Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cealaltă faţă a vieţii de Tudorel Urian

Dacă e să îi dăm crezare Norăi Iuga (şi nu avem nici un motiv să nu o facem), romanul ei de debut, Săpunul lui Leopold Bloom, a fost scris între septembrie 1986 şi octombrie 1989. Prima sa ediţie a apărut în librării abia în 1993 şi este de presupus că autoarea s-a mai uitat peste manuscris înainte de a-l trimite la tipar. Că aşa stau lucrurile o dovedesc multe dintre soluţiile stilistice ale autoarei, de neimaginat în literatura scrisă sub preceptele moralei socialiste. Savuroasa descriere a varietăţii morfologice a organelor sexuale expuse la plaja nudiştilor este doar un exemplu. Este limpede că romanul a fost elaborat în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, dar a fost desăvârşit stilistic în primii ani ai tranziţiei. Precizarea este importantă pentru că structural cartea aparţine postmodernismului anilor '80 (în spirit textualist el este încărcat de referinţe culturale, textul musteşte de citate, aluzii, clin d'oeil-uri ce trimit cu gândul la autori şi opere celebre, visul, fantasticul, absurdul şi chiar nebunia sunt singurele în măsură să dea relief unor existenţe plate şi să spargă monotonia apăsătoare a cenuşiului generalizat), chiar dacă, o anumită dezinvoltură stilistică poate trimite cu gândul spre proza primilor anilor '90.
Unui cititor familiarizat cu romanele scrise de Nora Iuga în anii din urmă, (re)citirea Săpunul-ui lui Leopold Bloom îi oferă un sentiment straniu. Acela că se află în faţa unei autoare care, cu ajutorul unui băţ, încearcă adâncimile prozei. Caracterul experimental al acestui roman de debut, în care se găseşte însă matricea întregii proze viitoare a Norăi Iuga, sare în ochi. Se poate spune că Săpunul lui Leopold Bloom oferă varianta brută, nerafinată, a pastei epice, devenite marca înregistrată a scrisului Norăi Iuga.
Faţă de cei mai mulţi dintre autorii optzecişti (fireşte, biologic scriitoarea nu aparţine acestei generaţii, dar scrisul său are elemente care se înscriu în trendul epocii) produce o spectaculoasă şi, pentru mulţi, deconcertantă mutaţie a mizei prozei. (Încă) Fidelă textualismului (fapt evident, cel puţin la nivelul acestui roman) ea mută accentul dinspre exterior - descrierea nudă, cinematografică, uneori ironică până la limita cinismului, a ceea ce se întâmplă în imediata noastă apropiere - spre interior - relatarea prin procedeul dicteului automat a succesiunii de gânduri, vise trăiri, obsesii, speranţe, nelinişti culturale şi existenţiale. La fel ca în celebra plimbare a lui Leopold Bloom, cele două planuri se derulează în paralel. De cele mai multe ori, un element exterior modifică radical direcţia gândurilor. Ceea ce la nivel exterior pare continuitate şi monotonie devine, la nivelul vieţii interioare, discontinutate maximă, fragmentarism, suprapunere de planuri.
Dacă în cărţi precum Sexagenara şi tânărul sau Fetiţa cu o mie de riduri elementele care compun pasta narativă sunt perfect macerate şi nici un element exterior nu trădează "secretul compoziţiei" în Săpunul lui Leopold Bloom situaţia este oarecum diferită. De aici, caracterul său deschis experimental. Modelul Joyce este explicit, referinţele la lumea reală sunt identificabile (persoanele din jurul său apar toate cu numele lor real, în forme prescurtate din spatele cărora transpare identitatea reală - Rolf B pentru Rolf Bossert, de exemplu - sau cu prenumele, precum majoritatea prietenilor din lumea literară românească). Dat fiind faptul că şi multe dintre întâmplările relatate sau la care se face aluzie sunt recognoscibile în viaţa literară, se poate spune că romanul este un soi de jurnal sui-generis. O relatare a gândurilor celor mai intime, făcută prin procedeul dicteului automat, o pastă narativă scoasă dintr-un malaxor în care s-au amestecat de-a valma experienţe culturale, întâmplări de viaţă, gânduri disparate, vise, obsesii şi chiar meditaţii asupra întregului mecanism narativ în curs de elaborare: "Am plecat să cumpăr unt. M-am răzgândit. Am cumpărat un săpun. Săpunul nu era ambalat. L-am băgat în buzunarul jachetei. Îl tot pipăiam cu mâna, îmi plăcea forma lui rotundă, alunecoasă. Apoi îmi duceam degetele la nas. (...) E o intruziune, s-ar părea că nu are nici o legătură cu mine (săpunul se muia de căldură în buzunarul lui Leopold Bloom). Să zicem că sufăr de cleptomanie culturală şi am comis un furt involuntar; dar de ce din toate momelile lui Ulisse eu am pus mâna, cu ochii închişi, tocmai pe bucata asta de săpun..." (p. 21).
Autoarea constată că, în amintirea ei, fiecare mort pe care l-a cunoscut a rămas legat de o anumită ipostază care îi vine în minte ori de câte ori se gândeşte la persoana respectivă. Mecanismele gândirii prin care o anumită ipostază şi nu alta s-a fixat definitiv pe retina autoarei rămân obscure pentru că nimic esenţial în planul relaţiei cu acele persoane nu se păstrase în memorie ca legat de acele ipostaze. Acelaşi lucru se petrece şi la nivelul literaturii. Fiecare carte este prezentă în mintea ei printr-un element definitoriu, care nu este, de cele mai multe ori, purtătorul mizei narative a respectivului roman. Prima uimită de aceste capricii ale memoriei este chiar Nora Iuga: " De ce tocmai săpunul lui Leopold Bloom! Şi din Durell, de ce tocmai fetiţele prostituate, şi din Orbirea lui Canetti de ce Fischer şahistul, şi din Malcolm Lowry, de ce Nux Vomica şi din Gabriela Adameşteanu, de ce ochii pisicii cocoţate în copac, şi din }oiu de ce rezistenţa materialelor, şi din Le Clezio, de ce şobolanul alb... s-ar putea umple un tom întreg cu sigle pentru fiecare autor." (p. 95)
Existenţa autoarei este un permanent balans între lumea fictivă zămislită de maeştrii literaturii şi lumea reală, între reveriile sale solitare şi cafelele băute în compania foarte teluricei sale vecine, doamna Oprişan. Preferinţele sale se îndreaptă spre viaţa interioară, spre dialogul cu marii autori ai lumii şi cu personajele literare care devin parte concretă a existenţei sale. Pe de altă parte, fiecare semnal al soneriei îi provoacă panică la gândul că de partea cealaltă a uşii s-ar putea afla plicticoasa doamnă Oprişan cu interminabilele ei noutăţi aflate pe la cozi sau cu ultimele bârfe de pe scara de bloc. "Mereu mă contrariază să constat că mă simt mult mai prietenă cu oamenii pe care îi cunosc doar din gândurile lor lăsate într-o carte, într-o melodie, într-o culoare, decât cu cei care-mi umplu zilnic casa cu întâmplări. Faptele noastre ne sunt atât de comune încât nu mai putem vedea în ele ceea ce ne distinge, pe când gândurile, doar ele ne permit acea selecţie în care ne putem recunoaşte." Iată câteva rânduri care explică întreaga poietică a Norei Iuga.
Încă de la sfârşitul anilor '80 Nora Iuga a dus cu un pas mai departe experiementul desantist. Ea a opus pitorescului monoton al navetei, opulenţa unei vieţi interioare intense, adesea în compania operelor de referinţă ale culturii. Viaţa fiecăruia dintre noi avea, în anii comunismului, o faţă ascunsă, a gândurilor intime, în care nu putea să pătrundă nimeni şi în care libertatea nu era supusă restricţiilor. Surparealismul prozei Norăi Iuga, despre care s-a făcut caz în unele comentarii critice este, de fapt, un hiperrealism al vieţii interioare, o descriere amănunţită a conştiinţei umane şi a semnalelor adesea discontinue pe care aceasta le emană. În pofida aparenţelor, conştiinţa fiecărui om este departe de a fi liniară. Seamănă, mai degrabă, cu un fel de caleidoscop ale cărui desene şi culori se schimbă în fiecare moment. Un spectacol fascinant, a cărui bogăţie nu poate fi diminuată de frustrările şi constrângerile din viaţa socială.
Un alt secret al scrisului Norăi Iuga este devoalat în paginile acestui roman de început: cel al raportului dintre poezia şi proza autoarei. O confuzie voită care a dat mult de lucru criticii şi pe care autoarea o explică jovial: "De ce săpunul lui Leopold Bloom, care m-a însoţit pe tot periplul acestei cărţi, nu se lasă povestit, vândut în cuvinte? De ce îmi alunecă el de fiecare dată din mână într-o baie de spumă şi se topeşte acolo încet, în insubstanţialitatea unei revelaţii? El e lumina care asediază cu nonşalanţă toate capacanele şi nu poate fi prinsă. E poezia." (p. 311)
Fără a fi cea mai bună carte a Norăi Iuga, Săpunul lui Leopold Bloom este un roman fundamental în bibliografia acestei autoare greu de clasat. El conţine toate cheile de lectură menite să ducă la o bună înţelegere a prozei sale din ultimii ani. Pentru că, deşi a câştigat enorm la nivelul rafinamentelului stilistic, proza Norăi Iuga mizează încă pe revelaţiile anunţate de acest roman de debut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara