Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Cauda pavonis de Sorin Lavric

Ciprian Vălcan, Cioran, un aventurier nemişcat. 30 de interviuri, Editura All, Bucureşti, 2015, 274 pag.

Cu trei doctorate şi o puzderie de eseuri publicate în vreo zece limbi, Ciprian Vălcan e un factotum cu alură romantică.

L-am privit mereu ca pe o arătare al cărei entuziasm e în relaţie invers proporţională cu cinismul acultural al epocii: cu cît lumea se ţicneşte adîncindu-se într-un agramatism fără întoarcere, cu atît timişoreanului îi creşte pofta de a face cultură. E genul de autor al cărui metabolism seamănă cu o boală autoimună: nu-i poţi preciza cauza, căci motivaţia ce-l împinge în luptă nu are legătură cu realitatea, şi în acelaşi timp nu-i poţi prevedea evoluţia, întrucît schimbă pista pe care aleargă: cînd face gazetărie, cînd ia interviuri, cînd participă la colocvii internaţionale. Dar pe dinăuntru mistuirea literelor îl preschimbă într-o fiinţă mîncată de viciul livresc. Ca balastul să-l apese pînă la molestare, Ciprian Vălcan a acceptat, drept probă de masochism suprem, să fie prorector la Universitatea Tibiscus din Timişoara, amestecînd fantezia cu biocraţia la vîrf înalt.

Cum de mintea îi poate supravieţui în acest melanj distrugător e o enigmă a cărei origine trebuie căutată în meandrele aceleiaşi boli autoimune. Fără ea, ar fi abdicat de mult, molipsit de aerul de letargie ce îl înconjoară. Cu ea însă, mintea îi musteşte de proiecte ivite în număr pletoric, pe care, culmea, le urmăreşte cu o mină euforică, de copil inocent. Dacă aş fi politicos pînă la ipocrizie, aş spune că Vălcan nu-i atins de blazare, cînd de fapt a rămas un copil întîrziat, atins de o imaturitate providenţială, graţie căreia aduce cu un efeb exaltat, căruia cea mai mare pacoste e să-i interzici fanteziile. Judecat după umorile în care îşi scaldă spiritul, copilul acesta inocent e un mucalit bonom incapabil să omoare o muscă, fiind atins de o bunătate naivă de visător picat din ceruri. Cum de bonomul inofensiv poate fi atras de otrava pesimistă a lui Cioran e de neînţeles: probabil că, în limfa mucalită ce-i adapă imaginaţia, toxinele lui Cioran joacă rolul unui ferment de răzbunare asupra semenilor. E o stare prin care trec majoritatea cititorilor: le creşte pofta de viaţă pe măsura ce-i parcurg diatribele aruncate în cîrca omenirii. Aşa se face că Ciprian Vălcan n-a contenit o clipă să-l ia în serios pe eseist, fiind scutit de saţietatea pe care mulţi o resimt străbătîndu-i cărţile. De aceea n-a gustat din neplăcuta trezire cînd lui Cioran, histron incurabil, nu-i mai poţi trece cu vederea masca pe care şi-o pune ca pe o pavăză menită a-i ascunde natura.

Şi fiindcă nu oboseşte să-l admire, Ciprian Vălcan a găsit 30 de intelectuali, preocupaţi de opera lui, cărora le-a pus un set de întrebări-standard, ascultînd de un protocol fix: cum l-au descoperit pe Cioran, cu ce alţi autori îl pot compara sub unghiul asemănării, ce precursori l-au influenţat şi cum e receptat azi în ţara de baştină a fiecăruia. Rezultatul e o colecţie vie de păreri diverse precum culorile din cauda pavonis (coada păunului): cîţi autori atîtea opinii. Cauda pavonis e expresia prin care Scottus Eriugena sugera numărul mare de interpretări la care se poate preta textul Bibliei: aşa cum în coada păunului un observator atent poate distinge nenumărate tente cromatice, tot astfel exegetul dibaci poate afla în Scriptură o sumedenie de interpretări (a se vedea Breviarul sceptic al lui Valeriu Ghergel, Polirom, 2013).

Ce e deconcertant la paleta de opinii din cauda pavonis e numărul de scriitori cu care Cioran e asemuit, fiecare cercetător găsindu-i măcar o „sosie stilistică” în ţara de origine. Aşa se face că argentinienii îl compară cu Borges, francezii cu Paul Valéry, Céline, Pascal, Camus sau Artaud, englezii cu Samuel Beckett, portughezii cu Pessoa, nemţii cu Max Stirner, Nietzsche sau Schopenhauer, italienii cu Ceronetti sau Leopardi, suedezii cu Stig Dagerman, austriecii cu Thomas Bernhardt, spaniolii cu Unamuno, ruşii cu Şestov, polonezii cu Gombrovicz. Simpla enumerare arată la ce grad de notorietate a ajuns Cioran pe planetă. Detaliul remarcabil e că răspîndirea aceasta s-a făcut pe căi ne-academice, Cioran fiind categorisit drept un eseist fără rigoare în concepte. „Este mult mai citit decît majoritatea filosofilor europeni, dar opera sa trezeşte mai mult interes în afara Universităţii şi a ceea ce s-ar putea numi Academia filosofică. Gîndirea lui Cioran este apreciată mai mult de un grup pestriţ, în care putem întîlni poeţi, literaţi, jurnalişti, artişti, medici, magistraţi etc., al căror numitor comun este un spirit deschis şi un gust cultural rafinat.” (p. 202 – interviu cu cercetătorul spaniol Joan M. Marin)

Sunt în volum cîteva portrete reuşite, ca cel pe care profesorul grec Philip Dracodaidis i-l face lui Cioran: „Personajul era distant. Clipea din ochi arătînd ce nu se simţea în largul său la primul contact; avea nevoie de timp ca să se asigure că merita osteneala să se arate, să discute. Spontaneitatea întrebărilor, puterea vocii, o mişcare a mîinii ca să-l grăbeşti să vorbească, era un bun început de conversaţie. În loc să se încline către interlocutorul său, el se sprijinea pe spătarul fotoliului, se balansa de la stînga la dreapta, lua un aer de duhovnic care evalua păcatele ca să stabilească pedeapsa persoanei din faţa lui. Cioran era sigur de scrierile sale, dar prefera să le examineze. Surîsul său pe jumătate dovedea că gîndirea lui funcţiona bine; strîngerea parţială a buzelor dovedea că va fi reflectat din nou asupra subiectului discutat.” (p. 106) Celelalte portrete sunt şterse prin evocarea unor însuşiri convenţionale: un Cioran elegant, deferent, cu simţul umorului etc. – doar epitete curtenitoare sfîrşind în clişeu.

Dar dacă portretele lasă de dorit (semn că mulţi din cei întrebaţi sînt exegeţi, nu scriitori), o trăsătură memorabilă priveşte tipul de întîlnire pe care cercetătorii l-au avut cu textul cioranian, adică felul în care i-au îndurat seducţia. În linii mari, interlocutorii pomenesc de trei categorii de persuasiune: 1) şocul imediat, un soi de coup de foudre sub evidenţa frazelor mergînd drept la ţintă; 2) iritare subită ca sub impresia unui exces patetic, mai ales cînd e vorba de cărţile româneşti, ca apoi să urmeze nuanţarea treptată a reacţiei iniţiale; 3) digerarea liniştită, fără răscoliri bruşte, cu creşterea progresivă a interesului pentru opera lui inclasabilă. Dintre români, în prima categorie intră Dan C. Mihăilescu şi Constantin Zaharia, în cea de-a doua Livius Ciocârlie şi Marta Petreu, pentru ca în a treia să intre cu precădere canadienii şi americanii.

Iată cum a citit Constantin Zaharia, în 1979, volumul Amurgul gîndurilor, într-o ediţie princeps din 1940: „L-am citit pe nerăsuflate, ba chiar am făcut ceva mai mult: l-am înregistrat pe bandă de magnetofon. Nu ştiu ce mă apucase, cred că eram disperat din cauză că un scriitor important nu putea fi difuzat, aşa că mă hotărîsem să «copiez» cartea, simţindu-mă eu precum un monah din scriptorum, cu misiunea de a multiplica un mannuscris rar. Mai tîrziu, am făcut acelaşi lucru cu volumul Pe culmile disperării, pe care l-am transcris bătîndu-l la maşină.” (p. 264)

Cît despre pătrunderea lui Cioran într-un spaţiu străin, receptarea se petrece subreptice, pe sub pragul oficial al ierarhiei dominante, marcate de corectitudinea politică, al cărei ton e de repudiere ideologică. Numai că eseistul trece vămile în virtutea stilului care „merge la inimă”, vorba brazilianului Fernando Klabin. Morala? Cenzura nu poate bloca o operă atunci cînd are de partea ei talentul, inteligenţa şi erudiţia. E patognomonic că în SUA Cioran e leprosul pe care nici o vituperare nu-l poate compromite. Cu exemplul dat de italianul Mario Andrea Rigoni: „Mulţi dintre criticii celebri care s-au ocupat de el, de la Susan Sontag la George Steiner, manifestă prejudecăţi deplorabile, mai ales de natură ideologică. Gîndiţi-vă că Steiner, într-un articol, publicat în «New Yorker», îl acuză pe Cioran de superficialitate, atît în plan intelectual, cît şi în plan stilistic. Este o afirmaţie pur şi simplu ridicolă.” (p. 249) Acelaşi George Steiner, în volumul Maeştri şi discipoli (Humanitas, 2011), se entuziasma pe seama profunzimii lui Marx, fără a-şi putea ascunde antipatia faţă de Heidegger.

Cioran, un aventurier nemişcat e atît de reuşit pe cît poate fi un volum de interviuri, condamnat să strîngă banalităţi crase lîngă mărturii remarcabile. Meritul lui Vălcan e că, sub pretextul întrebărilor, i-a adunat pe prietenii lui Cioran din întreaga lume.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara