Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Ceauşescu şi epoca lui de Daniel Cristea-Enache

Dacă despre o epocă istorică se poate vorbi, aplicat şi analitic, în următoarea, e firesc ca în anii democraţiei postrevoluţionare, Epoca de Aur a lui Nicolae Ceauşescu să constituie un obiect şi chiar un cîmp de cercetare.
În anii ‘90, raportarea la ea intra în sfera post-traumaticului: atît de aproape, temporal, erau secvenţele ceauşismului şi atît de vii experienţele de cobai ai socialismului real, încît analiza era mult îngreunată prin implicarea celor care încercau s-o desfăşoare. Cu timpul, s-a cîştigat nu numai prin obţinerea unei perspective, ci şi prin profesionalizarea şi rafinarea metodologică a investigaţiei analitice. Publicisticul nevrotic şi pamfletul în toată puterea cuvîntului au lăsat loc unei abordări specializate, făcută cu instrumente şi obiective specifice. Cotidianul socialist al generaţiilor anterioare fiind obiectul de studiu, accentul se pune şi în funcţie de genul în care se înscrie cercetarea, de „compartimentul” ei. În fluxul memorialistic, important este tocmai eul care a traversat o istorie teribilă şi i-a supravieţuit. La istoricii de strictă observanţă, precum Cristian Vasile, relevante sînt documentele reci şi seci din care poate rezulta structura Epocii de Aur.
Analiza lor minuţioasă, în Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu: 1965-1974, nu s-a putut face pe toată circumferinţa, fapt deplîns de cercetătorul care a încercat să folosească toate căile, inclusiv aplicarea legii privind informaţiile publice. „Sursele istorice folosite” sînt următoarele: „am studiat şi valorificat în principal documentele emise de Secţia de Propagandă, Secţia de Literatură şi Artă (note, referate, sinteze, informări, stenograme ale şedinţelor de prelucrare ideologică etc.), surse aflate în posesia Arhivelor Naţionale ale României, instituţie unde sînt conservate şi alte fonduri relevante: documentele CC al PCR – Secţia Cadre etc. Am apelat – într-o mai mică măsură – şi la documentele provenite din arhivele Securităţii pentru a surprinde supravegherea de către organele represive a cenaclurilor, a spectacolelor, a reuniunilor ştiinţifice şi a altor manifestări din spaţiul cultural. Evidenţierea raporturilor dintre secţiile ideologice ale CC al PCR şi Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă/ Ministerul Învăţămîntului a fost mai dificil de urmărit, îndeosebi din cauza lipsei accesului la documentele păstrate în arhiva Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi în arhiva Ministerului Educaţiei şi Cercetării. (...) În acelaşi timp, lucrarea a impus o examinare atentă a legislaţiei româneşti, publicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România.” (pp. 31-32).
În acest stil cvasi-ştiinţific e scrisă toată cartea, lipsită de elementul narativ şi de ingredientul memorialistic prezente la Boia, Tismăneanu ori Cioroianu. Esenţial este documentul, iar capitolele sînt împănate de note şi trimiteri, ceea ce face ca lectura să fie nu numai aridă, ci şi mereu segmentată de „naveta” între secvenţa analitică şi sursele utilizate pentru ea. Profitul este însă însemnat, fiindcă nimic din speculaţia eseistică, adesea cuceritoare, dar rareori cu garanţii de adevăr factual, nu trece în această cercetare riguroasă şi obiectivă a unei epoci totalitare studiate în premisele, fixarea şi consolidarea ei. Cristian Vasile urmăreşte cu atenţie şi competenţă modul în care ceauşismul a devenit dominant şi apoi unic în diferitele sfere ale culturii naţionale, fiecare capitol investigînd cîte un „sector”: muzeele naţionale de istorie şi monumentele, mişcarea artistică de amatori, viaţa teatrală, apoi literatura desprinsă cu greu de realismul socialist, în fine, sistemul educaţional balansînd între reformare, în anii relativei liberalizări, şi reideologizare, odată cu consolidarea puterii lui Nicolae Ceauşescu.
E vorba de un proces cu o bornă pentru a cărei fixare Cristian Vasile pledează insistent şi argumentează convingător, şi anume, momentul 1974, fixat ca atare şi de Adrian Cioroianu, citat avenit de către autor. Tezele din iulie 1971 nu ar fi reprezentat un scurtcircuit al liberalizării (în vulgata istoriografică, Ceauşescu, subit fascinat de modelul nord-coreean, ar fi purces la restalinizare sub stindard propriu), ele fiind, dimpotrivă, pregătite de „evoluţii semnificative de la nivel politic şi legislativ”, pe vectorul obţinerii şi menţinerii puterii personale de către un dictator extrem de abil.
Liberalizarea, iniţiată spre finele epocii Dej şi jucată cu viclenie de noul conducător, a fost aşadar un paravan după care acesta şi-a pregătit nu numai ascensiunea, ci şi ulteriorul status-quo totalitar. Din această perspectivă, Tezele din iulie 1971 sînt doar o treaptă pentru un stadiu urmărit încă de la început şi atins în 1974. Momentul 1974 este important, în carte, nu numai prin aceea că el e capătul deceniului investigat de istoric, ci şi prin faptul că actualizează şi permanentizează paranoia puterii absolute deghizată pînă atunci în reformism şi dată pe faţă cînd Ceauşescu a obţinut toate pîrghiile. 1974 înseamnă, pe scurt, „modificarea Constituţiei din 1965, proclamarea lui N. Ceauşescu ca preşedinte al RSR (28 martie 1974), schimbarea premierului I.Gh. Maurer cu mai docilul Manea Mănescu, adoptarea legii presei şi a Programului PCR de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism” (p. 31). Programul PCR înseamnă deja programul lui Ceauşescu, iar doctrina se împleteşte cu aplicarea ei legislativă. Cu multe cuvinte şi sintagme, unele recurente, cultul lui Ceauşescu devine element normativ. Nu este numai retorică deşănţată, exces encomiastic, prostituţie intelectuală şi artistică a contributorilor omagiatori. E, simplu spus, lege.
Încă din 1969, omagiile făcute lui Nicolae Ceauşescu au aceeaşi lipsă de decenţă, precum cele din deceniul nouă; şi e o tristeţe să revezi contribuţii ale unor scriitori români de prim ordin la proslăvirea iubitului conducător. E cazul lui Nicolae Breban, care îi va lua locul lui Geo Dumitrescu la principalul săptămînal literar, la cîteva luni după această inestimabilă cuvîntare de la tribuna Congresului PCR: „revistele noastre, care nu o dată cantonează încă în exegeze şi aprecieri mărunte, tehniciste, în speculaţii de interes periferic şi, nu o dată, chiar străine sau răuvoitoare unei lărgiri a semnificaţiei actului cultural, trebuie cît mai neîntîrziat să redescopere această valoare morală, această dimensiune fundamentală a constructorului socialismului, a contemporanului nostru viu şi dăruit, genial în fiinţa sa colectivă, aşa cum nu o dată partidul, conducerea de partid, în frunte cu iubitul nostru conducător şi prieten, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, au arătat-o” (p. 146). Iubitul conducător şi prieten strîngea de o vreme şurubul ideologic, pe care pretindea a-l fi slăbit. În preţioasele sale indicaţii, trasate Uniunii Scriitorilor în decembrie 1968, se regăseau principiile directoare, subliniate cu agresivitate de purist mono-ideologic. Activitatea revistelor literar-artistice „mai trebuie mult îmbunătăţită”, sublinia „liberalul” Ceauşescu la sfîrşitul lui 1968, fiindcă, „din păcate, în paginile multor reviste îşi mai găsesc locul scrieri filozofice, dacă aş putea spune aşa, sau teoretice sau încercări de a teoretiza, de a da o bază unor concepţii cu care nu ne putem împăca şi pe care am dori să nu le mai găsim în paginile revistelor şi aşleţ presei noastre” (p. 142).
Destul de curînd, scrierile „filozofice” nu-şi vor mai găsi locul în paginile revistelor culturale autohtone, cu excepţia celor aflate pe linia de gîndire ceauşistă; iar ulterior, şi cele conforme cu aceasta vor dispărea, sub presiunea reflectării „vizitelor peste hotare” ale cuplului Ceauşescu şi a publicării noilor şi noilor cuvîntări. În anii ‘80 şi tot mai apăsat în a doua jumătate a deceniului nouă, revistele noastre culturale au fost obligate să cedeze mari spaţii unui ceauşism nici măcar mediat ori comentat în texte autonome. Pagini întregi din fiecare număr erau, pur şi simplu, ocupate de discursuri, fotografii, telegrame de felicitare şi adeziune – iar o victorie istorică pentru colectivul redacţional al României literare a fost acceptarea unei prime pagini cu Eminescu (în locul celei obligatorii cu Ceauşescu) la centenarul din 1989.
Cum demonstrează, cu acurateţe, Cristian Vasile, cam totul fusese pregătit din faza aşa-zis liberală, apoi gîndit şi pus în act de omul după care unii au şi astăzi nostalgii. Nicolae Ceauşescu a fost preşedintele comisiei de redactare a Programului PCR de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, în care artiştilor li se atrage expres atenţia asupra sarcinilor ce le revin: „literatura şi arta nu sînt creaţia unor aleşi aflaţi deasupra vieţii, trăind şi gîndind în afara relaţiilor sociale”; ele trebuie să înfăţişeze „marile realizări, entuziasmul, optimismul şi hotărîrea şpoporuluiţ de a merge înainte” (p. 162).
Programul PCR de făurire… a fost publicat la Editura Politică în 1975. Cercul se închisese.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara