poem, am scris
două capitole esenţiale. Primul valorifică
impresia stranie pe care o am când de pe terasa
„noastră“ (o lună ea a devenit a noastră) privesc
turnul Eiffel. Treimea lui superioară se uită
insistent la mine ori eu o studiez cu neîncrederea
şi spaima unui intrus? Între noi doar cerul şi
norii, de unde senzaţia că ne putem tutui:
Seară de seară liniştea de pe terasa noastră
însoţeşte silueta luminată a turnului eiffel
urmăresc treimea lui superioară cum pluteşte
pe cer
peste acoperişele atâtor case pline cu bătrâni
şi copii
care dorm la ora asta uitându-şi complet viaţa
mi se pare onest să tac privind în golul turnului
care habar n-are de terasa noastră
de parcă n-ar exista
e o licenţă poetică iedera de nu ştiu unde
căţărată pe burlan şi ajungând până
lângă fereastra
devenită uşă a micului nostru apartament
improvizat
într-o bună dimineaţă ieşind să citesc pe terasă
iedera dispăruse şi mi-a fost tare frică
să înalţ capul în direcţia turnului eiffel
Duminică 12 iunie 2011
Timp frumos, călduros. Hotărâm să ne
ducem în Montmartre. Luăm maşina 42, dar
aceasta îşi stabileşte un terminus ad-hoc la
Opera. Căutăm şi găsim că autobuzul 95 ne-ar
duce în Gare de Montmartre. În staţie e o
doamnă care vorbeşte singură. Deodată, citind
pe panoul staţiei, o auzim pe doamnă că spune
„tracé devié“ şi apoi, precipitându-se, arată spre
un alt autobuz care tocmai venea: Uite-l p’ăsta,
Place de Clichy. Eu şi Gabi o luăm la fugă şi
prindem autobuzul, dar doamna nu-l mai
ajunge. Din Place de Clichy pornim pe jos spre
Pigalle. La place Blanche (Moulin Rouge)
observăm că este capătul trenuleţului (Promo-
Train – 6 Euro biletul) şi îl luăm. Urcăm pe
străduţele înguste. Ciudate sunete monotone
de picături de ploaie ne învăluie. Cum cele trei
mici vagoane sunt semi-deschise şi trenuleţul
merge încet, ne uităm afară: nici vorbă să plouă.
Într-un târziu ne dăm seama de iluzie. Sunetele
sunt de fapt vibraţiile mărunte ale geamurilor
mari atunci când traseul e cotit şi cu macadam
mai grosolan. O spanioloaică grasă stă lângă
mine şi se tot foieşte fotografiind din mers în
dreapta şi în stânga. La plecare conductorul i-a
spus să-şi pună geanta pe banchetă înspre
interior, nu sub portiera fără geam. Grija faţă de
călători se manifestă şi în felul ăsta. Ca şi în
metrou: pe panourile luminoase, între numele
staţiilor, se afişează avertismente de felul
acesta: Attention aux pick-pokets. Trenuleţul
ne lasă chiar în Place du Tertre. Coborâm, ne
plimbăm peste tot, luăm o cafea la Maison Rose,
la o măsuţă, în stradă. Privim bifurcarea în
unghi ascuţit a două străzi care urcă, cei câţiva
copaci majestuoşi, botul unui zid de sprijin din
piatră brută. Reverie moderată când vântul
mişcă vârfurile copacilor şi ni se pare că nici nam
fi aici, la Paris, în Montmartre, lângă raza de
soare care luminează suprafaţa rotundă a cafelii
din ceaşcă. Turiştii tălăzuiesc peste tot, dar noi
ne abstragem zgomotului lor monoton. Un
moment de atemporalitate din care ne scoate –
sau în care ne adânceşte – o întâmplare pe care
îmi este imposibil s-o definesc. La masa vecină
vine şi se aşează un domn care ni se pare
cunoscut. Într-o franceză stricată comandă şi el
o cafea. Gabi îmi face un discret semn din cap.
Eu îi strâng mâna pe sub masă. Suntem
consternaţi. Domnul este Nino în persoană. Nu
asemănare, ci identitate. Cu mişcări mici,
emoţionate, bem din cafea. Mâinile ne tremură
pe toartă. Ne uităm mereu pe furiş la Nino.
Amintirile ne împresoară. Nu mai ştim unde ne
aflăm: în ce spaţiu, în ce timp? Habar n-am când
m-am întors către el, mi-am cerut scuze şi i-am
spus că seamănă cu un prieten al nostru. Tipul a
zâmbit şi ne-a invitat la masa lui. Gal Adamek,
s-a recomandat. Cu greu am convins-o pe Gabi
să vină la masa... Lui. Ne-a pus pe masă şi cartea
de vizită pe care, după nume, mai era adăugat
Maître des lunettes. Designer. Ne-a încurajat.
Ne-a spus că ştie ce-s asemănările. Mii de
oameni au venit la mine să le potrivesc
vederea... şi glasul lui Nino a povestit o vreme
despre oameni şi ochelari, despre ticuri de
vedere şi umori omeneşti, despre dioptrii care
te redau ţie însuţi şi altele care te înstrăinează.
Părea că ne cunoaşte demult, ochii îi sclipeau,
râdea pe muteşte, mucalit. Toată făptura lui
degaja puternica iluzie că Nino a revenit printre
noi. I-am admirat discreţia de a nu ne fi
întrebat nimic. Cred că ştia în acele clipe că este
altcineva şi că nu trebuie decât să vorbească, să
se comporte degajat. Poate că realmente şi el se
simţea bine cu noi, nişte oameni de care-l lega
doar o invocată asemănare, mai mult decât
nimic. Dar o asemănare liber consimţită. Ceva
care nu se poate şterge, ori rechiziţiona. O
linguriţă, undeva, a căzut pe caldarâm. Am
simţit că răgazul s-a sfârşit. Gal Adamek a mai
rămas la măsuţă, lângă cafeaua lui, la care
ajunsese acum raza de soare de pe măsuţa
noastră. Noi ne-am sculat, am plătit din mers
fetei, şi am plecat. Ne-am întors şi i-am făcut cu
mâna lui...Nino. Nino era uşor întristat. Cred că
şi Gal era stânjenit de plecarea noastră bruscă...
Oricum, am schimbat mailurile... cozi de
maimuţă fluturând a despărţire nedefinită....
Ne întoarcem cu următorul trenuleţ, peste
trei sferturi de oră, ajungem iar la Moulin Rouge.
Mâncăm la CORCORAN’S (Irish Pub), pe terasă.
Gabi: Baken potato with cheese şi eu o salată
(Ham sallad with applepine). Nu-mi place salata,
aşa că amândoi la jumătatea porţiilor, facem
schimb şi suntem foarte mulţumiţi. Eu beau o
bere bună: Guiness brun, Gabi cidru. Încercăm să
nu vorbim despre...Gal Adamek. Cu toate că nu
încetăm să ne gândim la el. Simţim cum o buclă a
timpului se răsuceşte lin în jurul nostru. Briza şi
razele de soare ne fac visători. Simt în buzunarul
de la piept cartea de vizită a lui Gal. Cum poţi
simţi o carte de vizită, mă-ntreb? Ridic halba, sorb
din bere, înghit ultima rămăşiţă de spumă. Îmi e
greu să mă desprind de la această masă... de la
care lipseşte domnul Gal. Dar de la care, ne dăm
seama, fără să ne-o mărturisim, nu s-a retras încă
umbra lui transparentă...
Zi încă mai hotărâtoare pentru poemul
meu: am scris trei capitole. Unul dintre ele mi-a
dat sintagma-titlu: Cei ce văd turnul eiffel de pe
terasă. Primul capitol a pornit de la o remarcă
teribil de prozaică: Cineva a aprins două ochiuri
de aragaz în bucătăria noastră! E vorba de
bucătăria comună, a noastră şi a Lilianei Corobca,
cealaltă bursieră ICR. Seara, văzând ochiurile
aprinse, m-am speriat şi am trâmbiţat către Gabi
fraza cu pricina. Pe loc, fraza mi-a declanşat
poemul şi s-a constituit în primul lui vers. În toate
trei poemele se amalgamează amintiri de la
petrecerea oulipo, de la plimbările noastre prin
Montmartre şi prin Pigalle, dejunul luat la Irish
Pub, cât şi, prioritar, ciudăţeniile claustrale ale
rezidenţei şi amintirea ploii pe terasă, pe
luminatoare, pe străzile Parisului, în lume...
* * *
Cineva a aprins două ochiuri de aragaz
în bucătăria noastră
vântul a svârlit pe terasă frunze ale castanului
din curtea ambasadei
îmi amintesc străduţele parisiene pe care
m-am plimbat ieri
îmi amintesc ploaia şi cafenelele cu măsuţe
rotunde pe trotuar
ce păreau depozite părăsite de tobe africane
aici la paris e obligatoriu să ai o amantă
nouă în fiecare toamnă
şi să te plimbi cu ea pe sub copacii tunşi geometric
când plouă să treceţi pe lângă cafenele
cu măsuţe pe trotuar
să ascultaţi sunetele părăsitelor tobe africane
să dispăreţi undeva pe străduţele din place pigalle
pe rue andré antoine ştergându-vă de casa
vestitei chiromante
pe rue veron întârziind în barul cu poezii volante
pe rue germain pilon cu travestiţi de culoare
pierzându-vă pe totdeauna la un colţ într-o
neaşteptată rază de soare
Miercuri 15 iunie
Seara, în faţa laptopului, îmi recitesc
poemul şi sunt atât de încântat de el încât i-l
trimit lui Gavriil Pinte, prietenul meu regizorul
unor spectacole memorabile. Dacă nu ai mail în
ziua de azi esti olog şi ciung. Nesiguranţa şi
viteza de melc a poştei pulverizează mesajele
tale, le face inactuale. Schimbul între prieteni
devine condescendent. Arderile se consumă în
gol, urmează tristeţea şi regretul. Dacă vrei să
scrii scrisori nimeni nu te împiedică, chiar dacă
ai mail. Dar acesta din urmă e vital pentru
anume conexiuni rapide.
În toiul acestor consideraţii – întrerupându-
le şi confirmându-le totodată –, primesc
un mesaj mail de la... Dar mai bine îl transcriu
ca atare:
Stimaţi prieteni,
Întâlnirea noastră din Montmartre m-a
bucurat mult. N-ar fi de prisos să aflu câte ceva
despre cel cu care semăn. Celui cu care semeni
îi datorezi multe. Însă puţini au şansa să afle cu
cine seamănă. Eu am avut-o – vă mulţumesc
pentru asta!
Cu speranţa că ne vom mai întâlni,
Al dumneavoastră,
Gal Adamek
Suntem plăcut surprinşi. Gabi mă
priveşte cu subînţeles. Pricep unde bate şi o
asigur: Mă grăbesc să-i răspund, este o
dorinţă legitimă. Aşa că îi scriu lui Gal câteva
cuvinte despre Nino. Îi spun cât de mare
poet este (şi cât de nerecunoscut). Îi vorbesc
de prietenul extraordinar care tăcea mai tot
timpul. Dar când vorbea era memorabil. În
puţine cuvinte, nu vreau să-l plictisesc pe Gal.
Dar sunt fericit când găsesc în memoria
computerului câteva poeme traduse în franceză.
Îi trimit în ataşament Câte scaune scârţâie-n
oraş... şi adaug: scotea totul dintr-o zonă specială,
la care noi n-aveam acces. Trimit mesajul. Mă
duc la baie şi-n timp ce mă spăl pe dinţi fredonez
mulţumit. Fără să-mi pese de ce-o să zică Liliana.
Şi de mustrările lui Gabi cum că o deranjez pe
Liliana. În aceste clipe nu-mi mai pasă de nimeni
şi de nimic. În minte mi se rotesc disparate
versuri din poemul lui Nino: câte scaune
scârţâie-n oraş.... nimeni nu poate să-şi rupă
pantalonii de două ori... de la pământ la lună de la
lună la pământ... Sunt gata să valsez prin camera
de baie odată cu şirul furnicilor mele...
Calmat, mă întorc în cameră. Vreau să
sting laptopul dar un replay mă ţintuieşte
locului:
Dragi prieteni,
Sunt foarte emoţionat. În poem sunt
amintiri din copilăria mea, de la bunici.
Alergam prin livadă. Urcat în cireşul înalt,
priveam prin binoclu lacul Bled în soare până
când ameţeam. Odată am şi căzut din pom: miam
rupt pantalonii, mi-am spart capul... Voi
crea un model de ochelari Almosnino. Cu
dioptrii care te redau ţie însuţi: nici flatante,
nici denigratoare. Dioptrii la jumătate drum:
umane. Simt că datorez asta dublului meu.
Salutări prieteneşti,
Gal.
PS – Întotdeauna mi-au plăcut scaunele
care scârţâie. Dialoghează cu cel ce stă pe ele.
Ce ciudată e viaţa! Nu vreo ediţie critică
şi reeditarea operei poetului. Nu vreun festival
literar care să-i poarte numele. Ci doar atât:
ochelari Almosnino! Poate că-i mai bine aşa.
Geamănul lui ştie ce face! Sunt sigur că Nino
s-ar fi bucurat mai mult de pantalonii rupţi
undeva în Slovenia decât de orice altă mărire.
Închid cu părere de rău laptopul, mă culc
şi, înainte să adorm, îmi promit că voi fi primul
care voi purta ochelari Gal-Almosnino.
