Mai întâi să vă descriu încăperea. Uşa se deschide greu, tocul e umflat, clanţa are joc, broasca pare să cedeze la o manevrare mai fermă. Noroc cu balamalele care cu scârţâitul lor îngrozitor te asigură că, totuşi, ai de-a face cu o uşă. Încăperea are aproximativ 25 de metri pătraţi; pe jos ciment, un calorifer straşnic, model vechi, peste 100 kg. Trei paturi de fier (unul cu lenjeria incompletă) sunt aliniate sub trei aplice mobile din care doar una are bec şi, pentru a o potrivi într-o poziţie convenabilă, e nevoie de un ghemotoc de şerveţele. Noroc că încăperea este luminată şi de un neon. Lucru care face posibilă admirarea unei reproduceri din Kandinski pe peretele cu uşa. A, pardon, nu e o schiţă non-figurativă pe verde, ci o igrasie mai veche, uscată, care a fisurat pelicula subţire de var. Pe peretele de răsărit, o icoană de hârtie cu Fecioara Maria şi Pruncul. Lângă paturi, trei dulapuri masive de fier. Cu sertare, mai mult blocate. În încăpere mai este o măsuţă, un taburet, un cuier-pom şi un frigider în care a rămas uitat un mic bol albastru cu cremă de zahăr ars. Vederea dă în spate: acoperişurile anexelor, fiare, cutii, ambalaje. Deprimant, oricum. Tot e bine că ferestrele se deschid, deşi îţi trebuie curaj să scoţi capul pe geam. Nu eşti pe deplin asigurat împotriva unei posibile decapitări cu cadrul din fier al storurilor de lemn uşor instabile.
Înainte de a intra în încăpere, undeva în stânga este baia. Trei chiuvete care, prinse precar în perete, levitează ascunse privirilor iubitorilor de magie. Fiecare dintre cele trei chiuvete are o rozetă înţepenită sau, dimpotrivă, care se roteşte în gol. Probabil cea de apă caldă. Sifonul uneia dintre ele picură într-o găleată. Un altul direct pe ciment. Cu un zgomot plăcut, de altfel. Aproape muzical. Oglinzile reflectă şi ele cât de murdar pot goliciunea peretelui opus, cojit indecent de vopsea. Undeva în colţ, un mop dizgraţios care, dacă ar fi insufleţit, ar avea cu siguranţă tendinţe suicidare. Şi acum – ţineţi-vă respiraţia! – aruncăm o privire în toaleta propriu-zisă! Nimic altceva decât closetul. Dar vă mai amintiţi closetul din Trainspotting!? Cu siguranţă, aşa ceva nu se uită uşor! Uh, bine că am ieşit înainte să ne vărsăm maţele! Roşul acela era prea natural.
Şi acum personajele. Pe două dintre paturi stau două femei. O doamnă rubicondă, cam la 40 de ani, şi o domnişoară mărunţică la trup care, în ciuda ochilor încercănaţi şi a somnului chinuit, are un frumos chip brunet. O femeie în halat verde aduce nişte cearşafuri ude pe care le înghesuie pe calorifer. Intră doi bărbaţi tineri, prezentabili, purtând halate albe, impecabile. La ieşire acceptă „resemnaţi” să li se îndese un plic în generoasele lor buzunare. Zâmbesc uşor, mimând stânjeneala, şi promit ceva...
Dar să nu mai prelungim suspansul. Dacă v-aş spune că încăperea tocmai descrisă este de fapt salonul post-operatoriu al unei clinici de urgenţă bucureştene, aţi reciti paragraful de mai sus şi m-aţi suspecta de literatură. Dar ce vină am eu!?
Ştiu şi ce anume v-a intrigat cel mai tare. Poate chiar scandalizat, dar să nu ne învârtim după deget: toată lumea ştie că doctorii, mai precis chirurgii, asistaţi îndeaproape de anestezişti, iau zilnic, în toată România, mită de miliarde de lei. Faptul că unii doctori sunt tineri şi frumoşi, mai amabili şi mai sufletişti pentru că încă nu sunt atinşi de rutina spitalului, poate chiar mai bine pregătiţi, profesional vorbind, nu cred că a amăgit pe cineva cu dispariţia mitei. A, lăsaţi, aceştia iau mai puţin! spune o tânără operată mai demult. Excelent! Ce mai contează că saloanele arată ca nişte garaje şi că bolnavii sunt trataţi ca animalele, important e să se plece cât mai repede şi vindecarea să continue acasă!
Şi pentru că nu-mi pot reprima impulsul vindicativ, spitalul clinic de urgenţă căruia îi aparţine salonul descris mai sus, precum şi noua generaţie de mafioţi instituţionalizaţi în halate albe, se află undeva pe linia tramvaiului 34. Foarte aproape, de altfel, de Guvern.
