Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Ce e amorul... Hyperion şi Rică Venturiano de Ioana Pârvulescu

Doi mari îndrăgostiţi din realitatea literară ies în faţă pe scena secolului 19 românesc, se confruntă cu îndrăgostiţii reali ai vremii şi cu imaginea lor despre amor: cel dintâi, Rică Venturiano, într-o joi, 18 ianuarie 1879, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în faţa unei săli "aproape pline", iar al doilea, Hyperion, doar cu 3 ani mai târziu, în 1882, la o lectură publică la care erau prezenţi 12 oameni, în casa lui Maiorescu de pe strada Minerva nr. 1, sâmbătă, 17/29 aprilie. Lectura va fi reluată o săptămână mai târziu, într-o şedinţă care a ţinut până după miezul nopţii, "în camerele din faţă". Creatorii lor, din aceeaşi generaţie, sunt amândoi tineri: Rică se confruntă cu publicul când autorul lui, Caragiale, are 27 de ani, iar Hyperion, când creatorul lui, Eminescu, are 32 de ani. Mai precoce este aşadar Rică. Privind din celălalt unghi, al sfârşitului vieţii autorilor, Rică este o creaţie de început, iar Hyperion una de final.
Intrarea lui Rică în lume se face cu mare tam-tam. Este precedată de reclamă în principalele publicaţii ale vremii, în "ziarele de toate nuanţele politice"1. Numele autorului nu este dezvăluit. Românul lui C.A. Rosetti pune accent pe ideea de amor de suburbie, prezentat naturalist, România liberă (al cărei director, D. Aug. Laurian, e prieten cu junimiştii) pe surpriza plăcută pe care o va avea publicul şi pe anonimatul dramaturgului, dat ca semn de modestie. Cât despre Timpul, aici însuşi Caragiale scrie o notă care ar putea servi de model autorilor de reclamă de azi, pentru că ştie să deschidă curiozitatea, dilată ecoul, dar iese şi în întâmpinarea celor sceptici şi răuvoitori, luându-le-o înainte: "De vreo câtva timp se vorbeşte şi se face mult sgomot mai prin toate cercurile intime şi publice despre o piesă nouă, pe care o studiază artiştii Teatrului Naţional ca s-o reprezenteze în zilele astea... Noi aflăm că această prea mult trâmbiţată piesă, despre care se face reclamă pe o scară vrednică de cel mai iscusit negustor american, se va juca în sfârşit..." Şi urarea finală pe care autorul şi-o face lui însuşi: "Să dea muzele teatrale române ca această nouă producţie să fie la înălţimea sgomotului ce se face despre dânsa, şi nu dimpotrivă să se adeverească vorba ceea: la părul lăudat să n-alergi cu sacul".
În ce priveşte reclama la poezia lui Eminescu, fireşte că nu se putea face decât în intimitate. Poetul îi scrie Veronicăi Micle cu o săptămână înainte de a-şi citi textul (scrisoarea e datată 10 aprilie): "înot în stele", afirmaţie care nu e o simplă metaforă. E foarte probabil ca Eminescu să fi scris chiar atunci drumul cosmic al eroului său: "Porni Luceafărul...Un cer de stele dedesubt... Deasupra cer de stele...". Iar pe 17, în ziua lecturii consemnată în jurnalul lui Maiorescu, o anunţă pe interlocutoarea lui că poemul e gata şi mai trebuie numai să-l transcrie. Aşadar când ajunge, în aceeaşi zi, la Junimea, poezia era caldă sau, cu o expresie care trebuie luată literal, abia i se uscase cerneala. Ca orice scriitor, Eminescu avea nevoie de o confruntare imediată cu alţii, pentru că singurătatea absolută a creaţiei se cere compensată. Maiorescu nu notează cine a citit poezia şi se ştie din amintirile junimiştilor că uneori le dădea glas el însuşi, ( "cald, muzical, stăpânit, ca un violoncel vechi", cum îl descrie Delavrancea şi ştiind ce să accentueze). Mai probabil este însă, din lipsa precizării cititorului, că Hyperion a intrat în lume chiar cu vocea poetului, şi el un cititor care ştia să-şi învăluie auditoriul. În ce-l priveşte pe Rică Venturiano, el a avut vocea şi înfăţişarea dlui. M. Mateescu şi a primit-o ca pereche pe d-ra Ana Popescu în Ziţa şi pe d-ra Ana Dănescu în Cocoana Veta, cum spune afişul. Şi Spiridon e jucat tot de o femeie, anume Aristiţa Romanescu. (Mateescu, societar clasa I şi vestit actor comic în acea vreme - făcea de-obicei cuplu cu Iulian -, avea să iasă la pensie pe caz de boală numai cu 80 de lei pe lună, şi a fost cât pe ce să fie înmormântat ca săracii şi vagabonzii, cu dricul primăriei. O chetă de ultim moment îl salvează pe fostul Rică de la această ruşine).
Oricum, ambii autori şi ambele personaje atât de diferit prezentate beneficiază de ajutorul lui Maiorescu, criticul care înţelege şi validează ambele feţe literare ale amorului contemporan lui.

Ce-i într-un nume? Realitatea dă răspunsuri diferite la această întrebare, în funcţie de experienţele diferite ale fiecăruia. Însă literatura de secol 19 tinde să împace numele cu personajul. Mai mult, pentru că publiciştii vremii semnează cu nenumărate pseudonime, fie anagrame, eventual prescurtări ale numelui propriu, fie, mai des, nume pliate pe textul scris, sau pe împrejurarea scrierii lui, sau pe stilul lui, se impune în epocă ideea unei legături - adesea comice - între un nume şi o persoană. Caragiale este, oricum, campionul acestei idei pe care, de alminteri şi-o aplică şi lui, în bogata listă de pseudonime cu care semnează.
Rică nu e propriu-zis un nume, la fel cum nu e nici Mitică, ci e o simplă prescurtare hipocoristică. Şi numele la care trimite ar putea fi acelaşi Dumitru, patronul sacru al Bucureştilor ori nu mai puţin solemnul Traian, strămoşul consacrat. O prelungire a fantelui de pe strada "din suburbiele Capitalei", cum spunea reclama din presă, de pe strada "fără lampe gazoase", cum spune chiar junele, este celălalt Rică literar, "fantele de Obor" din balada omonimă a lui Miron Radu Paraschivescu. Balada nu face decât să pecetluiască "aura" onomastică impusă de Caragiale. Tot Caragiale a impus contrastele tari dintre nume şi prenume: suavitatea şi grosolănie, solemnitate sabotată de ridicol, abstract şi concreteţe semantică greu de purtat. Alăturat lui Rică, Venturiano se vrea solemn şi scrobit, latin şi elegant. Publicistul nu semnează cu prenumele întreg, ci după moda vremii îl reduce la o iniţială, R., iar numele de Venturiano ar trebui să pună pe articolele lui din presă o pecete academică. Ceea ce se şi întâmplă, junele scriind texte pompoase, latinizante, cu pretenţii. Însă le semnează R. Vent., nu Venturiano. Nu încape îndoială că, la bunul cunoscător de franceză şi ludicul naş Caragiale, semnătura e simbolică: prin textele lui Vent. bate vântul, sunt vorbe umflate cu aer.
"Luceafăr blând" este un fel de hipocoristic al lui Hyperion, este numele de alint dat de îndrăgostită. Numele real este însă cel pe care-l rosteşte Demiurgul şi acesta are în el destin. Schimbarea onomastică are o valoare extrem de puternică: cititorul, familiarizat în prima parte a poemului doar cu formula tandră, o aude, brusc, pe cea solemnă, adevărată, întrucât e primul cuvânt din discursul Demiurgului: "Hyperion ce din genuni..." Numindu-l pe numele real, îl trezeşte din visul său omenesc, pentru că grecescul aiôn, eon, înseamnă "durată, eternitate", iar hyper este aici, "deasupra, dincolo de": cel aflat deasupra eternităţii. În fond, restul discursului lui Demiurgos putea lipsi, tot ce avea de spus e conţinut în nume, într-un singur cuvânt. Concizia divinităţii, s-ar putea spune.
Luceafărul e şi el un nume cu destin. Ce-i drept, cu destin legat de autorul lui, identificat automat cu personajul socotit cel mai reprezentativ în toată creaţia eminesciană.
(va urma)

________________
1 Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, Ed. pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", Bucureşti, 1940, p. 86. Idem pentru citatul din Timpul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara