Gabriela ADAMEŞTEANU

În 2017 mi-a apărut o singură carte, Întîlnirea, în Spania, la Editura Xorki, în traducerea lui Joaquin Garrigos. Am participat la lansarea a două alte cărţi ale mele, publicate în 2016: ediţia suedeză a Dimineţii pierdute (Editura 2244 s-a închis tocmai atunci, dar asta n-a împiedicat o foarte bună primire în presă) şi cea engleză a Întîlnirii (Dalkey Archieve Press), în traducerea lui Alois Jan Blyth. Lansările au fost făcute cu sprijinul Institutului Cultural Român din Stockholm şi a celui din Londra. În ţară, am participat la festivalurile literare de la Cluj şi Timişoara, şi la prima ediţie a Premiului pentru Proză „Ion Creangă“, la care fusesem şi eu nominalizată, iar în Germania la Tîrgul de Carte de la Leipzig. Am lucrat la romanul Fontana di Trevi, început cu zece ani înainte,pe care l-am întrerupt ca să termin Anii Romantici (Polirom, 2014)şi traducerea cărţii lui Jean Ives Potel, Dispariţiile Annei Langfuss (Hasefer, 2016). Tot în 2017, am semnat contracte pentru traducerea versiunii germane a Dimineţii pierdute (Aufbau Verlag, colecţia „Die Andere Bibliothek”)şi Întîlnirea (Editura Wieser).

Pentru 2018, aştept să-mi termin şi să-mi public Fontana di Trevi, care va încheia trilogia vîrstelor Letiţiei Branea, şi să continui volumul de memorii Meserii nerecomandate femeilor. De asemeni, aştept să se publice versiunea franceză a Anilor Romantici şi cea a prozelor scurte din Gara de Est, la Editura Non-Lieu, în traducerea lui Nicolas Cavailles şi versiunile germane ale Dimineţii pierdute (în traducerea Evei Wemme) şi a Întîlnirii (în traducerea lui Georg Aescht). Pentru luna septembrie am confirmat invitaţia la Festivalul de Literatură de la Berlin.

Leo BUTNARU

Există coincidenţe care, parcă, oferă... plusvaloare întâmplărilor literare care te vizează. Astfel, odată cu propunerea de a răspunde la întrebarea adresată de România literară am primit de la Moscova vestea că mi-a apărut, tradus în ruseşte, volumul de poeme Otrada i otrava (titlu greu de echivalat, omofonic, în româneşte; aproximativ – Otravă şi izbavă ). În octombrie, o carte de poeme Odsustvo negativa (Absenţa negativului), mi-a apărut în Serbia. Iar la început de an, Editura „Alfa” din Iaşi îmi publicase volumul de poeme Surfing în Galileea. Tot la Iaşi, „Junimea” mi-a scos în lume florilegiul de interviuri Voci din Câmpiile Elizee; convorbiri cu bunii colegi şi prieteni care, între timp, s-au călătorit în Lumea Neuitatelor Umbre, printre ei fiind Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Anatol Ciocanu, Gheorghe Crăciun, Ion Miloş, Marin Mincu, Fănuş Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Radu G. Ţeposu, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Vodă...

Împreună cu colegul Adrian Grauenfels am elaborat şi tradus în româneşte o antologie de poezie contemporană rusă şi ebraică, Raza de acţiune (Ed. „Sigma”, Israel). Aş putea spune că 2017 a fost unul din cei mai fructuoşi ani ai activităţii mele de traducător, în care am publicat Panorama poeziei ucrainene (la „Tracus Arte”) şi volumul de poeme al lui Boris Pasternak Peste bariere (Iaşi, Ed. „Alfa”). Am primit Premiul pentru Traducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru două volume de Daniil Harms, publicate de „Tracus Arte”. După aproape 15 ani de când a fost scris şi publicat în variantă de revistă, înfruntând ceea ce se numeşte cenzura economică, mi-a apărut poemul pentru copii Călător în Ţara Piticilor („Junimea”). Cum s-ar spune, am avut un an pentru eventualii cititori de la 7 la 70 de ani.

În ce priveşte 2018, nu aş vrea să trezesc cuibul de... viespi al superstiţiilor! Doar aşa, aproape în şoaptă, pot spune că la diverse edituri ar putea să apară primele două volume din jurnalul meu (îl ţin din studenţie, din 1969), o carte pentru copii (ghicitori), vreun volum, două de traduceri din marii poeţi ai lumii.

Gellu DORIAN

Chiar la începutul anului 2017 mi-a apărut la Editura Cartea Românească, în noua administrare a lui Călin Vlasie (Editura Paralela 45), cartea de poeme Calea de urmat, pe care, împreună cu alte cinci apariţii la această editură, am lansat-o la Botoşani în cadrul Galei de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, în prezenţa unui public numeros şi a unor invitaţi de seamă. De asemenea, am fost desemnat de un juriu naţional „Scriitorul lunii ianuarie”, proiect al Uniunii Scriitorilor din România, derulat de Filiala Iaşi a U.S.R. şi Casa de Cultură „Mihai Ursachi”. Am participat la o serie de întîlniri în ţară, la lansări de cărţi, recitaluri, colocvii, festivaluri. Am obţinut două premii importante, unul la Bacău, la Avangarda XXI, pentru cartea Calea de urmat, şi altul pentru întreaga operă poetică la Sibiu, la Zilele „Iustin Panţa”. Am continuat lucrul la romanul Idealurile ratatului, pe care aş dori să-l public anul acesta la Editura Cartea Românească. Doresc să definitivez un prim-volum din Opera poetică (anul acesta împlinesc 65 de ani!) şi să încep reeditarea unor romane. De asemenea, aş dori să public cartea de poeme Cealaltă viaţă, pe care am început-o în 2008 şi am definitivat-o în 2017.

Am definitivat al doilea volum din Cititorul de poezie, care cuprinde cronicile literare despre debutanţii editorial în poezie, publicate în revista „Convorbiri literare”, din 2008 pînă în 2017. Cartea va apărea la Editura Junimea anul acesta.

Privind înapoi, aş putea spune că anul 2017 a fost unul normal, cu suficient de multe amînări, indecizii în privinţa realizării unor proiecte de autor. Privind înainte, sper ca aceste proiecte să se împlinească anul acesta, cînd, evident, nu exclud apariţia altor proiecte de creaţie. Ce să facă un scriitor, să aştepte, să se oprească din lucru, considerînd că a făcut ce a avut de făcut în privinţa scrierilor sale şi de acum înainte se va opri sau va hălădui prin staţiuni balneo-climaterice pentru a-şi vedea de sănătate? Nu! Sănătatea mea constă în puterea de a scrie. Şi aceasta încă există din plin.

Ovidiu GENARU

Isprăvile mele literare, pe scurt, în anul 2o17. Unele dintre acestea sunt consecinţa isprăvilor din anul anterior. Făloasele şi ponoasele merg în tandem.
1) Public la Junimea ediţia bilingvă românoengleză a Patimilor după Bacovia. Mulţumesc, Lucian Vasiliu.
2) Sunt pentru a cincea oară nominalizat la Marele Premiu pentru Poezie Mihai Eminescu, Opera Omnia. (2011, 2o12, 2013, 2015, 2016...).
3) Terapia cu îngeri (cartea lunii august, 2o16) este nominalizată la Premiul pentru Poezie al USR. Acelaşi destin maxim l-a avut şi Graffiti. Afişe. Insomnii în anul 2o16. Roata norocului nu trece pe la Bacău. Îi aud doar vuietul.
4) După lupte fratricide cu confraţii mei câştig Turnirul de la Colibiţa.
5) Mi se conferă Premiul Balcanica pentru poezie, Opera Omnia, la Brăila. Mulţumesc Grigore Mărăşanu.
6) Şi în acest an mă aflu pe Lista lui Manolescu, la Alba Iulia, singur-singurel printre optzecişti. Nici ei nu mai sunt tineri. Iar eu sunt aproape postum, am 83. Deşi am 83 fug mereu de acasă. Anul ăsta: Amsterdam, Viena, Nisa, Coasta de Azur, Paul de Vance, Monaco, Sicilia-Catania, Nicolosi, Etna, Etna-Taomina, Forza d’Agro, Savoca – pe urmele lui Coppola, în munţi, unde a turnat parţial Il Patrino.
7) Am predat la Cartea Românească o antologie de poezie. Pentru 2018. Mulţumesc, Călin Vlasie, mi-ai spus că scriu bine. Chiar dacă sunt şaizecist, ţi-am răspuns eu. Amândoi am râs Omul ăsta de la Piteşti face minuni.
Pentru un provincial fără gaşcă, apolitic, discret, în afara Cruciadelor scriitoriceşti, un haihui prin literatură neataşat vreunui grup (de presiune), anul meu poetic este încurajator. Nu pot mai mult. Scriitorul depinde de critici, de jurii, de cardiolog, de editor, de familie, de noroc, de reumatolog şi, de ce nu, chiar şi de fumul de ţigară.

Irina PETRAŞ

Întâmplarea că am împlinit 70 de ani a făcut ca 2017 să fie mai conturat în calendarul meu. Am fost lăudată până în pragul disconfortului, dar, oricât de lucidă şi echilibrată mă consider, recunosc că m-au şi măgulit exagerările la care s-au dedat atâţia colegi prin revistele literare. S-a vorbit, din nou, despre bucuria mea de a citi şi evalua cărţile celorlalţi. M-a mirat, iarăşi, că e considerată o (ciudată) trăsătură personală. Eu eram sigură că bucuria cu pricina e resimţită de orice critic literar – un emoţionant sentiment al urmei împărtăşite.

Eu însămi m-am „sărbătorit” printr-un nou volum de cronici şi eseuri, De veghe între cărţi, inventar la zi al divagărilor critice. Comentariile la cărţi le-am precedat, ca de obicei, cu câteva eseuri în care, stârnită de simptomele vieţii literare/culturale contemporane, am propus un diagnostic. Cel mai adesea, amărui. Pe de altă parte, multele sute de pagini scrise în jumătatea de veac de slujbă critică despre multe sute de scriitori îmi dau un (alarmant) sentiment al unei datorii (?) încheiate. Pe cale de consecinţă, e tot mai acută dorinţa de a scrie exclusiv despre temele mele : muritudine, feminitatea limbii, locuire, oniric. Aşa se face că a doua carte apărută în 2017 a fost Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice. Surprinzător de bine primită de cititori, receptată ca o confesiune în pragul prozei, mi-a arătat că, deşi atipic şi personalizat anume, scrisul meu critic rămânea un paravan sobru între mine şi cititor, paravan pe care insperienţele îl fisurau acum lăsând la vedere frânturi din omul care sunt. Dezvăluire le pare multora şi pictura care mă ispiteşte tot mai des în faţa şevaletului.

Tot la realizări de „autor” înscriu antologia Transilvania din cuvinte, cea de-a 27-a carte alcătuită de mine din 2005 încoace pentru Filiala Cluj; cu bucuria (!!) de a fi închipuit pas cu pas o carte de vizită consistentă, martoră a dramului de sentiment comunitar pe care am reuşit să-l construiesc la Cluj. 2018 sper să fie an al continuităţii şi consolidării. Antologia mai sus pomenită, dar şi albumul 100 de ani de viaţă literară transilvană vor avea ediţii revizuite, elegante, de sărbătoare.

Adrian G. ROMILA

Ca cititor de cursă lungă (calitate pe care, personal, o aşez înaintea celei de autor, fie şi pentru că nu-i bine să scriem mai mult decât citim), în 2017 m-am bucurat de o grămadă de cărţi bune, cărţi autohtone, vreau să zic. Anul a fost benefic pentru literatura română din mai toate genurile mainstream, mereu m-am bucurat că există scriitori pe care-i invidiez, pe care-i citesc cu plăcere şi faţă de care eu, esteticeşte vorbind, sunt la mii de ani lumină. (Exemple? Romanul Miere al lui Tudor Ganea, al doilea al lui, la fel de bun precum Cazemata. Şi ar mai fi destule, între care, complet întâmplător, deloc axiologic, inevitabil discriminatoriu şi în varii genuri: eseurile lui Mircea Flonta din Răspântii ale gândirii; placheta lirică Sergio Leone a lui Vlad Drăgoi; al doilea volum din Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, de Mihai Zamfir; travelbook-ul splendid vizual al cuplului Cosmin Bumbuţ - Elena Stancu, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu; dialogurile incitante ale lui Cristian Pătrăşconiu cu intelectuali timişoreni, în Întrebări puse La Punkt ; atitudinile şi reflecţiile absolut de luat în seamă ale lui Mircea Cărtărescu din Peisaj după isterie etc.).

Aşadar, ca cititor am stat bine, fiindcă a fost de unde. Antisartrian, chiar aş zice „trăiască ceilalţi”! Ca autor, însă, în 2017 am stat modest. Am reuşit să finalizez şi să public Zeppelin, un roman pe care-l aveam demult între priorităţi şi care a avut (deocamdată) o bună posteritate. A fost, cred, cel mai important proiect al meu şi faptul că l-am editat la Polirom mi-a adus o la fel de mare satisfacţie ca faptul de-al fi încheiat, de-al fi văzut nominalizat la un premiu important şi de-al fi găsit recenzat în locuri onorante. Apoi, am mai cules din rămăşiţele posterităţii unui volum de anul trecut, povestirile din Mici schimbări în viaţă, care n-au rulat cine ştie ce, dar care şi-au mai găsit ecouri şi la care, nu neapărat din motive estetice, ţin foarte mult. Azi, la peste un an de la apariţie, recitindu-le, le găsesc destule defecte. Dar ce-am scris, aşa rămâne, mă reprezintă, la un moment dat, cu tot cu inevitabilele „depăşiri” ulterioare. Şi ar mai fi în 2017 câteva cronici şi eseuri publicate ici-colo, prin presa de hârtie şi de biţi, texte cumva uzuale, care menţin antrenamentul unui scriitor şi prezenţa lui publică.

Dincolo de cărţi, m-au încântat în 2017 toate întâlnirile cu amici scriitori, pe unde au fost ocaziile. Sunt un mare iubitor de convivialitate şi de prietenie şi mi-aş dori, din acest punct de vedere, să se mai stingă dintre animozităţi, în breaslă, pe 2018.

Tot în anul ce tocmai a-nceput mi-am propus, deocamdată, să finalizez un alt roman, pe care l-am început nu de mult (habar n-am ce-o să fie cu el, dacă-l voi publica sau îl voi mai ţine, vreau doar să-l termin).

Restul rămâne şi cum o vrea Domnul (sau imprevizibila mea istorie personală).

Doina RUŞTI

Dintre toţi anii care s-au dus, 2017 a fost un fel de cavaler pus în slujba literaturii mele, înarmat până-n dinţi, una dintre acele figuri care anunţă schimbările istorice ori marile întâlniri. De Mărţişor a apărut Mâţa Vinerii, romanul despre domnia lui C. Hangerli, când în Bucureşti a trăit un bucătar-vrăjitor. Aşa am aflat câtă lume iubeşte secolul al 18-lea şi bucătăria autohtonă. Romanul a ajuns pe primul loc în topul vânzărilor, a avut mai multe tiraje. Prin el mi-am cunoscut cititorii, ah, acei oameni care mai cred ca şi mine în forţa cuvântului scris, într-o geografie sentimentală, în istorie şi în românitate. Nu mi-ar ajunge semnele tipografice ca să povestesc despre cititorii mei culţi!

Pentru Mâţa Vinerii am semnat câteva contracte de traducere – în germană, spaniolă, maghiară. Am primit propunerea să scriu un scenariu de film.

Tot în 2017, un tip m-a rugat să-i scriu romanul de dragoste şi-aşa a apărut Logodnica, făcut cadou, cu tot, cu drepturi de autor, unui om pe care l-am întâlnit o singură dată. Prin urmare, hai să nu-l punem la socoteală!

Evenimentul, acel eveniment care a contat pentru mine, a fost reeditarea romanului Fantoma din moară, romanul meu principal, tradus, în sfârşit, de o editură din Berlin, după nişte ani mulţi de aşteptare. Cu el am fost la Frankfurter Buchmesse, în toamnă, alături de cei mai importanţi scriitori ai lumii. Acestui roman am de gând să-i dedic tot anul, abia început.

Iar pe lângă toate acestea, s-au reeditat două romane (Lizoanca şi Manuscrisul fanariot).

Tot anul trecut, am avut şi alte bucurii narative: nişte filme documentare, la care am lucrat în anii trecuţi, ori încheierea filmărilor pentru o peliculă făcută după o povestire publicată demult, în România literară.

De toate acestea nu pot decât să mă bucur dorindu-mi un an cel puţin la fel de bun ca acesta, nu doar mie, ci tuturor celor care mau susţinut, care m-au stimulat, celor care mă iubesc şi celor care nu, celor care au fost cândva poeţi, iar acum îşi ling rănile, celor care se chinuie să scrie, celor care sunt sau vor fi scriitori, iar mai presus de toţi, cititorilor mei fideli, generoşi, culţi şi îndrăgostiţi încă de literatură.

De la 2018 am o singură mare dorinţă: să-mi găsesc un agent literar, care să creadă în mine.

Vasile SPIRIDON
Aroganţa critică

În ultimul sfert de veac am primit nenumărate cărţi de la un prieten al meu, dar, din păcate, nu am scris despre ele de atâtea ori de câte s-ar fi dorit atât din partea mea, cât, mai ales, din partea lui. Şi nu din alte motive decât din acelea independente de voinţa mea. Printre rândurile autografelor sale pline de gratulări, cum se scriu de obicei în lumea noastră literară, apar la un moment dat şi două reproşuri: „Prietenului meu [...] care încă se încăpăţânează să nu scrie despre cărţile mele” şi „Confratelui [...] şi tăcerilor lui extraordinare”. Anul trecut am ieşit din „tăcerile” mele considerate a fi „extraordinare” (!) şi, în urma unui comentariu critic negativ scris la ultima sa carte apărută, am primit un e-mail cu titlul Păcat: „Penibil, am văzut pe internet [...] ce ai scris [...]. Păcat. Nu mă aşteptam. Puteai să te abţii. [...] Ţi-ai pierdut un prieten. Aroganţa critică mă deprimă. Îmi pare rău. N-o să te mai deranjez cu cărţile mele. Numai bine”.

Nici eu nu mă aşteptam, dar, vedeţi, ăsta e cusurul meu, nu mă pot abţine şi sunt arogant. Păcat. Vorba lui nenea Iancu de la începutul Infamiei: „Mi s-a-ntâmplat să pierz un amic, un bun amic, şi nu mă pot căi îndestul de această nereparabilă pierdere; de aceea trebuie să spun, oricui vrea să m-asculte, trista mea întâmplare”. Este o tristă întâmplare în urma căreia nici nu ştiu ce mi-aş putea dori mai mult în anul care tocmai a venit. Să-mi pierd prietenii, sau să mă piardă ei pe mine? Să mai primesc vreo carte, sau să nu mi se mai trimită niciuna? Să scriu numai bine, sau nu mai de bine? Din aceste dileme nu pot ieşi tot anul. Am zis!

Dan STANCA
M-oi lăsa anul ăsta de scris?

Cu siguranţă, nu. Voi continua să scriu fie şi în absenţa oricărui stimul sau a oricărei motivări tocmai spre a-mi dovedi că încă sunt viu, şi nu doar o carcasă vorbitoare plimbată dintr-un colţ în altul al oraşului. Deşi sunt destui care mă sfătuiesc că, având în vedere cât am produs, e cazul să pun punct, nu cred că-i voi asculta. Ştiu că e bine până la urmă să asculţi de glasul interior şi nu de vocile externe. Oi trăi şi oi vedea...
Anul trecut a fost marcat de o lansare foarte frumoasă la Humanitas, aceasta graţie în primul rând lui Dan C. Mihăilescu. Romanul meu Anii frigului a fost bine primit de editură şi s-a bucurat şi de cronici favorabile. Nu acelaşi lucru pot spune despre celălalt roman de la Cartea Românească. Aici am avut ghinion, deoarece nu ştiu ce mi-a venit să lipesc două micro-romane de sine stătătoare, chiar dacă aveau temă comună, lipitură ca în mai toate cazurile neizbutită. De aici şi eşecul. Separate, cărţile ar fi avut alt impact. Passons...
Ceea ce am spus ceva mai sus se cuvine repetat. Pe măsură ce îmbătrâneşti, scrisul devine o miză prin sine însuşi şi nu mai depinde de nimic altceva. Chiar dacă propria instanţă critică rămâne trează, tu o ţii pe drumul tău aşa cum te ţii de rugăciune despre care nu ai de unde să ştii dacă ajunge sau nu la ţintă...

Alex ŞTEFĂNESCU

Am lucrat patru-cinci ani la o carte despre Eminescu: Eminescu, poem cu poem; (în cuprinsul ei analizez antumele – toate antumele, una câte una; în comentariile din România literară am în vedere, în continuare, postumele). Patru-cinci ani am făcut o baie de frumuseţe literară, dar am trăit şi cu teama că mor pe neaşteptate, înainte de a-mi termina cartea. Pe parcursul anului 2017 am avut o altă obsesie: să nu mor înainte de a-mi vedea cartea tipărită.

Iată că am avut noroc şi cartea a apărut. Iar eu, din câte ştiu, sunt încă în viaţă.

De-acum înainte am să trăiesc fără grijă (atât cât mi-o mai fi dat). La începutul anului 2018 o să predau unei edituri o carte de 2.000 de pagini, O mie de romane româneşti povestite de tatăl meu. Mai am o carte pregătită: Scriitori români văzuţi din avion (de 200 de pagini!). Dacă m-ar întreba cineva ce cuprind aceste cărţi, i-aş răspunde: altă întrebare!

Grete TARTLER
Studii, eseuri, traduceri, poezie

Anul 2017 mi-a adus apariţia unui volum despre Umor şi satiră în proza clasică arabă, la Editura Polirom, cu prefaţă şi texte traduse şi selectate de mine din al-Gahiz (m. 869), al-Hamadani (m. 1007), al-Hariri (m. 1122), autori a căror dificultate lexicală şi stilistică m-a făcut să lucrez decenii întregi asupra operei lor. La Editura Universităţii Ege din Izmir am publicat Religion and Education in Two Utopian Spaces: From al-Farabi’s Islamic Ideal City to Johann Valentin Andreae’s Christianopolis. În: Ayşe Lahur Kirtunç / Murat Erdem / Attila Silkü / Katherine G. Fry (eds): Culture and Space. Tot în 2017, într-o selecţie făcută pentru Routledge au fost publicate poeme traduse de Adam Sorkin, într-o amplă antologie, iar în privinţa noilor ediţii, a apărut a patra reeditare a traducerii mele la Vrăjitorul din Oz, iniţial cu ilustraţii de Sorinel Cârstiuc, acum cu desene de Anca Smărăndache.

A fost un an în care m-am concentrat asupra finalizării volumelor care urmează să apară în 2018: traducerea integrală din H.C.Andersen, cu o prefaţă proprie: Bazarul unui poet, acum şi cu Călătoria în Germania şi Italia, realizată împreună cu Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, în curs de publicare la Editura Corint. Drumurile lui Andersen în Sudul Europei şi Orient mi-au redeschis dorul de Grecia şi poezia lui Kostas Karyotakis, simbolistul neoelen asupra căruia am început să lucrez în 2006, după cursuri intensive de neogreacă făcute la Atena (anume pentru a izbuti să-i savurez în original muzicalitatea). Dar fără o serioasă colaborare cu neoelenista, traducătoarea şi editoarea Elena Lazăr acest volum, care cuprinde şi proză şi scrisori din călătoria la Bucureşti (la începutul secolului XX) nu ar fi ajuns la o reală substanţă, aflându-se acum în pregătire la Editura Omonia. Tot pentru 2018 pregătesc o nouă ediţie, revizuită şi mult adăugită cu noi capitole – mai ales din epoca modernă – din cartea mea despre interferenţele arab-europene Islam, repere culturale. Proba Orientului.

Antologia multilingvă Things to remember/ Lucruri de ţinut minte, cu poeme pentru copii scrise de mari autori ai literaturii universale precum La Fontaine, Blake, Brecht, Carlyle, Tennyson, Hoffmann von Fallersleben, Goethe, Schiller, Brentano, Achim von Arnim, Kipling, Nerval, Verlaine, G.Rodari, L.Carroll, Desnos, Christian Morgenstern ş.a. (traduse de mine din engleză, germană, franceză, italiană) e un mai vechi proiect pe care l-am menit păstrării marilor valori în circuitul lecturii şcolare. Volumul, care urmează să fie în librării în această primăvară, are trei secţiuni în forma de sonată A-B-A (1. Fabule şi ghicitori, 2. Lirica naturii şi sărbătorilor, 3. Poezii fantastice şi absurde), cuprinzând şi câţiva autori români, cu traducerea alăturată. Ilustrat de Réka Csapo-Dup (cunoscută sculptoriţă, prof.dr. la UNA, acum în prima ei aventură ca grafician pentru copii), va fi una din apariţiile la care am lucrat cu cea mai mare plăcere.

Cum se întâmplă adesea, la uşă bate şi oaspetele la care m-am aşteptat cel mai puţin. După o pauză de cincisprezece ani, voi publica în 2018 un volum propriu de versuri inedite: Cuvinte salvate.

Răzvan VONCU

Ca autor, anul 2017 a fost, pentru mine, mai degrabă un an de acumulări şi de evaluare a ceea ce am făcut până acum. Nu am publicat nici o carte şi nici nu am început să lucrez la vreuna nouă, dar am continuat să aduc la zi mai vechea mea Istorie literară a vinului, pentru o a doua ediţie care sper să fie gata de tipar, dacă toate merg bine, în 2019. Nu am găsit timp (sau poate nu m-am străduit suficient să îmi fac timp) pentru a scrie proză sau poezie, ci doar critică literară curentă: o ocupaţiune cronofagă şi parcimonioasă în satisfacţii de ordin moral, mai ales în climatul nostru literar, vorba cuiva, otrăvit.

Spuneam că 2017 a fost un an, mai degrabă, de evaluare de către alţii a activităţii mele de autor. Chiar dacă, personal, nu dau absolut nici o importanţă premiilor literare, m-am bucurat, totuşi, că am primit anul trecut două distincţii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Critică şi, respectiv, Premiul Naţional „Tudor Arghezi” pentru Opera Omnia. Primul dintre ele m-a onorat prin prestigiul său, prin calitatea juriului care mi l-a decernat şi, nu în ultimul rând, prin caracterul său profesional cât se poate de pronunţat, în opoziţie cu caracterul monden-electoral al altor premii, date de fundaţii şi firme fără legătură cu cultura. Cel de-al doilea, prin faptul că poartă numele unuia dintre scriitorii mei preferaţi şi prin aceea că am fost, în palmaresul său, cel mai tânăr dintre criticii laureaţi pentru întreaga lor activitate.

Au fost două semne de apreciere, venite din partea breslei, care mi-au făcut bine, de ce să mint?, în atmosfera mizerabilă pe care au creat-o, în jurul meu şi al colegilor mei de la România literară, câţiva aşa-zişi scriitori, în special în spaţiul virtual şi în două-trei publicaţii cărora nu le e ruşine nici azi să fie ale Securităţii. Doar pentru că am îndrăznit să spun, în două- trei rânduri şi într-un mod cât se poate de civilizat, că Regele e gol, iar cărţile lor nu au nici o valoare, autorii în cauză – altminteri, „#rezistenţi”, moralişti şi reformatori nevoie mare! – mi-au maculat numele, mi-au atribuit texte pe care nu le-am scris (şi nici semnat!) eu, m-au făcut participant la comploturi sinistre şi în întregime inventate, desigur, atunci când nu au făcut ce ştiu ei mai bine, şi anume, să mă înjure birjăreşte. Ca în povestirea lui Creangă, însă, premiile primite din partea breslei au şters, spuneam, obrazul murdărit de scuipatul boierilor mitocani.

Ce aştept de la 2018?

Iată o întrebare care mă descumpăneşte. Nu am nici un proiect aflat în faza de finalizare, deşi nu este exclus – dat fiind că am o mare capacitate de efort şi lucrez, în general, uşor – să continui cu un volum al doilea panorama poeţilor români contemporani, căci s-a adunat deja material suficient. În afară de această posibilitate, voi continua să completez sub toate aspectele O istorie literară a vinului, înainte de toate, introducând în ediţia a doua tot ceea ce la ediţia întâi, din considerente de tactică editorială, am lăsat deoparte, prin tehnica de decupaj pe care am întrebuinţat-o. Nu este un efort din cale-afară de solicitant din punct de vedere critic, dat fiind că ştiu precis unde doresc să ajung, iar bibliografia pe care o mai am de revăzut nu conţine surprize. Însă, cum vinul este un partener fidel al literaturii române de la origini şi până în prezent, cum spunea clasicul, materia pe care o am de parcurs rămâne, şi după „triajul” meu din 2013, destul de amplă, deci, probabil, că îmi va acapara întreaga atenţie şi în anul care a început.

Mi-aş dori, în schimb, ca anul 2018 să fie, dacă se poate, ceva mai liniştit în viaţa literară. Mi-aş dori (cu toate că sunt conştient că nu se va întâmpla aşa) ca, măcar de dragul Centenarului Marii Uniri, dacă nu al adevărului, cei câţiva bezmetici care împroaşcă sistematic cu noroi întreaga breaslă – şi care, până acum, au pierdut pe toată linia în toate aşa-zisele lor demersuri juridice – să înţeleagă că merg pe o cale care nu duce nicăieri şi să se oprească. Nu cred că o vor face: faptele lor ţin mai curând de o patologie implacabilă decât de raţiune. Însă speranţa nu trebuie să dispară nici în cele mai disperate situaţii.

Mi-aş mai dori, de asemenea (şi tot la categoria vise tâmpite), ca întreaga societate românească să înceteze, ca prin miracol, să se mai canibalizeze şi, măcar de dragul celor 100 de ani de la istoricul act de la Alba Iulia, să demareze câteva proiecte sobre şi necesare. Nu neapărat festive, dar obligatoriu utile.

În rest, dacă nu sunt prea orgolios, sper că voi reuşi şi-n 2018 să-mi fac, după puterile mele, datoria de critic şi istoric literar faţă de literatura română clasică şi contemporană. Nici mai mult, zicea Lovinescu, dar nici mai puţin decât atât.