Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dansul în ediţia 2011 (II):
Ceaikovski şi Berlioz din perspectivă neoclasică franceză de Liana Tugearu


Al doilea mesager al artei dansului, prezent în ediţia 2011 a Festivalului Internaţional „George Enescu”, a venit tot din zona dansului francez.
De astă dată un nativ, Thierry Malandain, director, din 1998, al Centrului Coregrafic Naţional din Biarritz, Malandaine Ballet Biarritz, şi autor a peste şaptezeci de coregrafii neoclasice, montate la compania sa, dar şi la multe alte companii, de la Paris la Singapore.
Apreciat de critica franceză drept una dintre rarele personalităţi ale dansului neoclasic actual francez, capabil să înlocuiască pe marii creatori ai acestui gen care l-au precedat în secolul XX, coregraful s-a prezentat publicului românesc cu două spectacole: Magifique, pe muzică de Piotr Ilici Ceaikovski, un spectacol parodic tocmai la adresa filonului din care descinde, acela al clasicului pur, şi Romeo şi Julieta, pe Simfonia dramatică pentru solişti, cor şi orchestră de Hector Berlioz, o creaţie care-i aparţine integral şi care ne-a dat posibilitatea de a cunoaşte mai temeinic universul creativ al coreautorului.
Între profesorii care l-au format pe Thierry Malandain se află şi o persoană cunoscută nouă, un pedagog de talie internaţională, Gilbert Mayer, care în 2003 şi în 2005 a făcut stagii cu elevii Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” şi cu balerinii Operei Naţionale Bucureşti, ucenic al lui Serge Lifar, adică chiar al celui care, alături de Georges Balanchine, a creat stilul neoclasic, în anii ’30 - ’40, ai secolului trecut. Filiaţia directă explică şi drumul pe care l-a urmat Thierry Malandain. Dar, aşa cum a demonstrat în cele două spectacole prezentate la Bucureşti, este vorba de un neoclasico – modern, dinamic, în plină evoluţie.
Am văzut destul de multe parodii la adresa dansului clasic, concepute de dansatori de dans contemporan, chiar la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, dar cea gândită de Thierry Malandain în spectacolul său Magifique este mult mai amuzantă şi mai fină, tocmai pentru că pleacă dinlăuntrul stilului respectiv, pe care coregraful îl stăpâneşte deplin, în toate detaliile sale, cunoscândui toată frumuseţea, dar şi toate clişeele, pe care le ironizează, uneori mai dulce, alteori mai apăsat. Spectacolul, pe muzică de Piotr Ilici Ceaikovski, preia fragmente bine cunoscute din Lacul lebedelor, din Frumoasa din pădurea adormită şi din Spărgătorul de nuci, interpretate cu aplomb, uneori de dansatori în locul dansatoarelor, totdeauna cu un aer persiflant. Interpreţii de dans clasic, aflaţi în sală, îndeaproape cunoscători ai partiturilor coregrafice abordate, ar fi trebuit să se amuze cel mai tare, ca şi publicul iubitor al genului respectiv, pentru că ironia era blândă, dar eficace. De altfel, coregraful mărturiseşte că cele trei spectacole abordate aici au fost cele pe care le-a îndrăgit cel mai mult, încă din copilărie, şi a încercat să le reviziteze cu un ochi proaspăt, amuzat. Celebrul cvartet al lebedelor mici din Lacul lebedelor a fost una dintre cele mai reuşite compoziţii parodice din spectacolul lui Malandain, în timp ce tot atât de celebrul adagio Siegfried – Lebăda albă, din actul II, a fost cel mai slab susţinut de fantezia coregrafului, fantezie altfel bogată, care porneşte chiar din titlul ales pentru spectacol, Magifique, un subtil substitut al cuvântului Magnifique combinat cu Magique. Piesa, creaţie recentă, din 2010, este o coproducţie între Opéra Théâtre de Saint-Étienne, Teatro Victoria Eugenia de San Sebastian, Grand Théâtre de Reims şi Centre Chorégraphique National Malandain Ballet Biarritz – ceea ce ne spune câte ceva despre modul de funcţionare al managementului în dansul francez.
Tot o coproducţie este şi cealaltă lucrare, Romeo şi Julieta, prezentată de Malandain la Bucureşti, de astă dată între Grand Théâtre de Luxembourg şi Festivalul Le Temps d’aimer din Biarriz – al cărui director artistic a fost între 2000 şi 2004 şi este din nou din 2009 Thierry Malandain –, împreună cu Teatro Victoria Eugenia de San-Sebastian, Grand Théâtre de Reims şi cu Centre Chorégraphique National Malandain Ballet Biarriz. Spectacolul a evidenţiat modul personal în care coregraful gândeşte un subiect abordat frecvent şi de îndelungată vreme, în literatură, în muzică şi în dans, acela al iubirii care trece uneori dincolo de orice adversităţi, dar este adesea înfrântă de acestea. Celebra piesă a lui Shakespeare, transpusă de Hector Berlioz în Simfonia sa cu acelaşi nume, a fost canavaua pe care Thierry Malandain şi-a construit propria viziune asupra acestei teme mereu de actualitate: un mesaj împotriva violenţei şi o pledoarie pentru singurul sentiment care o poate anihila, chiar dacă numai vremelnic, dragostea. Şi, pentru a sublinia acest suprem antidot al vrăşmăşiei, coregraful a multiplicat perechea celor doi îndrăgostiţi, de nouă ori, fiecare trăind pe rând, sau uneori în paralel, momentele de caldă iubire sau de cumplită disperare care au însoţit această poveste, care se repetă în lume, la nesfârşit. Ca şi Jerome Robbins, în Poveste din Cartierul din Vest, pe muzica lui Leonard Berstein, şi Thierry Malandain a transpus subiectul în zilele noastre, subliniindu-i eterna contemporaneitate. Şi, în avantajul perceperii ideii propuse, a simplificat desfăşurarea povestirii, reducând-o la momentele esenţiale şi la personajele cheie – Romeo şi Julieta, în nouă ipostaze, Mercuţio şi Tibald, care rezumă esenţa conflictului, un rezoneur, care deschide şi închide desfăşurarea întregii istorii şi o succintă apariţie a reprezentantului autorităţii care încearcă să menţină liniştea. Toate personajele, în costume de stradă sau de salon, sunt integrate şi în scenele de ansamblu, una de confruntare, cealaltă de bal. Dar nouăzeci la sută din economia spectacolului este încredinţată celor două personaje principale, multiplicate, care, în nenumăratele lor duete, îşi cântă vizual fervoarea iubirii sau durerea crâncenă a pierderii perechii. Când evoluţiile cuplurilor nu se mai desfăşoară succesiv, ci se întrepătrund, coregraful le-a încredinţat mişcări asemănătoare, dar uşor diferite prin detalii care le individualizează, după cum puternic individualizate ca mişcare, şi excelent interpretate, au fost atât partitura coregrafică jucăuşă a lui Mercuţio cât şi cea încrâncenată a lui Tibald – întreaga companie, cu o capacitate plastică remarcabilă, răspunzând deplin solicitărilor coregrafului. Un mod personal şi inedit de folosire a decorului creat de scenograful Jorge Gallardo, constând în mari lăzi din metal argintiu, a făcut ca jocul cu aceste mari obiecte scenice să fie concomitent funcţional şi expresiv; să creeze tot timpul alt ambient, să fie tot timpul integrate mişcării dansatorilor, să servească succesiv drept zid, drept pat de nuntă, drept coşciug.
Dacă muzica lui Ceaikovski a fost scrisă special pentru dans, în toate cele trei lucrări selectate de Malandain pentru spectacolul său Magifique, în schimb, Simfonia dramatică pentru solişti, cor şi orchestră, Romeo şi Julieta, a lui Berlioz nu este un partener prea simplu pentru un coregraf, dar coreautorul a dovedit o deplină capacitate de a construi din materialul oferit de corpurile dansatorilor, structuri spaţiale în deplină concordanţă cu coechipierul muzical.
Prin aceste spectacole, oferite toate de Întâlnirile JTI, se încheie seria participărilor coregrafice străine la prezenta ediţie a Festivalului enescian, la care se adaugă şi contribuţia dansatorilor companiei Operei Naţionale Bucureşti, în coregrafii de prestigiu, datorate lui George Balanchine şi Jiři Kylián, dar, din păcate – şi nu pentru prima oară – fără participarea nici unui coregraf român, fapt nescuzabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara