Lăsând deoparte faptul că această foarte tânără instituţie, de numai câţiva ani vechime, este ameninţată cu dispariţia, în cadrul ei s-au inaugurat, nu de mult, două programe de o deosebită importanţă pentru dansul românesc: Cartografierea istoriei invizibile şi Amprenta.
Chiar deoparte nu putem lăsa, totuşi, ameninţarea amintită. Ea este legată de transformarea clădirii unde funcţionează Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, şi anume în localul Teatrului Naţional Bucureşti, care, prin remodelări însoţite de consolidări, se va transforma într-un Centru Cultural, cu multiple scene şi funcţiuni. Ce se va întâmpla însă cu Centrul Naţional al Dansului în acest context este o problemă pe care Ministerul Culturii şi Cultelor o lasă în suspensie. Răspunsul pe care l-am primit de la domnul ministru Adrian Iorgulescu, la o conferinţă de presă, a fost vag, iar ceea ce a declarat pe această temă, într-un ziar, este stupefiant, şi anume că dansatorii de dans contemporan se pot duce să dea spectacole la Teatrul Odeon. Dar Teatrul Odeon are programul său. Iar dansatorii cum ar trebui să procedeze? Să îşi ia echipamentul sub braţ şi să se ducă prin vecini. Şi unde să repete? La ei acasă probabil, ca în perioada comunistă, când dansul contemporan abia era tolerat, iar Miriam Răducanu, Raluca Ianegic sau compania Contemp, aşa supravieţuiau, primind apoi găzduire temporară pe scena câte unui teatru. Tot în acele nefericite vremuri ne aflăm? Şi atelierele, stagiile, cursurile, festivalurile unde se vor desfăşura? Mult mai deschis dialogului şi găsirii unei soluţii se dovedeşte directorul Teatrului Naţional, Ion Caramitru, care propune ca în proiectul de transformare a clădirii să fie prevăzut un spaţiu aparte, în spatele corpului central, pentru Centrul Dansului. Dar cât va dura şantierul, circa patru ani (şi cine poate fi sigur că doar atât, ţinând cont de atâtea experienţe cu termene depăşite), unde va funcţiona Centrul Naţional al Dansului? O întrerupere a activităţii ar echivala cu o desfiinţare. După desfiinţarea companiei de dans contemporan Orion, o ţinem tot într-o suită de desfiinţări? Măcar de ruşinea străinătăţii, a tuturor partenerilor europeni care au venit aici şi au salutat înfiinţarea acestui Centru şi colaborează cu el, Ministerul trebuie să găsească soluţii viabile, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt.
Sperând că se va găsi, totuşi, până la urmă, soluţia cea mai potrivită, să consemnăm proiectele importante care se derulează, în prezent, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Oricine deschide o Istorie universală a dansului poate constata cu uşurinţă că în ea sunt consemnate datele cele mai importante ale acestei arte din vestul Europei şi din Statele Unite. Dar oare în restul Europei nu s-au petrecut fapte de artă care ar merita să fie menţionate în contextul general al istoriei dansului? Proiectul internaţional "What to affirm? What to perform?", iniţiat de Tanzquartier Wien şi de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, împreună cu Centre for Drama Zagreb şi Revista Maska din Ljubliana, în colaborare cu Allianz Kulturstiftung, urmăreşte să acopere petele albe ale dansului din România, Austria, Croaţia şi Slovenia. Întrucât recuperarea memoriei dansului se va realiza printr-o asiduă cercetare a arhivelor, bibliotecilor şi a amintirilor subiective ale puţinilor martori existenţi, subtitlul programului este Cartografierea istoriei invizibile, a acelei istorii ascunse, până în prezent, în aceste izvoare. Debutul public al acestui proiect, care va dura doi ani, a avut loc pe 27 martie, cu acest prilej prezentându-se o serie de materiale deja lucrate. Un important pilon de sprijin, în ceea ce priveşte istoria dansului din România, îl constituie cercetările, deosebit de serioase, întreprinse în arhive din România şi din străinătate de tânăra Irina Severin, antropolog şi sociolog, doctorantă la Paris. Prelegerea sa, intitulată Configuraţia istoriei dansului românesc, din perioada interbelică până în 1989, a pus accentul pe schimbările de context politic survenite pe parcursul secolului XX şi modul cum au marcat ele creaţia artistică. Tot atât de importantă a fost şi prezentarea video făcută de coregraful Manuel Pelmuş, rezultat al unor interviuri luate unor protagonişti ai scenei dansului din anii '70 şi '80, din contextul cărora a reieşit condiţia marginală, neinstituţionalizată a dansului contemporan sub dictatură. Această condiţie a generat o mentalitate, de care se pare că nu ne-am eliberat încă, aşa cum am încercat să arăt la începutul acestui text. De altfel, prelegerea Mihaelei Michailov, făcută în calitate de critic de dans, a sugerat, prin chiar titlul ei, condiţia precară a dansului de ieri şi de astăzi: Dansul cotemporan românesc - un copil al străzii. A pune Centrul Naţional al Dansului Bucureşti în imposibilitatea de a continua proiectul de cercetare menţionat, prin lipsa unei locaţii adecuate scopurilor sale, ar fi un gest grav, îndreptat împotriva artei şi culturii româneşti.
Dar la Centrul bucureştean al Dansului se mai derulează încă două programe, care, într-un fel, se cuplează cu cel mai sus amintit. Primul, intitulat Sertar, a debutat mai de mult şi urmăreşte evocarea unor personalităţi ale dansului românesc, care i-au marcat existenţa. Până acum, au fost readuşi în atenţia generaţiilor tinere dansatoarea, coregrafa şi pedagoga Eszter Magyar şi dansatorul şi coregraful de excepţie care a fost Trixy Checais. La celălalt capăt al balanţei, se situează programul Amprenta, care pune în valoare personalităţi contemporane. În cadrul acestui program vor fi invitaţi, în cursul acestui an, şase dansatori şi coregrafi. Primul episod al Amprentei a fost încredinţat lui Răzvan Mazilu, care la rândul său a avut o serie de invitaţi, pe care i-a socotit înrudiţi ca spirit. Programul evenimentelor din Amprenta lui Răzvan Mazilu a cuprins instalaţia Autoportret cu labirint, în care publicul îşi făcea loc printre fâşii albe ce atârnau din tavanul scenei, găsind printre ele obiecte ale artistului, după care îl întâlneau chiar pe el, într-un spaţiu aparte, povestind publicului, prin vorbe dar mai ales prin mişcare, care au fost etapele drumului său către dans - ca răspuns la întrebăile pe care i le puneau alţi doi tineri dansatori şi coregrafi, Carmen Coţofană şi Adrian Stoian. Alături, într-un al treilea spaţiu, era o expoziţie de fotografii ale sale, realizate de fotografii profesionişti Mihaela Marin, Egyed Ufo Zoltan şi Harris Wallmen. Alte momente ale Amprentei s-au derulat în seri succesive, cuprinzând un concert Vlaicu Golcea, Marta Hristea şi Jazz e-Scape, la care, din păcat, nu am putut asista, şi o serie de spectacole ale unor invitaţi ai săi. Remarcabil a fost spectacolul Insula, al coregrafei Fatma Mohamed, în regia lui Florin Vidamski, pe muzica norvegianului Ketil Bjornstad. Formată la Cluj-Napoca, în domeniile actoriei, sportului şi dansului şi lucrând în prezent ca actriţă şi coregrafă la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfîntu Gheorghe, Fatma Mohamed se dovedeşte a fi o personalitate proeminentă în rândul tinerilor dansatori şi coregrafi de astăzi. Pe Insula sa au evolat două cupluri de actori, convertiţi în dansatori, şi anume ea însăşi, alături de Ioana Costea, Sebastian Marina şi Florin Vidamski. Toţi au răspuns exigenţelor temei propuse, într-o compoziţie care dovedeşte buna stăpânire a spaţiului de către coregrafă, ce vehiculează pe el cu multă siguranţă. Dar, în cadrul acestor cupluri, a ieşit în prim plan mişcarea trupului rasat, de o rară expresivitate al Fatmei Mohamed. Tema cuplului, subiect etern, ne-a trezit din nou interesul datorită tumultului interior, ieşit la suprafaţă prin intermediul mişcărilor acestei dansatoare de excepţie. Ne-a bucurat apariţia unei astfel de artiste în spaţiul dansului contemporan de la noi, care reconfirmă, în acelaşi timp, prin creaţia ei şi zicala că Ťomul sfinţeşte loculť. În cu totul altă cheie s-a derulat, în altă seară, piesa Vavei Ştefănescu, Solo on-line, un adevărat cântec de jale al singurătăţii oamenilor contemporani, Ťcântatť de dansatoarea şi coregrafa Vava Ştefănescu şi de actriţa Irina Wintze, fără muzică, pe ritmurile create de propriile lor mişcări sau ale obiectelor manevrate de ele. Cedând tentaţiei, tot mai des întâlnite, de a-şi dezgoli trupul, demers fără de care se socoteşte adesea, atât în dans cât şi în teatru, că nu eşti suficient de contemporan, interpretele şi-au pus, de fapt, în valoare ideea prin dramatismul intens al interpretării şi prin demonstrarea imposibilităţii comunicării dintre cele două personaje. Chiar atunci când se întâlneau, ele nu o faceau decât pentru a se ciocni, sau pentru ca una să-i servească drept trambulină celeilalte. Mişcările uşoare, plutite ale Vavei Ştefănescu au avut un desen mai lax, însă, mai puţin bine structurat, decât, de exemplu, în piesa atât de minunată Uitare/L'Oubli. În a treia seară de spectacole am revăzut Eu, în versiune, de Alexandra Pirici, în interpretarea Mădălinei Dan şi Crossroads of Illusion, în coregrafia şi interpretare lui Adrian Stoian, despre care am mai scris în paginile României literare, apreciind valoarea respectivelor lucrări. De la Adrian Stoian aşteptăm însă şi alte compoziţii decât aceasta, realizată cu mulţi ani în urmă, şi care, prin nesfârşita ei repetare, riscă să-l blocheze creativ. În fine, suita de manifestări prilejite de Amprenta concepută de Răzvan Mazilu, s-a încheiat, în ultima seară, cu invitaţia de a privi o construcţie suspendată, din carton, care sugera o aglomerare de blocuri, realizată de artistul Rozalb de Mura, numită Oraşul care nu exită. Doar de aproape se putea vedea că pe toţi pereţii construcţiilor era câte o imagine a lui Răzvan Mazilu. Amfitrionul ne-a invitat să servim ciocolată şi a răspuns tuturor celor care doreau să-l întrebe ceva, pe mici bileţele, prinse cu ace pe un panou, asistenţa fiind dezamăgită doar de faptul că nu a mai dansat, la finalul acestor întâlniri. Ca în majoritate manifestărilor artistice de astăzi, şi această primă variantă a Amprentei a fost rezultatul unor întâlniri interdisciplinare, între dansatori, muzicieni şi artişti ai fotografiei şi ai artelor plastice. Să vedem cum vor fi ediţiile viitoare şi în ce spaţiu vor avea ele loc.
