Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochean:
Ce adevăr e adevărat? de Paul Miron


Interlocutorul meu mă părăsi de cîteva ori căutînd cu un ochean pe cealaltă parte a pămîntului convoiul unor credincioşi care, sub pretextul că vor merge în hagialîc la Sf. Sofia, îl ascundeau pe Iisus de duşmanii săi. Departe în negura dimineţii, la Betleem, mai străluceau luminile. Acolo am putut fi de ajutor Maicii Sfinte pe care am călăuzit-o spre Egipt. Am trecut apoi în deşertul harapilor arzător, bietul măgăruş abia se mai ţinea pe picioare, cînd s-a înduplecat bunul Dumnezeu... Bătrînul sări ca ars: " ... adică Eu!" Auzindu-se chemat, Cel de Sus crescu ca o pîine dospită. Am găsit dobitocul într-un lan de mac. Mîncase prea mult şi acum dormea. Ne-am întins şi noi, scormonind în ţărîna făinoasă două (urme de) paturi. Am pus capetele pe burta sa sură care ne-a încălzit pînă dimineaţă.
Eram obosit, respiram greu, dar nu m-am lăsat. Îl întrebai de originea strămoşilor mei şi el se grăbi să-mi prezinte un album cu arborele nostru genealogic. "Sîntem rude!", constatai surprins. Mai aveam o sumedenie de întrebări. O pusei pe cea mai ardentă, inspirată de prietenii mei pămînteni: "Îndrăznesc să te rog să-mi povesteşti ce e cu românii." Cel de Sus nu se mişcă din loc: "Aiurezi, ce te-a apucat?" Mai spusei odată: "Prealuminate Domn, te stingheresc cu vorbele mele. Sau nu? Fiindcă este ceva despre care nimeni nu vorbeşte. Tu, din cerul tău, cunoşti toate."
Un nour negru de colb de pe drumuri ne năpădi prin fereastra deschisă. Nu mai recunoşteam pe nimeni, doar ochii Stăpînului clipeau în mijlocul sălii. Cînd se pierdu întunericul vînturat, îmi dădui seama că locul unde stătuse bătrînul rămăsese curat parcă ar fi fost măturat cu grijă. Dar nici acum nu-mi răspunse, schimbînd vorba: "Ascultă, Uriele, de ce n-ai ieşit şi tu la paradă de ziua eroilor?" - "Dacă aş răspunde drept, ţi-aş mărturisi că din trîndăvie n-am ieşit. Tu însă preferi minciuna. Aş fi putut întreba, despre ce paradă este vorba. Adevăr cere adevăr." Ne-am fi certat mai tare, dacă n-ar fi apărut trei ofiţeri, costumaţi în haine simple de grenadier. Înjghebaseră un cor foarte melodios şi voiau să fie numaidecît primiţi de Cel de Sus. După lungi dezbateri, la care a participat şi primarul comunei noastre cu statul său major, stăpînul grăi, satisfăcut de inovaţiile tocmai proclamate: "Să-ţi spun eu, dragul meu, cîte nopţi n-ai dormit în patul tău?" Începui să mă neliniştesc. "Cum? Se face acum control, ca la seminarişti, să aflaţi care, unde şi cum doarme? Sînt sigur că ai deschis fereastra de care mă reazăm eu acum şi m-ai descoperit în bucătăria cumnatei mele. Spune-mi, cîte case ai stricat, pe cîţi gospodari şi gospodine ai oprit din munca lor? Om bătrîn fără suflet!" Primarul profită de apariţia cumnatei mele şi se retrase discret. Aceasta era o femeie simplă, dar foarte înţeleaptă. Părerea ei era că "nimeni dintre cei apropiaţi n-a auzit şi văzut nici o mişcare în iatac, cînd pînă şi cimitirul întreg strălucea în lumină". Prin urmare, "asta dovedeşte că perechea s-a strecurat hoţeşte prin bucătărie în casă şi că trebuie să fie o mare dragoste între ei ca să nu facă larmă". Cel de Sus mă împunse cu cîrja sa în piept, reluînd întrebarea despre locaşurile somnului meu: "Nu vrei să spui nimic? Ti-e ruşine?" Mă întunecai la faţă: "Nu eu am stricat pacea cu întrebări gunoioase." Un vaier nemaipomenit zguduia tumultuos casa şi se vedea că şi geamurile vecinilor doresc să se asocieze. La bucătărie, salariaţii cu drept de a purta polonicul vindeau marfă celor înscrişi la excursii promiţătoare. Părea că Cel de Sus nu aude şi nu vede nimic din ceea ce se întîmpla în jurul său.