Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Ce poţi descoperi la o recitire de Ioana Pârvulescu

Veşnica problemă a celor care cumpără cărţi cu regularitate este spaţiul. Cum ale mele, în ciuda unor minuni de valorificare a locurilor disponibile, n-au încăput în mica locuinţă bucureşteană, le tot duc la Braşov pe cele care nu-mi trebuie tot timpul. Dezavantajul este că de multe ori simţi nevoia să te uiţi tocmai în cartea din oraşul în care nu te afli. Există însă şi un avantaj când ai două biblioteci despărţite între ele de 175 de kilometri: în cea pe care-o vezi mai rar, poţi descoperi câte o carte bună, aproape uitată, pe care n-ai mai citit-o de multă, multă vreme. În recenta mea vizită la Braşov mi-am ales din vechea bibliotecă a familiei Madame Bovary.
Ştiam atmosfera, ştiam, destul de aproximativ, personajele, o puteam caracteriza pe madame. Ce reţinusem din romanul lui Flaubert era asemănarea eroinei, până la un punct, cu Don Quijote: "se smintise" citind cărţi, doar că, spre deosebire de înaintaşul ei, Emma avusese un sfârşit nemeritat de rău pentru o vină atât de măruntă. O femeie care se căsătorise greşit şi continuase apoi să greşească, mergând din rău în mai rău în alegerile ei. (La recitire aveam să constat că tot blândul ei bărbat fusese cea mai bună alegere şi, cu siguranţă, singurul care o iubise necondiţionat.) Dar uitasem toate detaliile, mi se şterseseră din memorie cele mai multe nume, toate personajele secundare şi chiar unul principal. Pe scurt, aveam toate motivele să reîncep lectura. Am scos deci din raftul de sus al bibliotecii, unde stau la rând vechile volume din ESPLA, cu coperta lor clasică, poroasă, cartea pe a cărei etichetă stilizată scrie cu majuscule FLAUBERT - DOAMNA BOVARY.

Însă recitirea a însemnat mult mai mult decât regăsirea unui roman şi a unui scriitor. Descoperirile şi observaţiile pe care le-am făcut au depăşit filele literaturii. La cartea pe care o aveam în mână colaboraseră oameni ale căror destine mi se par la fel de demne de interes ca ale personajelor. Prefaţatorul: Tudor Vianu. Traducătorul: Demostene Botez. Responsabilul de carte: Dan Grigorescu. Corectorul: Barbu Cioculescu. În anul 1956 toţi aceştia, cu experienţă diferită de viaţă şi de carte (Vianu avea 58 de ani, Demostene Botez 63, Dan Grigorescu 25, iar Barbu Cioculescu 29), s-au întâlnit în sau mai degrabă prin preajma poveştii Emmei Bovary. Tirajul, obişnuit pentru acele vremuri, a fost de 30.000 de exemplare. Cartea fusese dată la cules într-un 29 februarie dintr-un an bisect, 1956, al unui deceniu nefast pentru istoria României. Primise ştampila cu "bun de tipar" după aproape trei luni, la 21 mai, de Sfinţii Constantin şi Elena (fireşte că sărbătoarea nu putea fi pomenită), timp în care trecuse, desigur, şi pe la cenzură. Bănuiesc că prefaţa - cu câteva mici întorsături de frază esopice, dar şi câteva "pe linie" - fusese unul din motivele zăbavei. În fine, am fost surprinsă să mă găsesc şi pe mine în carte, la vârsta primei lecturi (în liceu? în facultate?), printr-un amestec eterogen de observaţii scrise cu creionul pe ultima filă, combinat cu versuri din şansonete de Jacques Brel. Nu m-am recunoscut, aşa cum nu i-am recunoscut nici pe ceilalţi. Sunt sigură că nici unul din numele din caseta tehnică nu-mi spunea prea multe în momentul primei citiri. Îl ştiam numai pe prefaţator, criticul Tudor Vianu, (dar a cărui prezentare am citit-o abia azi, pe-atunci săream întotdeauna prefeţele) şi îl ştiam pe Demostene Botez din manualul de română, unde era pus la loc de cinste cu poezii patriotice clişeizate.
În 1956, Tudor Vianu trecuse, tehnic vorbind, de hopul istoriei, fusese reintegrat în învăţământ, se reprofilase pe literatură universală şi publica, refugiat în estetic şi stilistic, lucruri cât mai decontextualizate. Dar, aşa cum o dovedeşte prefaţa la Doamna Bovary, istoria şi personajele ei îl preocupau totuşi mai mult decât s-ar crede. Prefaţa rezistă şi azi, iar un tânăr care n-a dobândit practica limbajului esopic o va citi cu la fel de mult folos ca oamenii trecuţi prin comunism, îndemnaţi să pună accente suplimentare, bune sau rele. E o prefaţă solidă, didactică (în sensul bun al cuvântului), concisă, cu miez. În 1956, Demostene Botez, fiu de preot, avocat, poet patriot şi membru în PN} în interbelic, devenise unul dintre susţinătorii noului regim. Traducerea lui sună decent, fără a fi formidabilă, şi are câteva rateuri ridicole, pe care, poate anume, "responsabilul de carte" le-a lăsat aşa. De pildă cocoşul, fie el şi galic, dintr-o cornişă a frontonului primăriei, stă "cu o labă" pe Constituţie (p. 86). Că nu e o întâmplare şi că, pentru Demostene Botez, păsările au labe (probabil patru), iar nu picioare, o dovedeşte reluarea greşelii la p. 120, când nişte porumbei îşi înmoaie "lăbuţe roze" în apa dintr-o streaşină. Tot în anul apariţiei acestui roman în româneşte, Dan Grigorescu, pe care aveam să-l cunosc în ultimul an de facultate, ca profesor de literatură universală (dispărut de curând dintre noi), era, de doi ani, absolvent al Facultăţii de Filologie (cu diplomă de literatură engleză!) şi lucra ca redactor la ESPLA. Văd, cu ochiul avizat de azi, că nu avea încă experienţă, dar presupun că muncise pe textul traducerii, pentru că lipsesc acele tipuri de greşeli scăpate îndeobşte din fuga condeiului. În ce-l priveşte pe fiul lui Şerban Cioculescu, Barbu, distinsul colaborator de azi al României literare, cunoscut scriitor şi editor, făcuse doi ani de Litere şi Filozofie, nu absolvise încă Dreptul (urmat cu întreruperi: unchiul său era închis şi avea să moară în puşcărie) şi lucra, cum se vede, pe un post modest şi onest. Barbu Cioculescu a fost un corector extrem de atent, pe care orice editură de azi şi l-ar dori. Am descoperit o singură minusculă scăpare de literă, înlorită în loc de înflorită.
În ce priveşte însemnările mele, nu ştiu în ce an le-am făcut, dar constat, la a doua lectură, că mă nemulţumesc în toate privinţele. Liniile de pe margine marchează paragrafe care nu-mi spun mai nimic, dar care atunci răspundeau cine ştie cărei trăsături, cărei aşteptări pierdute pe drum, din fiinţa mea. O excepţie este o descriere, făcută de o servitoare unui personaj episodic, frază care m-a făcut să tresar şi atunci, şi azi: "Era aşa de tristă, aşa de tristă, că, dac-o vedeai stând în pragul casei, ţi se părea că-i o draperie de doliu pusă la uşă". Notele pe care le-am scris cu creionul pe ultima pagină se ocupă numai de tehnicile narative şi de schimbările de perspectivă, ignorând esenţa poveştii şi înţelegerea vieţii. La a doua lectură m-au preocupat personajele. M-am bucurat să constat că sublinierile de acum coincid adesea cu cele pe care şi le-a ales Nabokov pentru cursurile lui de literatură străină, de exemplu toate cele despre Rodolphe, bărbatul cu inima tocită de prea multe amoruri, şi care nu mai e în stare să distingă accentul adevărat de cel fals: "Omul acesta cu atâta experienţă nu-şi da seama de deosebirea sentimentelor dedesubtul asemănării de expresii. Pentru că buze desfrânate sau lacome de bani îi murmuraseră aceleaşi fraze, nu mai credea decât prea puţin în curăţenia acestora; ar mai trebui scurtate, gândea el, tiradele exagerate care ascund sentimente mediocre; ca şi cum bogăţia sufletească nu s-ar exprima câteodată în metaforele cele mai goale, pentru că nimeni, niciodată, nu-şi poate exprima exact cum trebuie cerinţele, nici concepţiile, nici durerile, şi graiul omenesc e ca o căldăruşă spartă în care batem mereu nişte melodii bune să facă urşii să joace, atunci când noi am vrea să înduioşăm stelele". Comentariul stilistic al lui Nabokov este: "Îl aud pe Flaubert plângându-se de dificultăţile compoziţiei".

Astăzi, la mai bine de jumătate de veac de la prefaţa lui Vianu şi la 150 de ani de la terminarea romanului care l-a făcut celebru pe Flaubert (1857), observ, la recitire, două lucruri pozitive: că la a doua lectură înţeleg mai mult decât la prima şi că e unul dintre acele romane pe care timpul nu le prăfuieşte. De data aceasta nu mi-a mai scăpat povestea cu ochii Emmei, cunoscută în teoria literară, care a explicat-o în fel şi chip: la plecare, negri, devin după 50 de pagini albaştri, pentru ca apoi să redevină negri. Dar esenţialul e că nu mi-a scăpat povestea unor bieţi oameni din care viaţa a făcut ce-a vrut ea, nu ce-au vrut ei.
Păcat că timpul nu ne îngăduie să facem mai des cu semenii noştri cum facem cu romanele: să-i recitim după 20, 100 sau 150 de ani. Abia atunci ne-am da seama fără greş cine rezistă şi cine nu din puzderia de prieteni, amici sau colegi actuali. Fără recitire, avem toate şansele să greşim judecata de valoare. De aceea în lumea cărţilor e, până la urmă, mai multă dreptate decât în lumea oamenilor, citiţi, ei, o singură dată. Şi, de cele mai multe ori, în mare grabă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara