Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Ce este un autor? de Codrin Liviu Cuţitaru

Nu am de gînd, în cele ce urmează, să răspund la celebra întrebare a lui Michel Foucault, reformulată, intertextual, mai sus. De altfel, nici nu cred că ultimul roman al lui David Lodge, Author, Author!/Autorul, la rampă! (apărut în 2004, în original, şi în 2006, în traducere românească), la care mă refer aici, ar permite - fie şi parabolic - o investigaţie complexă, totală, a esenţei auctorialităţii. Foucault suprapune funcţia auctorială cu înseşi mecanismele dinamicii socio-culturale, dîndu-i dimensiuni epopeice, pe cînd Lodge, în analiza lui artistică a două decenii din viaţa lui Henry James, intră mai degrabă în resorturile intime, obscure, subliminale, ale condiţiei de autor. Şi totuşi, romanul lodgian - atît de diferit, iată, prin tematică şi stil, de restul operei literare de pînă acum a fostului universitar de la Birmingham - este, în ultimă instanţă, o radiografie a gestului de creaţie şi, ca atare, a faptului de a fi autor. O radiografie "în clar" a angoasei, incertitudinii şi labilităţii din umbra fiecărui destin estetic. În fond, la acest nivel aşa-zicînd "generalizator", lectorul descifrează codul, să zicem "înalt", al romanului Author, Author!. În chiar calitatea sa meta-textuală, în capacitatea de a-l folosi, cu alte cuvinte, pe James ca model pentru o întreagă clasă de personaje (extinsă, în forme variate, însă complementare, din straturile cele mai profunde ale tradiţiei, pînă în miezul postmodernităţii), clasa autorilor de literatură.

Titlul volumului nu trebuie să surprindă, bănuindu-se, în spatele său, cine ştie ce metafore complicate, ataşate de David Lodge auctorialităţii. Author, Author! (tălmăcit, adecvat, în română, de Cornelia Bucur, drept Autorul, la rampă!) reprezintă strigătul binecunoscut al galeriilor de spectatori din teatrele londoneze (şi nu numai!), care, la sfîrşitul unei piese, solicită astfel prezenţa autorului pe scenă, pentru a-l ovaţiona îndelung. Obiceiul - venit din vremuri elizabethane şi iacobite, accentuat apoi, în epoca victoriană şi pre-modernă (cînd are loc şi acţiunea romanului în discuţie) - s-a perpetuat pînă astăzi. În textul lui Lodge însă, chemarea amintită dezvoltă mai curînd conotaţii ironice. Romanul se ocupă, în ansamblul lui, de o perioadă de criză a creaţiei (două decenii întregi!), din biografia lui Henry James, criză mărită exponenţial de eşecul dramatic al acestuia, cu piesa Guy Domville, la Londra, în ianuarie 1885. La premiera respectivei melodrame (ivite, în opera lui James, după o etapă de sterilitate epică, dar şi după un relativ succes cu piesa The American/Americanul, o dramatizare - mult simplificată - a romanului său omonim), creatorul inubliabililor Isabel Archer şi Strether din The Portrait of a Lady/Portretul unei doamne şi din The Ambassadors/Ambasadorii a fost chemat la rampă (doar) pentru a fi huiduit şi fluierat. Momentul a însemnat, a susţinut Henry James însuşi mai tîrziu, debutul "celor mai oribile patru săptămîni din viaţa mea" (durata stagiunii cu Guy Domville). Săptămînile în chestiune au lăsat urme adînci, vizibile şi în ultimii ani de viaţă ai prozatorului (reabilitat, între timp, cel puţin prin două romane de prim rang, The Wings of the Dove/Aripile porumbiţei şi The Golden Bowl/Potirul de aur), cînd, paralizat (în urma unor atacuri succesive de apoplexie), încă mai are frînturi anamnetice din vechiul coşmar. David Lodge urmăreşte angoasa creaţiei pînă în amănuntele conţinutului ei masochist, de "damnare" şi "disperare". De aceea, vreau să cred, cazul lui Henry James rămîne aici mai mult un pretext pentru generalizare, şi nu prilejul unei incursiuni în excepţional.

Vorbind despre generalitatea situaţiei "auctoriale" a lui James, să observăm că publicarea romanului Author, Author! a fost înconjurată de un număr de coincidenţe misterioase. Cu şase luni mai devreme de ieşirea pe piaţă a cărţii semnate de David Lodge (tot în 2004), Colm Toibin scoate romanul The Master/Maestrul care, într-un mod absolut straniu, se concentrează pe exact aceeaşi temă narativă: eşecul autorului lui The Pupil/Elevul cu piesa Guy Domville şi depresia ţesută în jurul acestui episod. Ca şi Lodge, Toibin explorează totodată sexualitatea reprimată a lui James (insistînd pe homoerotismul său prezumtiv sublimat, doar vag sugerat, e drept, la Lodge) şi relaţia de camaraderie, frustrant erotizată, cu Constance Fenimore Woolson (nepoata lui James Fenimore Cooper, prozatoare la rîndul ei, cea care se sinucide la Veneţia - sub aparenţa unui accident -, producîndu-i lui Henry James grave sentimente de culpabilitate). Singura diferenţă structurală dintre cele două romane derivă dintr-o strategie de abordare: în timp ce David Lodge foloseşte episodul Guy Domville ca punct culminant al naraţiunii sale, reconstituindu-l din flashback-uri pe care protagonistul le trăieşte, în 1915, pe patul de moarte, Colm Toibin îşi începe excursul epic cu eşecul dramaturgic în cauză, supralicitînd, ulterior, problema angoasei creatoare.

Mai mult, în 2002, cu aproape doi ani mai înainte, scriitoarea Emma Tennant publicase un roman (destul de bine primit), Felony/Delict, unde interesul narativ principal nu era altul decît ... relaţia ambiguă, deşi castă, dintre James şi Constance Fenimore Woolson. Unii comentatori ai "triadei" epice, mai degrabă bizare, susţin că similitudinile vin din bibliografia comună, consultată de către cei trei autori (a şi fost localizată o sursă identică: A Private Life of Henry James/Viaţa privată a lui Henry James, aparţinînd lui Lyndall Gordon şi publicată în 1998). Totuşi, dacă la nivelul asemănărilor, cineva ar putea fi satisfăcut cu explicaţia "bibliografiei unice", în planul strict al coincidenţei tematice, motivaţiile nu se leagă decît de (deja) menţionata valoare generalizatoare a cazului jamesian. Referindu-ne la David Lodge, trebuie să notăm că întîmplarea îl surprinde, dar o vede justificabilă prin grila saeculum-ului tacitian (folosit de el în expresia, modernă terminologic, de Zeitgeist). Afirmă scriitorul, într-un fel de post-scriptum al romanului: "Am început să scriu (la roman, n.m.) în vara lui 2002. În luna noiembrie a aceluiaşi an, moment în care scrisesem circa 20.000 de cuvinte, am citit în The Guardian despre un nou roman al Emmei Tennant, intitulat Felony, care (din cîte am înţeles) se concentrează, în parte, asupra relaţiei dintre Henry James şi Constance Fenimore Woolson. Pentru a nu mă lăsa distras sau influenţat de această lucrare, am decis să nu o citesc, nici pe ea, nici alte cronici pe marginea ei; nu am făcut-o nici pînă astăzi. În septembrie 2003, la cîteva săptămîni după ce am trimis editorilor Autorul, la rampă!, terminat, am aflat că şi Colm Toibin scrisese un roman despre Henry James, care urma să fie publicat în primăvara lui 2004. Las în seama celor interesaţi de Zeitgeist să dea o semnificaţie acestor coincidenţe" (p.438). Familiarizaţi cu generalitatea experienţei de criză a creaţiei (particularizată doar în modelul James), fără îndoială că "analiştii Zeitgeist-ului" (în original, Lodge îi numeşte "students of Zeitgeist") ar găsi explicaţii plauzibile.

În altă ordine de idei, Author, Author! depăşeşte cadrul fix al temei blocajului artistic şi sondează aspecte adiacente din biografia lui Henry James, în intervalul nefast al celor douăzeci de ani. Unul dintre ele e prietenia cu George Du Maurier, ilustrator faimos, în epocă, al revistei Punch. Du Maurier (bunic al prozatoarei Daphne Du Maurier) şi numeroasa lui familie constituie pentru celibatarul convins James - mai ales în anii 1880 - o oază de normalitate domestică. Henry îşi petrece alături de George, în primitoarea casă Du Maurier, populată de copii, toate după-amiezile de duminică, complăcîndu-se în lungi şi relaxante conversaţii. James crede că viaţa austeră, fără obligaţii familiale, funcţionează ca o condiţie sine qua non a creaţiei autentice şi, în intimitate, deplînge eforturile pe care Du Maurier le face pentru a ţine o casă mare şi, în acelaşi timp, a rezista pe o linie de plutire artistică. Cu toate acestea, nu poate să respingă în totalitate deliciile domestice, din care astfel, mediat, id est prin prezenţa prietenului George în viaţa sa, gustă la rîndu-i necenzurat. Du Maurier, sensibil sau numai oportun vizavi de criza de inspiraţie a lui James, îi oferă, într-un anumit context, autorului lui The Turn of the Screw/O coardă prea întinsă soluţia ieşirii din impas: un subiect nou de roman despre o tînără scoţiană de cincisprezece ani (rămasă orfană de nişte părinţi cu reputaţie îndoielnică, alcoolici şi iresponsabili), Trilby O'Ferrall pe numele ei, care-şi creşte singură fratele sugar, pozînd, pentru bani puţini, unui pictor parizian. Fie opac la dinamismul naraţiunii, fie mult prea indiferent la gusturile epice uşoare ale vremii, Henry trece cu vederea oferta generoasă a lui George. Ironic, Du Maurier, încîntat de propriul subiect, deşi fără experienţă scriitoricească, se apucă el însuşi de lucru, şi, în cîţiva ani, publică romanul Trilby, o istorie romanţată de fatum malus şi fortuna labilis, ce are "paradoxal", un succes teribil la public (fapt mai curînd derutant pentru Du Maurier). Pentru James - intrat adînc în depresia sterilităţii creatoare - evenimentul este un şoc din care nu-şi va reveni niciodată (pasajele de "invidie profesională" faţă de George sînt studiate cu fineţe de către Lodge). Într-o discuţie cu editorul McIlvaine, aflînd că Trilby ar putea fi cel mai bine vîndut roman al tuturor timpurilor, James exclamă: "- Dumnezeule mare! ş...ţ. Am nevoie de puţin aer"(p.368). Chiar şi pe patul de moarte, parţial afazic, Henry pare că articulează - "Trilby e problema! Trilby e problema!" -, stîrnind uimirea celor care veghează la căpătîiul său.

Pentru ca descurajarea scriitorului să fie completă, tot acum, prietena Fenimore (Woolson) vinde mii de exemplare din romanul ei Anne/Anne, iar Oscar Wilde străluceşte, în teatrele post-victoriene, cu piesa An Ideal Husband/Soţul ideal. Ca atare, James crede că a venit timpul să forţeze ieşirea din inhibiţie. Scrie, într-un efort de voinţă, Guy Domville, o melodramă alegorizantă, cu acţiunea plasată la sfîrşitul secolului al optsprezecelea, într-o comunitate nobiliară catolică. Protagonistul (Domville) devine, prin forţa împrejurărilor, tutorele fiului unei tinere şi atrăgătoare văduve, doamna Peverel - îndrăgostită, în secret, de Guy. Domville visează însă la preoţie şi viaţă monastică şi, în consecinţă, comportamentul său vizavi de doamna Peverel rămîne în zona unei castităţi absolute. Frank, prieten al lui Guy, o curtează pe doamna Peverel, dar încercările lui sînt sortite eşecului, atît timp cît femeia speră într-o răsturnare de destin. În aparenţă, "răsturnarea" are loc atunci cînd Domville moşteneşte o avere fabuloasă de la un văr pervertit moral. Administrarea banilor impune renunţarea la monahism şi începerea vieţii domestice. Peverel simte că a sosit şi vremea sa. Totuşi, familia lui Domville încearcă, prin manipulări, să impună acestuia o soţie "de neam", catolică şi aristocrată. Dezgustat de imoralitatea lumii laice, Guy abandonează, în cele din urmă, averea, lăsînd-o, concomitent, şi pe doamna Peverel fericitului Frank. Pleacă la mănăstire, hotărît să-şi asume, plenar, rigori de vita contemplativa.

În interiorul rafinatei parabole, distingem opţiunea lui James însuşi pentru asceză şi stricteţe, ca premise ale creaţiei adevărate. Scriitorul îi spunea, la un moment dat, lui Constance Fenimore Woolson (dornică fie şi de un mariaj "intelectual"): "Cred că vei recunoaşte că există un conflict de interese ş...ţ între căsătorie şi artă" (p.179). Vita activa şi vita contemplativa nu reuşesc să coexiste în armonie, excelenţa uneia dintre ele presupunînd sacrificiul necondiţionat al celei de-a doua. James întruchipează în Domville, în opţiunea lui radicală, tocmai acest ideal absolut, al "contemplaţiei înalte", necorupte de aspiraţiile mărunte ale vulgatei. Cifrul său nu era atît neinteligibil pentru publicul hedonist, de teatru londonez pre-modern, cît inacceptabil. Nimeni nu părăseşte o femeie frumoasă şi o avere incomensurabilă în numele unor pure abstracţiuni. Prin urmare, sancţiunea a venit sec şi cu fermitate. Cînd autorul a ieşit la rampă ca să-şi primească ovaţiile, a fost întîmpinat cu huiduieli nestăvilite: "În timp ce Henry James se întorcea cu faţa către public, pregătindu-se să facă o reverenţă graţioasă, o ploaie de huiduieli se abătu ş...ţ asupra creştetului lipsit de apărare. ş...ţ. James avea o înfăţişare stupefiată, buimacă, total incapabil să înţeleagă ce se întîmplă sau cum ar trebui să reacţioneze. Parcă paralizase, aplecat înainte în gestul reverenţei, cu chipul palid şi rotund, cu fruntea cheală pusă în evidenţă de franjurii bărbii negre şi de fundalul negru al hainei de seară. Gura i se deschise o dată sau de două ori, încet şi tăcut, ca a unui peşte în acvariu" (p.292). Straniu, afară, în toată această vreme, se vindeau frenetic romane, precum Trilby şi Anne, în prezent acoperite de obscuritate, amintite numai datorită intersecţiei biografice dintre Henry James şi autorii lor. Aşadar, ce este un autor? Răspunsul implicit din romanul lui David Lodge, dacă de un răspuns poate fi vorba, rămîne la fel de indescifrabil ca şi noţiunea propriu-zisă. Autorul e, înainte de orice, o enigmă culturală şi, nu în ultimul rînd, una istorică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara