Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Carnet:
Cealaltă nevroză de Val Gheorghiu


Într-o lume în care nevroza marchează mediul public, a privi relaţia artă-putere din unghi tradiţional pare dintr-o dată, ceva ce ţine de candoare. Cel puţin de candoare. Şi, totuşi, fără această candoare, lumea în care ne mişcărm ni s-ar înfăţişa prea înfricoşătoare, golită fiind de valorile ei de totdeauna. De încercat, aşadar, o minimă relaţionare a artei cu puterea, atît cît a mai rămas din prima în acest început de secol.

Deschisă la Muzeul Albertina din Viena, o consistentă expoziţie Van Gogh, cu cincizeci de picturi şi o sută de acuarele. Că normalii vienezi văd în criza de nebunie a olandezului - terminată cu retezarea urechii - doar consecinţa soarelui excesiv din sudul Franţei, asta ţine, pînă la urmă, de o anecdotică amuzantă. E vorba, în ultima instanţă, totuşi, de o nevroză. Dar una genială: cea a olandezului, la Arles. Sub alte date stă - extins - sindromul actual.

A fost aşa mereu?

Nu, nici vorbă.

Cu ce încîntare ne gîndim la relaţia marilor artişti ai Renaşterii cu proteguitorii lor nobili, la efectele colosale din unghi peren valoric! Nu numai că erau inexistente servituţile ce ar fi decurs din relaţie, dar, subiacent, raportarea celor două entităţi - artistul şi puterea - a conturat un capitol fascinant din istoria artei. Repetat - ciclic - în etapele marcante ale civilizatei şi creativei Europe. Pînă în preajma noastră, una nu tocmai propice vechii relaţionări, nu însă sustrasă beneficei analize.

Modernismul şi-a rezolvat singur poziţionarea faţă de stratul suprapus, cel al avuţiei. în aşa măsură, încît ne-a transmis impresia unui orgoliu suficient sieşi, etalîndu-şi marile vedete cu aerul lor - hiperorgolios - că doar ele sînt oricum victorioase în dăinuire. Lucrînd titanic în umilele/celebrele lor ateliere, au aşteptat să vină oamenii puterii la ei, să-şi ofere înstărirea în schimbul capodoperelor, ce le-au şi adus rezolvare managerială. Secolul trecut rămîne tocmai prin această spectaculoasă relaţie. Din care ambele părţi au ieşit cu profit.


Acum?

Cu tot aportul fulgerătoarelor mijloace de comunicare în masă - ba chiar din cauza lor - nume mari, de talia unor Dali, Picasso, Mondrian, Miro nu mai au cum apărea. Stirpea a dispărut. în schimb, puzderia de... proiecte vînturate prin varii servicii stipendiate de stat lasă tot mai mult impresia de găunoşenie. îmbulzeala de nume care sînt uitate a doua zi lasă gustul sălciu al nonvalorii interesat generalizate. E un sistem - deja băneşte bine consolidat - al confecţionării de false valori, zgomotos mediatizate de oficii asigurate bugetar, întreţinînd permanent o falsitate, iată, profitabilă. Reuşind să tenteze mase de curioşi ignari.

În contrapartidă - una absolut onorabilă - marile muzee europene îşi regalează blazonul cu grandioase expoziţii aureolate de marile nume ale Renaşterii sau ale modernităţii - Van Gogh, la Viena - concurînd cu brio - şi prin număr de spectatori - sterpele improvizaţii ale nevrozei, de nu schizofreniei actuale.

Din spectaculoasa confruntare, tot nevroza genială a lui Van Gogh e cea cîştigătoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara