Thomas Owen, Ceremonial nocturn. Antologie de proză fantastică. Coordonare şi cuvânt introductiv de Rodica Lascu-Pop, Colecţia belgica.ro, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015, 230 pag. Aşa se numeşte lucrarea lui Jean-Gérald Bertot, fiul lui Thomas Owen, reprodusă pe copertă. Volumul e de adus în atenţia cititorilor din mai multe motive. Mai întâi, unul aniversar: celebrează împlinirea unui sfert de veac de existenţă a Centrului de Studii de Literatură Belgiană de Limba Franceză (CELBLF) de pe lângă Literele clujene, centru iniţiat şi condus de Rodica Lascu-Pop. Studierea, cercetarea şi promovarea literaturii belgiene francofone în România sunt ţeluri intersectate: cercetătorii formaţi prin acest centru sunt şi traducători de literatură belgiană, informaţi şi expresivi, deopotrivă. Prozele lui Th.O. reunite în volum (apărut cu sprijinul Federaţiei Wallonie-Bruxelles şi al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia) sunt traduse de Aurora Băgiag, Andreea Bugiac, Anca Clitan, Ana Coiug, Eva-Ildiko Delcea, Roxana Dreve, Adina-Irina Forna, Rodica Lascu-Pop, Andrei Lazăr, Maria Măţel- Boatcă, Alina Pelea, Andreea Pop, Anamaria Sabău, Alexandra Stanciu, Bogdan Veche, ele adăugând încă un titlu colecţiei belgica.ro Thomas Owen face parte din Şcoala belgiană a straniului, alături de Franz Hellens, Jean Ray, M. de Ghelderode, Jean Muno, Anne Richter. Cu adevăratul său nume, Gérald Bertot, a fost şef la Moulins de Trois Fontaines; în calitate de critic de artă, semnează Stéphane Rey, iar ca prozator – Thomas Owen. Apropierea sa de fantaştii belgieni se datorează prieteniei cu Jean Ray. Prefaţa acestuia la Les chemins étranges (1943) este preluată în volum: „nu putem ucide necunoscutul aflat de cealaltă parte a morţii şi a realităţii umane, acesta împotrivindu-se oricărei tentative de pătrundere pe tărâmurile sale interzise. Iar eu mă număr printre cei care simpatizează cu oamenii ce fac front comun cu Misterul şi sora lui cu ochi de jad, Frica”. Sub „steaua întunecată a Fricii”, scriitorul traduce în texte pictural-narative necunoscutul cotidian. Rodica Lascu-Pop atrage atenţia asupra prozei Camera cu antichităţi, inspirată de tabloul lui Gaston Bogaert şi grăitoare pentru colaborarea dintre pictură şi povestire pe care o privilegiază constant fantaştii belgieni. Trimiterea la E.A. Poe şi Ambrose Bierce, pe care o face Jean Ray, defineşte felul aparte de fantastic la care recurge Owen, unul ilustrând formula „ghearei” lui Caillois, adică a detaliului care sparge în ţăndări aparenţa de echilibru şi „sub control” a realităţii cotidiene, dar şi a realităţii interioare, unde „adevărul” e negociat necontenit de umori, spaime, orgolii. Multe dintre proze introduc straniul ca prelungire imaginantă a unei valenţe umane, fie ea bună ori rea. Fiecare proză are un moto, un fel de reper subtil de urmat în lectură. Durerea unei pierderi şi singurătatea atroce sunt motorul din Oglinda (moto: Era tot năluca aceasta / Pe care-o iubesc cu groază – Ernest Delete). Oglinda (un motiv frecvent în tot volumul, et pour cause) „era ca o apă întunecată şi misterioasă […] orice chip reflectat de ea devenea o imagine uşor fantastică, ceva imuabil şi protejat”. Printr-un ceremonial anume (un fel de cădere în transă, de concentrare ori de abandon precede multe dintre încheierile fantaste), Cuningham, năucit de singurătate după moartea iubitei, „îşi golea mintea de orice gând” şi cădea în toropeală, într-o „ceaţă nedesluşită”, cuprins de „o mulţime de gânduri dezordonate, stoluri de imagini incoerente, asemenea celor care se nasc în vise.” Concursul imaginaţiei, cu accentul căzând când pe personaj, când pe cititor, e indispensabil. Kavar şobolanul (din proza cu acelaşi titlu) citeşte, „cu puţină imaginaţie”, lucruri fascinante în mucegaiul de pe un zid: „Clipind din ochi, făcea să apară, după pofta inimii, un leu înaripat, o vrăjitoare, un spânzurat, un cactus cu protuberanţe înfricoşătoare... O mulţime de lucruri care-i stârneau angoasă şi plăcere.” Frica dinăuntru se revarsă în afară, printr-un ritual provocat anume, în excrescenţe fabuloase, pragul dintre real şi ireal fragilizându-se nu o dată periculos, căci terifiantul are savori copleşitoare. Ura, de pildă, poate fi o găină neagră cu înspicări de pene sângerii. Interdicţia – irezistibilă ispită: micuţa Sabine va preface oprita traversare a unui parc banal (de fiecare dată cadrul e, la început, unul banal, oarecare) în experienţă limită: „de îndată ce pătrundea în parc şi îi accepta secretele şi ameninţările, era transportată într-un alt univers a cărui obscuritate o subjuga şi în care, temătoare şi fascinată, în acelaşi timp, se deda la tot felul de indiscreţii puţin vinovate, dar care îi procurau bucurii clandestine.” Mă aliez, în final, îndemnului la lectură al lui Jean Ray: „dacă sufletul vă este deschis la ardoarea ei şa Friciiţ tenebroasă ca şi la frumuseţea fără margini a nopţilor, lăsaţi-vă purtaţi pe aripile pe care vi le împrumută Thomas Owen pentru evaziunea monstruoasă dincolo de cărările bătute, pe drumurile straniului.”