Am publicat nu demult în „Ramuri” un articol despre Centenarele discrete, pornind de la faptul că unor M. R. Paraschivescu, Eugen Jebeleanu, George Ivaşcu, toţi născuţi în 1911, nu prea li s-a dat atenţie la împlinirea celor o sută de ani. Adaug acum numele lui Pericle Martinescu, şi el din acelaşi contingent, şi el nebăgat în seamă la centenar.

Îmi explicam trecerea în umbră a acestor aniversări prin dezinteresarea generală a societăţii actuale de literatură şi de cei care o scriu. Spectacolul politic şi de divertisment (deseori combinate !) atrage azi mai mult decât literatura şi decât alte arte.
Dar se explică şi altfel dezinteresarea de scriitorii amintiţi, ca şi de alţii cum ar fi Zaharia Stancu, Geo Bogza, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu şi chiar de Marin Preda. Sunt antipatizaţi politic pentru opţiunile lor de stânga din tinereţe şi pentru cariera lor din era postbelică, pentru oficializare şi privilegii, pentru serviciile de propagandă făcute puterii comuniste, unii mai multe, alţii mai puţine.
Nu ştiu câtă autoritate morală au toţi cei care le fac reproşuri acestor scriitori însă dreptate au, fără îndoială. Adevărul e adevăr, oricine l-ar spune. Atât că nu trebuie judecaţi în bloc scriitorii care au fost activi în timpul comunismului, în loturi, cum se mai întâmplă. Fiecare ilustrează un caz, un destin, o evoluţie nu în toate previzibilă, spre a nu mai vorbi de cei care au pornit de la o extremă pentru a sfârşi la alta, ca Dan Deşliu. Copilul teribil al „revoluţiei”, din anii ’50, devenise, în anii ’80, un opozant pe faţă al regimului comunist.
Un caz dintre cele mai complicate este cel al lui George Ivaşcu. La el am vrut de fapt să ajung. În anii ’40 Ivaşcu nu doar scria la publicaţii de stânga („Reporter”, „Manifest”, „Timpul” ş.a.), dar era membru al partidului comunist ilegal. Aceasta dacă e să subscriem la ce ni se spune despre el în Dicţionarul General al Literaturii Române , ediţia din 2005. Oricum, în 1939, Siguranţa îl urmărea pentru „antecedentele lui comuniste”, fapt consemnat de Lucian Boia în Capcanele istoriei, o carte care, printre alte însuşiri, o are şi pe aceea de a fi riguroasă.
Atât că George Ivaşcu, aflăm tot din Capcanele istoriei, făcea în epocă un dublu joc. Comunist fiind, scria în „Vremea”, sub pseudonim, articole în care sprijinea războiul pentru redobândirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Şi încă mai mult: vorbea în ele despre teroarea din URSS, despre „istoria însângerată a celei mai cumplite organizaţii poliţieneşti din lume” (Ceka), despre „tainele Kremlinului” care „ascund sânge şi moarte, închisori şi torturi”. Ciudat este că aceste articole, convenabile, desigur, guvernării antonesciene antibolşevice, Ivaşcu le semna cu nume inventate, în timp ce altele, neconvenabile aceleiaşi guvernări, le semna cu numele său. Ce să înţelegem?
Ar fi poate să înţelegem că apartenenţa efectivă a lui Ivaşcu la partidul comunist nu-i putea îngădui să semneze texte care puteau să treacă drept anticomuniste, drept antisovietice în orice caz. Luase act de nişte realităţi, de nişte practici care-l contrariaseră până la revoltă, le dezaproba dar nu sub semnătură proprie. Un spirit de prudenţă, să zicem, care l-a caracterizat totdeauna pe Ivaşcu dar care nu prea i-a folosit tocmai când au venit ai săi la putere, aduşi de sovietici. Poate chiar acele articole cu pseudonim au făcut să fie arestat în 1948, inclus în procesul Pătrăşcanu, condamnat întâi la moarte, apoi la temniţă grea după care însă, în 1954, revizuindu- i-se procesul, este eliberat (v. Dicţionarul la care m-am mai referit). Ce urmează? Urmează numirea ca redactor-şef la „Contemporanul” şi, nu după mult timp, ca profesor la Universitate şi şef al Catedrei de istoria literaturii române. „Impecabilă logică comunistă”, exclamă Lucian Boia, dar o logică este totuşi de văzut în aceste răsturnări de situaţie, o logică nu chiar pe dos. Se schimbase cursul politic, regimul Dej, sub influenţa mai ales a lui Maurer, iniţiase desovietizarea, căuta deschideri spre Occident. Intelectuali de factura lui Ivaşcu, jurnalişti de forţă cum era el, îi deveneau regimului, în noul context, nu doar utili ci şi necesari. Puteau fi lăsaţi să acţioneze, sub control atent, de bună seamă.
În câştig au ieşit amândouă părţile. Regimul a primit ce dorea să primească de la publicaţiile încredinţate lui Ivaşcu, texte de ideologie, elogii aduse politicii oficiale ş.c.l. Ce a câştigat Ivaşcu? Satisfacţia de a fi alcătuit două reviste, „Contemporanul” şi România literară, în care s-au putut manifesta, aproape în toată voia, cei mai importanţi scriitori şi critici ai literaturii române de după război. Poziţia sa în tot jocul? Aceea de care vorbeşte, succint , în interviul acordat, în 1988, lui Andrei Corbea, în revista „Dialog”: „Un bun arhitect de revistă – spune jurnalistul cel mai versat al epocii – trebuie să-şi asume cu necesitate postura unui anonim”. Un anonimat aşadar convenit, cu benefice răsfrângeri în cultura naţională, astfel cum s-a întâmplat în cazul lui George Ivaşcu.