Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tichia de margaritar:
Comentarii critice de Alex. Ştefănescu


Catene, nu catrene

A apărut nu demult o carte de versuri, La răsărit, tremurul..., semnată Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea. Cartea îl zăpăceşte pe cititor. În afară de faptul că autoarea are două prenume şi două nume, există un prefaţator şi doi postfaţatori, care nu se sfiesc să laude versurile. În plus, poemele în română sunt însoţite, în multe cazuri, de traduceri în italiană, franceză, germană. Toată această mobilizare de forţe este disproporţionat de mare în raport cu valoarea versurilor. Autoarea ne oferă nişte compuneri copilăros-năştruşnice. Parcă ar fi fost scrise de o elevă mai zvăpăiată în timpul orei de chimie:

"Când sufletul va elibera/ catene saturate de dragoste,/ D-24 şi D-26,/ atunci va fi nevoie/ de un antidot cu catene/ scurte şi nesaturate/ D-14 şi D-16,/ pentru a nu cunoaşte/ indescriptibila oprire/ a destinului."

Aşadar, stimaţi îndrăgostiţi, nu uitaţi: trebuie să vă faceţi din timp o provizie de catene scurte şi nesaturate D-14 şi D-16!

Tânăra poetă nu este lipsită de talent, dar se joacă excesiv, bazându-se pe capacitatea ei de a improviza. Drept urmare, produce uneori versuri de un umor involuntar:

"Se desprind găurile din asfalt/ şi urcă la cer/ în ordine crescătoare.";

"Un câine lătra maro/ cu o bucată de soare/ atârnată în suflet."

Este frumos spus "cu o bucată de soare atârnată în suflet", dar când citeşti "un câine lătra maro" îţi vine să râzi galben.


Îngroparea manuscriselor

Cinic, dezabuzat, nemulţumit de întreaga omenire, aşa ni se înfăţişează Ştefan Doru Dăncuş, într-un volum intitulat Poveşti pentru Gabriela. Luând în considerare titlul, ne putem gândi cât de greu i-a fost Gabrielei să primească un asemenea dar.

Există, desigur, şi autori cinici valoroşi, în întreaga literatură a lumii, de la francezul Céline la rusul Sologub, dar ei scriu coerent şi expresiv. Textele lui Ştefan Doru Dăncuş sunt dezlânate, neclare şi lipsite de farmec literar:

"Orgoliile de scriitor stau ca nişte pisoi graşi în faţa mea. M-am transformat în ceva de neconceput, sunt palma ce cade pe obrazul gros al civilizaţiei umane care a trecut cu brio testul descompunerii. A râs de aritmetica scărilor, sex şi crimă, acolo a ajuns cu matematica ei coruptă."

Ştefan Doru Dăncuş crede despre sine că este un autor important. Şi că lumea nu-l înţelege. Ce coincidenţă! Crede asta chiar despre sine, nu despre altcineva.

El practică un cult al propriei sale personalităţi. Îşi exhibă presupusul destin de scriitor excepţional:

"...am decis că e timpul să intru în istorie... am adunat tot maldărul de manuscrise şi le-am îngropat undeva unde să nu le plângă nimeni. Deasupra lor am plantat o cruce pe care am scris cu majuscule: AICI ZACE OPERA UNUI SCRIITOR PE CARE NU L-A CREZUT NIMENI. FIE-I ŢĂRÂNA UŞOARĂ!"

Este adevărat, Ştefan Doru Dăncuş nu prea are şanse să găsească înţelegere, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să-şi îngroape manuscrisele. Mai înţelept ar fi să nu le tipărească.


Fragmente critice necritice

Aurel M. Buricea, autorul volumului Scara din Ulm, scrie versuri de o frumuseţe căutată, melodioase, în registrul minor al poeziei de album: "am să mă zidesc într-un etern poem/ gândul să-mi fie la temelie stea/ depărtarea să plângă în inima mea/ când caută taina raiului suprem"

Asemenea versuri nu sunt chiar de dispreţuit. Ele cad însă în ridicol când citim comentariile critice ditirambice anexate la sfârşitul volumului.

Tonul îl dă Fănuş Neagu, considerându-l pe poet "un fir de alior lângă o cumpănă de fântână". Urmează numeroşi alţi apologeţi, cu discursuri bombastice la fel de răsunătoare ca tiradele lui Caţavencu:

Lucian Chişu: "Aurel M. Buricea este un poet de factură foarte personală care păstrează din celula formativă doar locul avizării reorganizând în locul tiparului elementele esenţiale într-un registru elegiac cu preferinţă sigur manifestă către nocturn, către poezia misterului, a tăcerilor meditative din care solilocviul se întrupează printr-o permanentă luptă interioară în cuvânt.";

Viorel Dinescu: "Nu avem nici o îndoială că religiozitatea autorului acoperă, sau vrea să acopere, o fereastră spre Nefiinţă. Îi dăm dreptate, căci numai magia unor speranţe ne poate apăra de obsesia estincţiunii.";

A. Milca: "Liric de substanţă, arta sa combină sunete şi lumini, explozii solare şi întrebări creştine, fior metafizic religios şi eros spontan." ş.a.m.d.

Volumul ar fi avut de câştigat dacă n-ar fi cuprins "fragmentele critice" (de fapt, necritice) de la sfârşit.


Insulte în versuri

A apărut o carte de epigrame fără epigrame, semnată de Constantin Kapitza. Ea conţine, este adevărat, numeroase catrene, aceste catrene vizează diverse persoane publice, dar din ele lipseşte umorul. O epigramă fără umor nu este epigramă. De aceea spuneam la început: a apărut o carte de epigrame fără epigrame.

Autorul publică de fapt o suită de insulte versificate. Iată cum o insultă, de exemplu, pe o distinsă doamnă, care a fost ministru al Educaţiei şi Cercetării:

"Ea mai fusese odată ministreasă/ La-nvăţământ şi cercetare-aleasă/ Dar cu acest buget în lesă/ Nu o mai doare nici în fesă."

În acelaşi limbaj trivial este persiflată o altă distinsă doamnă, specialistă în politologie:

"E veche patima democraţiei feminine/ Dar când se-amestecă în dermă/ Devine unguent şi leac şi poate chiar s-aline / Orice puicuţă de la fermă.// P.S. Cu spermatozoizii e mai greu/ Căci nu-i poţi prinde tot mereu."

În afară de lipsa de umor, se mai remarcă în aceste texte lipsa de logică. În viziunea autorului puicuţele se dau cu unguent, ca şi cum n-ar avea pene, iar spermatozoizii trebuie prinşi, ca şi cum ar zbura prin aer, ca muştele.

Nu, cu spermatozoizii nu e greu. Mai greu e cu scrierea epigramelor.


Despre limbă şi buze

Acelaşi Constantin Kapitza, care a pus în circulaţie o carte de epigrame fără epigrame, ne propune şi o carte de poezie fără poezie, intitulată Cafeneaua de nisip.

În versurile din Cafeneaua de nisip găsim, în sfârşit, umor, dar este vorba exclusiv de un umor involuntar. Iată un exemplu:

"Cuvânt pe o buză uitată/ e limba înserării/ la o altă poartă."

E greu e tradus acest text. Limba înserării este deci cuvânt pe o buză uitată. Dacă ne închipuim o limbă care stă pe o buză uitată şi nu oriunde, ci la o altă poartă, nu se poate să nu izbucnim în râs.

Sau iată un alt exemplu: "

"Gata! Buzele mirării/ se lipeau de taine sărate/ la ţărmul Mării Mântuite/ cu valurile înlăturate/ de mâini."

Din nou buze! De data aceasta, cel puţin, le găsim la plural. În citatul anterior apărea o singură buză, şi aceea la o altă poartă.

Ca să ne amuzăm, putem citi în continuare:

"Sângele meu plutea/ intrând pe gaura cheii/ de la uşa uitării" etc.

N-am râs citind epigramele lui Constantin Kapitza cât am râs citind versurile lui grave.


Să nu-l călcăm pe poet pe idei

Pe ultima copertă a volumului de versuri Zăpada fiinţei de Oprea Gh. Holbavianu este reprodusă opinia lui Stelian Răducanu:

"Specialitatea universului poetical al lui Holbavianu se desfăşoară într-o panoramă cosmică, desemnată de către elementele Cerului."

Stimulaţi de această apreciere deschidem nerăbdători cartea şi iată ce găsim:

"Nu mă călca pe idei/ în nici un fel,/ aici... e înfiorare împrejur/ a toate câte sunt."

Ca să fim sinceri, e uşor să nu-l călcăm pe poet pe idei, fiindcă nu prea are. El este un apreciat pictor şi sculptor, dar în poezie se dovedeşte a fi neinspirat. În unele poeme descifrăm intenţia sa de a ne comunica ceva important, dar nu reuşim să aflăm ce anume:

"Din fiinţe-ncep să zboare aburi/ prin toate venele gândirii/ plouă sărat cu stele-n vise,/ de arzi ca un zefir al firii."

"Pe după aburul ploii/ se ridică liniştea/ în picioare/ spre sânii bănuiţi ai aerului."

Sunt prea mulţi aburi în poemele lui Oprea Gh. Holbavianu, care, vorba sa, zboară prin venele gândirii, prea multe formulări hazardate. Nici măcar povestea cu sânii aerului nu ne convinge. Aşa prozaici cum suntem, preferam ca ei să aibă o anumită consistenţă.