Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Ce e amorul... Hyperion şi Rică Venturiano (II) de Ioana Pârvulescu

"Retorica marelui îndrăgostit, Hyperion,
şi a micului amorez, Rică Venturiano"
(Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini)

Ce e amorul? Un basm care începe frumos şi se sfârşeşte rău - este răspunsul implicit din Luceafărul. O aventură care începe rău şi se sfârşeşte bine - este răspunsul din O noapte furtunoasă. Însă personajele trec, toate, prin încercări de tot felul până să ajungă la răspuns, la deznodământ, iar în această privinţă, toate perechile din toate lumile literare posibile seamănă între ele.
Între personajele de comedie nu încape romantismul şi nici tandreţea. Ambele sunt subminate, din prima clipă, de replicile discursului amoros însuşi. Posibil ca personajele nopţii bucureştene să fie la fel de îndrăgostite ca Luceafărul şi fata de împărat, posibil ca drama lor să fie resimţită, pe moment, la fel de intens, posibil ca aspiraţiile lor să fie tot către idealuri, dar felul în care se exprimă le spulberă şansa unei mari iubiri. Şansa iubirii este pierdută încetul cu încetul şi de cuplul din poem: cât timp amorul este virtual, platonic, el pare potrivit şi posibil, dar când încearcă o concretizare se dovedeşte iluzoriu.

Personajele lui Caragiale sunt fanţi şi dame, nu genii şi crăiese, mai ales din cauza vorbelor de dragoste. Care sunt caracteristicile discursului amoros în variantă comică? Acumularea, delirul verbal, incoerenţa, vorbele mari amestecate cu meschine rapeluri la cotidian şi la practic, bacşişul de trei sferturi de rublă oferit ca preţ al propriei vieţi. Toate personajele îndrăgostite din comedii sunt incontinente şi inconsistente. Limba e prima care trădează. Iar apoi, după căsătorie, dacă nu chiar înainte, se vor trăda unul pe altul şi amorezaţii, amestecaţi în inevitabile triunghiuri pasionale. Ziţa va deveni cândva o Vetă, iar Rică un soţ gelos sau un amant viclean, o "inimă rea" sau un Chiriac. În vorbele lui se strecoară adesea frânturi din adevăratul discurs romantic. De altfel, să nu uităm că Rică e şi poet: "Eu, ca poet, am întotdeauna inspiraţiuni!...", aşadar în mintea lui există îngeri-angeli, suferinţă, el se socoteşte un "june nefericit"... care "iubeşte la nemurire". Cuvinte care, nefiind ajutate de un context romantic (inspiraţiunea de poet îl face să se-ascundă într-un butoi!), îşi schimbă semnul, devin anti-romantice. Firea cuplurilor din O noapte furtunoasă poate fi romantică, la fel ca a personajelor eminesciene, dar "vocile" lor sunt de mahala. Aceasta pare să fie definiţia romanţiosului: romantismul în haină de mahala. Şi aici se întâmplă un miracol: deşi nu vorbesc pe-nţeles personajele se pot pricepe între ele, se înţeleg de minune, "compătimesc împreună". De cuvinte, de logos nici nu au nevoie, între ele există o comuniune dincolo de vorbe, astfel că sfârşitul fericit se justifică.
Eroii eminescieni îşi stăpânesc cuvintele şi vocile, discursul lor îndrăgostit e coerent, concentrat, ritualizat. Se face economie de metafore, economie de fraze, iar cele spuse sunt simple, directe. Şi totuşi, deşi vorbesc "pe înţeles", între ele nu încape înţelegere adevărată, nu se pot pricepe. Nu "compătimesc împreună", pătimesc separat, închise, fiecare, într-o singurătate fără leac. De unde finalul, şi el perfect justificat: separarea lumilor din care fac parte, mai simplu spus, despărţirea. În dragoste poţi suporta să trăieşti numai într-un spaţiu în care eşti înţeles de celălalt.
Noaptea, cadrul romantic, ocroteşte ambele poveşti. Amorul lui Rică se naşte prin jocul privirilor, o vede azi, o vede mâini la Iunion, şi e exprimat mai întâi epistolar, ceea ce e echivalent cu etapa dialogului de la fereastră din poemul eminescian, a dragostei înainte de "întrupare", născută şi ea numai din privire. Ca să reuşească să vină în cămara ei Rică Venturiano îşi pune sau crede că îşi pune viaţa în primejdie, trece prin spaime oribile care se manifestă prin "slăbiciune la încheieturi" (altfel spus îi tremură genunchii), are nevoie de "inspiraţiuni ingenioase", înfruntă o "obscuritate absolută", se ascunde şi, când "coboară încet pe fereastră", e "galben şi tras la faţă". "Palid e la faţă" şi Luceafărul, care coboară încet "în cămara" fetei, tot prin fereastră, după ce pune în joc, în două rânduri, întregul cosmos, întreaga putere de creaţie a universului. Rică este atât de orbit de amorul lui încât nici nu-şi dă seama că-şi confundă iubita (să nu uităm însă: cele două femei sunt surori, pot semăna destul de bine, iar lumina lămpii e departe: când Veta şi-o apropie de obraz, confuzia e risipită). Hyperion e şi el orbit, dar în alt fel, e orbit de el însuşi. S-ar spune că îi lipseşte capacitatea empatică, nu găseşte nici forma, nici formula verbală potrivite pentru a obţine ce-şi doreşte. Oferă ce nu se poate primi (în Şarpele lui Eliade se va vedea ce se întâmplă cu cea care primeşte o asemenea ofertă) şi cere de la Demiurg ce nu i se poate da. Într-adevăr, el "nu poate ferici pe cineva", nici măcar pe sine însuşi. Şi - un lucru esenţial - nu-şi ţine promisiunea: nu se întoarce la fată ca simplu muritor ca să-şi dovedească dragostea, aşa cum îi spusese, rămâne tot sus, în cerurile lui. Indiferent de apariţia sau nu a celui de-al treilea, a vicleanului copil de casă, Hyperion, nemuritorul, tot nu s-ar fi întors.

Diferenţele dintre Hyperion şi Rică sunt puse în evidenţă de opoziţia public-intim. Amorul lui Rică ia naştere într-un spaţiu public şi are mereu martori, nu vrea sau nu poate găsi intimitatea. Amorul de mahala, chiar când e interzis, are nevoie de aplauze şi de ochi străini. Iubirea lui Hyperion nu se poate naşte decât în maximă intimitate (fata e cea care o asigură): odaia de lângă mare, deci separată de lume, somnul şi visul. Gazetar fiind, Rică e reprezentantul însuşi al spaţiului public şi al idealurilor "patriotice", iar Ziţa are şi ea un mic spaţiu public al ei, care este familia. Între universurile celor doi există suprapuneri, cum o şi subliniază, fără să vrea, Rică, folosind un clişeu al secolului 19: "Da, familia este patria cea mică, precum patria e familia cea mare". Fata de împărat e, în schimb, "una la părinţi", ceea ce o singularizează mai mult decât se poate percepe astăzi. Este un privilegiu rarisim. Familiile din epocă sunt toate numeroase şi intimitatea celor doi e mereu ameninţată de "un congres de rubedenii, de un unchi, de o mătuşă", ca în Scrisoarea IV. Luceafărul o vede pe iubita lui în iatac, într-o singurătate deplină, iar vizitele lui sunt făcute în taina tainelor: în vis nu poate pătrunde nimeni din lumea exterioară.
Rică are trei funcţii publice: arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist, iar Ziţa e o femeie divorţată, deci trecută prin viaţă. Luceafărul e în afara lumii mici, iar cea de care se îndrăgosteşte e încă o copilă, ceea ce echivalează tot cu a fi în afara lumii care, inevitabil, corupe şi murdăreşte. O comparaţie între Rică şi Cătălin arată că şi atunci când alege terestrul, muritorul în locul nemuririi, Cătălina (care între timp primeşte şi ea un nume terestru) nu ajunge în plasa scenei bulevardiere, nu devine o Ziţă, practică şi eficientă, ci se păstrează undeva în raza lui Hyperion. Nu-şi pierde cu totul capacitatea de a vedea cerul. Deşi povestea ei începe ca un basm, finalul nu este, ca-n basme, căsătoria, adică pactul public, concesia socială. Destinul ei rămâne unul de excepţie, este marcat pentru totdeauna de raza lui.
Pe Hyperion îl socotim demodat şi prăfuit. Pe Rică foarte actual. Basmele se transformă în aventuri, intimitatea în spaţiu public. Iată ce se poate spune despre cum evoluează, de-a lungul timpului (de-a lungul vieţii, poate) răspunsul la întrebarea Ce e amorul?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara