Câini (2016)
Regia: Bogdan Mirică; Scenariu:
Bogdan Mirică; Cu: Dragoş Bucur,
Vlad Ivanov, Gheorghe Visu; Genul
filmului: Dramă, Thriller, Western;
Durata: 104 minute; Produs de:
42KM Films, EZ Films, Argo Film.
Distribuit în România de: Transilvania
Film.
Câini, filmul lui Bogdan
Mirică a fost lansat la
TIFF cu focuri de artificii,
practic, pentru cele două
vizionări biletele s-au
epuizat cu zile bune
înainte. Aflat în competiţie,
nu a surprins pe nimeni faptul
că i-a fost acordat marele premiu,
Trofeul Transilvania.
Tânărul cineast este cunoscut
pentru serialul TV Umbre (2014) la
care a colaborat cu Igor Cobileanski,
primul serial care depăşea faza clişeului
stângaci şi emfatic, cu o excelentă
tehnică a suspansului, cu personaje
verosimile şi un story incitant. Bogdan
Mirică datorează însă considerabil
filmului de gen căruia i-a înţeles
mecanismele şi strategiile. Primele
cadre ale filmului autorizează evocarea
unei surse prestigioase, Blue Velvet
al lui David Lynch, unde camera
survolează de aproape iarba pentru a
descoperi undeva o ureche solitară,
cotropită de furnici. Aici ochiul camerei
se plimbă aparent distrat peste ierburi
încâlcite ca şi cum ar căuta un obiect
rătăcit şi descoperă o mlaştină acoperită
de lintiţă. Acolo se focalizează pe un
loc unde apa începe să bolborosească,
spărgând stratul smântânos de alge
într-un ochi întunecat din care răzbate
la suprafaţă o bucată informă dintr-un
corp uman, pe care camera îl înregistrează
difuz şi furtiv, tipicul rapt al ororii
întrevăzute într-o clipită. Efectul de
atmosferă a fost creat pentru a introduce
în scenă un tânăr, Roman (Dragoş
Bucur), care revine la casa părintească,
„la ţară”, unde moşteneşte o suprafaţă
foarte întinsă de pământ de la bunicul
său, Conu Alecu. Acest „la ţară” nu e
un teritoriu neutru, ci unul de graniţă,
un no mans land utilizat de traficanţii
români care fac contrabandă cu mafia
ucrainiană. Ca moştenitor, Roman
vrea să vândă repede, de aceea e însoţit
de un avocat, Sebi Voicu (Emilian
Oprea), aproximativ de aceeaşi vârstă
cu el. Că locul este ostil şi prezenţa
sa nu e binevenită i-o arată chiar
câinele care-i păzeşte casa, botezat
elocvent Poliţia. Întreaga ogradă
înconjurată cu un gard de lemn cu un
brâu de sârmă ghimpată, casa cu
acareturile ei, are aspectul unei hacienda
abandonate în ceea ce pare a fi un
Wild East. Această lume a nimănui
se recompune ca un loc bântuit, un
loc care emană o forţă care-şi găseşte
expresia în angoasă şi teroare. Câinele
care latră dement către prezenţe numai
de el simţite, lumini de faruri în noapte,
zgomote neclare şi sentimentul
unei prezenţe nebuloase generează
o stare de tensiune permanentă. Sebi
urmat de Roman iniţiază o explorare
peste gard în direcţia unor maşini
cu farurile aprinse, cu o armă de
vânătoare găsită în casă şi ambii
descoperă un acut sentiment al riscului.
În paralel, un sătean îi aduce poliţistului
local, Hogaş (Gheorghe Visu), laba
piciorului unui bărbat, detaşată de
corp, descoperită într-un eleşteu.
Scena în care acesta îl extrage tacticos
cu furculiţa şi cuţitul pe o farfurie din
gheata în care se află, inspectându-l
apoi cu minuţiozitate faţetează macabru
un tablou terifiant al unei lumi autarhice,
tribale, izolate, un colţ de Românie
mexicanizată. Este al doilea insert
lynchian în care macabrul devine
aproape fetiş. Comportamentul lui
Hogaş spune totul, păstrează proba
într-o cutie pe care o poartă natural
ca pe portofel, fără să solicite o expertiză
criminologică, preferă să lucreze cu
oamenii locului, decât cu experţii din
domeniu, cu informatori precum Pilă
(Constantin Caşcaval), pentru că
ştie că o anchetă nu va schimba nimic.
Aşa cum ştie de unde vine răul şi că
nu are puterea de a-l opri.
„Dacă eşti deştept atunci nu fi
prost” îşi măsoară moromeţian
înţelepciunea poliţistul Hogaş când îl
avertizează pe Roman asupra celei
de-a doua „moşteniri” lăsate de conu
Alecu, şi anume banda pe care a
condus-o, care are acum un nou lider,
pe Samir (Vlad Ivanov). Nu e dificil de
dedus că acest bunic a fost capul mafiei
locale, răul pare sădit trainic, iar nepotul
mărturiseşte că a asistat la o crimă în
copilărie. Toată discuţia pe treptele
scării are ceva ţărănesc, vechi, dar
Mirică evacuează din cadru lumea
ţărănească, ea este fie ascunsă, fie
alterată profund. Satul rămâne invizibil,
nu există decât prin Terente, ţăranul
care aduce piciorul găsit în iaz. Casa
lui Roman e departe de sat, la fel ferma
unde se află oamenii lui Samir. Cele
două locuri sunt parcă staţiile de
poştalion în acest pustiu de ierburi şi
tufişuri sărăcăcioase. Bogdan Mirică
ştie să acumuleze tensiunea secvenţă
cu secvenţă. Când Sebi dispare şi
maşina lui Roman e găsită în câmp,
iar telefonul lui Sebi la cel care are
grijă de casă se acutizează pentru
Roman percepţia de preajmă ostilă.
Vizita inopinată a prietenei sale, Ilinca
(Raluca Aprodu) este primită cu răceală
şi creează o nouă zonă de vulnerabilitate.
Bogdan Mirică construieşte expert
întâlnirea dintre Samir şi Roman pe
confuzia dintre vânat şi vânător. Samir
a ucis un mistreţ turbat căruia el şi
însoţitorii lui îi dau foc. Flăcările
dansează pe tot atâtea feţe absorbite
parcă de un rit păgân. Luat cu ei la
un grătar, incapabil să se opună invitaţiei,
Roman discută cu Samir. O discuţie
în care ameninţarea s-a insinuat în
fiecare cuvânt. Optica stăpânului
locului e relevantă, există o ură faţă
de băiatul de la oraş, străin de locuri,
venit să tulbure ancestrale aranjamente.
Există diferenţa pe care Samir o
face între stăpân şi şef. Stăpânul,
domneşte cu drept de viaţă şi de moarte
asupra supuşilor săi, şeful îşi exercită
doar temporar atribuţiile. Stăpân şi
câini, aceasta e relaţia fondatoare
de identitate locală: bâta şi fleica, şi
moartea aşteptându-şi clipa. La propriu
îi aruncă o fleică pe tricou unuia dintre
subordonaţii săi mai obraznici, frustrarea
şi violenţa mârâită a celuilalt fiind
deviate către un altul. Stăpânul domneşte,
intangibil şi impenetrabil, privind cum
ceilalţi se bat, jocuri contondente de
băieţi de la ţară în care arde mocnit
o violenţă urâtă. Ca un îmblânzitor
de tigri, Samir îşi ţine haita în frâu,
forţa de sugestie a glasului de o blândeţe
terifiantă a lui Vlad Ivanov este uluitoare.
Băiatul de la oraş stă faţă în faţă cu
marele carnasier al locului, cu şeful
de trib, cu o încarnare punitivă a lui
genius loci. Două moşteniri se întâlnesc,
lumea de graniţă a violenţei care-şi
predă ştafeta şi pământul lăsat acestui
nepot care are ceva din încăpăţânarea
bunicului. Ceea ce va urma este
consecinţa acestei întâlniri decisive
în care Bogdan Mirică a reuşit să
nuanţeze psihologia abisală a acestui
personaj ieşit parcă din inima întunericului.
La lumina flăcărilor, doi bărbaţi se
luptă, parte în parte, corp la corp, însă
nu-i vedem, îi auzim icnind, iar răsuflarea
lor grea constituie fundalul sonor al
discuţiei dintre Samir şi Roman. Moartea
unuia din ei a fost deja decisă din
privirea care cade pe un telefon mobil
ivit dintr-un pachet de ţigări. Probabil
că moartea lui Roman este decisă
tot acum, într-o discuţie în care ura
faţă de omul de la oraş iese la suprafaţă
fără eufemisme. Totuşi, filmul are
câteva hibe la nivelul motivaţiilor
personajelor, scăpări greu de înţeles.
Le voi formula ca interogaţii serializate.
De ce Roman împrumută maşina
avocatului său, Sebi, pentru a se duce
la gară, urmând ca el să o recupereze
de acolo? Prin urmare să facă tot
drumul până în sat pe jos? Nu ar fi
fost mai simplu şi logic să-l ducă el la
gară pe avocat? De ce îşi abandonează
prietena în casă când ameninţarea lui
Samir fusese enunţată direct şi viza
tot ce avea legătură cu el. Prietenul
său a dispărut, neputând fi contactat
în nicun fel, ceea ce sugerează posibilitatea
unei crime. Roman înţelege pericolul
şi îşi ia arma de vânătoare cu el, în
maşină. De ce nu o duce pe Ilinca în
sat să ia autobuzul, cu atât mai
mult cu cât e informat că Samir şi
oamenii săi ştiu de prezenţa ei acolo?
Sau, de ce nu o ia cu el la Tulcea unde
vrea să facă actele la notariat pentru
a vinde pământul? Regizorul foloseşte
ca motivaţie pentru întoarcerea sa din
drum tocmai faptul că realizează
greşeala de a o fi lăsat singură acasă
pe Ilinca. Surprinzătoare totuşi această
lipsă de logică, aşa cum stranie pare
şi indiferenţa sa faţă de fata care-i
face o surpriză, venind de atât de
departe pentru el. Roman are poate
ceva din duritatea bunicului, ceva din
impulsivitatea lui, dar pare să îi lipsească
această inteligenţă a situaţiei esenţială
supravieţuirii. Chiar dacă prezintă
hibe la nivelul motivaţiei personajului,
Câini este primul thriller românesc
notabil, primul în care toate ingredientele
genului se îmbină armonios.
