Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Ce este literatura de Nicolae Manolescu


Nu-mi pun întrebarea din titlul articolului în felul, cum să zic, esenţialist al lui Sartre pe vremuri; nu mă întreb, adică, în ce constă esenţa literaturii, ci, mult mai simplu, ce se cuprinde în ea sau, mai bine, ce se consideră la un moment dat că aparţine literaturii. Spre deosebire de esenţă, foarte rezistentă în timp, cuprinsul literaturii este mult mai vulnerabil istoric, schimbîndu-se uneori de la epocă la epocă. Cititorii sînt ispitiţi să-i atribuie mereu alte conţinuturi. Am constatat eu însumi o astfel de schimbare. Acum trei decenii şi jumătate, fostul nostru profesor de teoria literaturii de la Filologia bucureşteană, Silvian Iosifescu, publica o carte despre Literatura de frontieră. La finele anilor '60, frontiera literaturii se afla mult mai aproape decît astăzi de centrul cercului: altfel spus, literatura era un cerc cu o rază mult mai scurtă. La frontieră ori dincolo de ea roiau o mulţime de genuri şi specii pe care astăzi noi le socotim a fi în interiorul cercului: de pildă, memorialistica, jurnalul intim, corespondenţa. Schimbarea de care vorbeam, pe care eu însumi, cititor profesionist, am trăit-o, tocmai aceasta a fost: absorbirea în literar a multor categorii de texte nonficţionale socotite înainte paraliteratură.

O observaţie asemănătoare se poate face nu numai cu privire la literatură în general, dar şi cu privire la unele dintre speciile ei. Să luăm romanul: noţiunea este cu mult mai largă astăzi decît ieri. Prin roman s-a înţeles, mai ales în secolul XIX şi în prima parte a secolului XX, o specie de ficţiune strict delimitată de o acţiune precisă în timp şi spaţiu şi de nişte personaje determinate istoric şi biografic. Cu alte cuvinte, roman era considerat doar romanul realist şi naturalist. Ulterior, prin roman a început să se înţeleagă orice operă de ficţiune sau nu (biografia romanţată, jurnalul intim deghizat ş.a. nu sînt tocmai ficţiuni), în proză sau nu (Roger Martin du Gard a scris un roman dramatic, iar Hermann Broch unul poematic şi versificat), care îndeplineşte mai multe sau mai puţine condiţii de verosimilitate (Cimitirul Bunavestire de Arghezi îndeplineşte mai puţine decît Răscoala lui Rebreanu). Astăzi nimeni nu mai pune la îndoială faptul că Pîlnia şi Stamate de Urmuz, Metamorfoza lui Kafka ori Ingeniosul bine temperat de M. H. Simionescu sînt romane. O lărgire similară a conţinutului descoperim în poezie: pînă în jurul lui 1900 poezia era legată de vers şi implicit de prozodie (strofă, rimă, ritm şi restul). Mai tîrziu prozodia a explodat şi noţiunea de poezie a devenit mai cuprinzătoare. Cu o remarcă, totuşi: cîştigul acesta a fost în parte contracarat de ieşirea din scena literară a unor specii pe care secolele anterioare le considerau poetice (epopeea, poemul epic, fabula, chiar balada, adică speciile didactice şi epice), dar pe care secolul XX le-a exilat în afara poeticului, riguros suprapus în epoca modernă peste lirism.

Numeroase graniţe s-au "mutat" mai cu seamă în deceniile din urmă. Postmodernitatea literaturii, a tuturor genurilor şi speciilor ei, se dovedeşte mai generoasă decît modernitatea. Atît în sensul acceptării modurilor de a concepe operele, cît şi în sensul acceptării unor rude istorice ale speciilor actuale. Dacă moderniştii rescriau trecutul după chipul şi asemănarea lor (şi primeau în familie doar rudele în vîrstă ori decedate care aveau o fizionomie comună cu a lor), postmodernii se scriu adesea pe ei după chipul şi asemănarea trecutului, primind în familie toată liota de bunici şi străbunici. Unii au cultivat identitatea şi monolitismul, ceilalţi, diferenţa şi pluralismul. Călinescu ar fi fost capabil să scoată din literatură poezia sentimentală şi morală a unui O. Goga dacă nu-i venea ideea să-l citească drept poet-pur. Şi, ca să-i poată accepta pe tradiţionaliştii de tipul Ion Pillat, a inclus tradiţionalismul în modernism. Generaţia mea de critici a procedat la fel. Abia de curînd ne-am dat seama (nu toţi!) că putem opera mult mai profitabil cu un concept larg de literatură, fără graniţe şi vămi. Aerul este acela al epocii noastre politice, nu e aşa?