Cristian Pătrășconiu: Aveți în romanele dumneavoastră câteva personaje care au legătură cu România. Sau cu vecinătatea ei, unde se vorbește tot românește, Basarabia. De ce? Cum ați ajuns la ele? Ce sunt ele în economia romanelor dumneavoastră? De fapt: de ce tocmai România?
Catherine Cusset: Ceea ce scriu eu este foarte mult legat de realitatea mea, de viața mea. Așa încît, adesea, în romanele mele sunt elemente autobiografice. În privința României, să spun, mai întîi că eu sunt căsătorită cu un roman. Soțul meu s-a născut în 1962, iar el, dimpreună cu familia sa, au emigrat în Statele Unite la mijlocul anilor 70. Pentru a spune tot adevărul: prima dată, ei au plecat în Israel, pentru că socrul meu avea familia sa acolo și din Israel au venit și s-au stabilit în Statele Unite. Cartea mea Un viitor strălucit, roman care e tradus și în românește, este, de altfel, inspirat din viața soacrei mele romance; este o carte prin intermediul căreia am încercat să înțeleg, la distanță de douăzeci de ani, dar am reflectat de fapt la aceasta și înainte de a mă căsători, de ce soacra mea a fost ostilă căsătoriei mele cu fiul său. Cred că, acesta este și sugestia de răspuns care se găsește în cartea mea, trecutul său a făcut-o să manifeste această ostilitate; mai precis, trecutul său din România. Apoi, amprenta românească din cel mai recent roman publicat de mine, Celălalt pe care îl adoram – despre aceasta, am putea spune că hazardul este cel care a introdus din nou această referință. Romanul se învîrte și el în jurul unui om cât se poate de real – scriu despre viața și despre moartea, prin sinucidere, a unui foarte bun prieten. Iar acest prieten, pentru că era apropiat de familia noastră, mi-a cunoscut soțul și mia cunoscut socrii. Cu toții: români! Ia socrul meu, în realitate, la rîndul lui, s-a sinucis. Or, Thomas, personajul principal din Celălalt pe care îl adoram, împrumută cumva din elementele suicidului socrului meu. De altfel, ambele roman invocate de mine, în care care sînt și personaje care au de-a face cu România, încep cu o sinucidere. Și aceasta, nu pentru că duc lipsă de imaginație, ci fiindcă, așa cum vă spuneam, și acum închid un cerc, mă inspir din viața reală și în viața mea reală am trăit aceste tragedii. Apoi, Thomas are o iubită – a doua iubită a sa din roman – pe care cheamă Ana și care, și ea, e româncă. La prima vedere, alegerea mea e fructul hazardului. Dar e și nu e așa, pentru că, uneori, în viața, hazardul e consecința mai multor întâmplări care pot duce, aproape cu necesitate, acolo, la o opțiune sau la alta. În cazul de față, ar fi vorba despre dorința care generează dorință. Dorința e uneori trianghiulară. Eu am lîngă mine un român; el de ce nu ar avea, de ce nu ar fi avut o româncă?

C.P.: Chiar: cum vă alegeți personajele, cum le construiți, cum ajung ele să capete un „trup de hîrtie“?
C.C.: Ele mă locuiesc. Personajele mele sunt în mine. Și atunci, întrebarea imediată care se pune este următoarea: de ce mă locuiesc? Cel mai la îndemînă este să spun că se întîmplă așa fiindcă ele sunt importante pentru mine. Eu scriu doar despre ce e important pentru mine, iar scrisul meu, în ce mă privește, nu răspunde decît la întrebările care mi se par mie a fi esențiale. De pildă, în Un viitor strălucit nu puteam să înțeleg de ce acele persoane care aveau cam totul pentru a fi fericite, își puteau face viețile unul altuia atît de mizerabile. Am căutat răspunsul în trecut. La fel cu Thomas... Nu am putut să înțeleg cum o persoană căreia îi place atît de mult viața, care are atît de mulți prieteni, un om atît de talentat, de briliant poate ajunge într-o stare atît de disperată încît să ia decizia de a se sinucide. Încerc să intru în pielea lor – și să îi înțeleg. Să stau în mintea lor, cum se spune. Am și inventat destul de mult, dar ceea ce primează a fost și este dorința de a fi cu celălalt, de a-l înțelege.

C.P.: Acum, în vremurile cărora le suntem contemporani, un scriitor bun e neapărat legat de țara sa, în sensul în care ceea ce scrie e decisiv amprentant de locul său de origine? Întrebarea ascunsă e, de fapt, aceasta: există o patrie ideală pentru un scriitor?
C.C.: Patria ideală pentru un scriitor este limba, sunt cuvintele acelei limbi. Limba sa. Iar pentru mine, limba e limba franceză. Iar personajele pe care le construiesc sunt, cum spuneați dumneavoastră puțin mai înainte, „ființe de hîrtie“, „ființe din cuvinte“. Pentru a face aceste ființe – de o specie aparte –, folosesc cuvinte, iar acest fapt este ceva pasionant în actul de a scrie. Mie, cel mai la îndemînă îmi sunt cuvintele. Și anume – pentru că sunt franțuzoaică –, cuvintele limbii franceze. Nu prea știu eu bine ce înseamnă „franțuzoaică“, dar sunt convinsă că e în mine o anume sensibilitate, care ține de acest fapt. De altfel, chiar dacă trăiesc în Statele Unite de 25 de ani, eu nu scriu în engleză.

C.P.: De ce aveți nevoie pentru a scrie? Ce trebuie să se întîmple pentru a fi în această stare, in the mood for?
C.C.: Am nevoie de spațiu, de timp, de liniște. Sunt bretonă și în fiecare vară mă întorc acasă – și îmi place să mă plimb. Am nevoie de mare, de natură și de mersul pe jos. De ce? Pentru a-mi regăsi această liniște interioară care să îmi dea voie să scriu. E o liniște care mă ajută să uit de stres, de griji și chiar de mine însămi. Și eu cred că e nevoie de așa ceva, de acest tip de uitare subtilă și complexă – așa încît să poți să lași să vină spre tine lucrurile importante. Și mai e ceva: pentru mine, e important să existe această diferență între țara în care locuiesc și scriu, Statele Unite, și țara în care public, Franța. Am nevoie de distanță.

C.P.: Cînd sunteți mulțumită de ceea ce scrieți?
C.C.: Pentru mine, scriitura e un proces dificil. Primele drafturi, primele versiuni – eu le arunc. Procedez, de fapt, în felul următor: întîi, repede, scriu cartea pînă la capăt. E versiunea cea mai fierbinte a unui cărți posibile. Nu înseamnă deloc că această carte e și probabilă. Apoi, pun între aceste prime versiuni și ceea ce fac mai apoi o perioadă de liniște. Și, la cîteva luni după, încep nu să rescriu, ci să recitesc. Și să văd ce e bun, să îmi pun întrebarea despre ce e vorba în această carte. Și, apoi, după relectură, începe munca. Atunci scriu ceva ce se apropie de versiunea finală. Să vă dau un exemplu: în cazul lui Celălalt pe care îl adoram , în august 2015, mi-am recitit manuscrisul. Erau vreo 300 de pagini – cu multe probleme, cu pasaje care mi se păreau cît se poate de plictisitoare. Am vrut, atunci, de mai multe ori, să arunc la gunoi pur și simplu această carte. (majoritatea criticilor francezi au considerat-o, în 2016, cea mai bună carte de proză din Franța; n.m., C. P.) Dar, în ultimele 100 de pagini, cînd personajul e diagnosticat și pînă la paginile care descriu, fără nici un dubiu, moartea acestuia, a fost acolo ceva care m-a oprit să ucid acest manuscris. Mi-a dat senzația că e acolo deja ceva foarte puternic și că merită să insist. Mi-am spus: aici este o carte; trebuie să reușesc să o fac. Și am scris-o!

C.P.: Da... Ați scris-o! Care credeți că e cel mai frumos timp, cea mai frumoasă epocă pentru literatură? V-ar fi plăcut să trăiți atunci?
C.C.: Secolul al 19-lea. E epoca marelui roman. Despre faptul de a fi trăit atunci: pentru mine, ca femeie, cred că nu ar fi fost foarte simplu...

C.P.: Cum se produce la dumneavoastră înțelegerea unui personaj? Altfel spus: știți dinainte un personaj, știți cu totul ce e acesta, ce va face sau aflați și dumneavoastră despre el pe măsură ce scrieți?
C.C.: Bineînțeles că pe măsură ce scriu. Pentru că atunci intru în personaj, atunci intru în detaliu – iar detaliile sunt foarte importante pentru un personaj, fiindcă pe măsură ce acțiunea curge, încep să văd. Să văd mai limpede. Aceasta înseamnă, de fapt, pentru mine imaginația: să pot să văd! Cu cît petrec mai mult timp cu personajul, cu atît îl văd mai bine, cu atît contururile lui devin mai clare. E aproape ca la un desen care se limpezește pe măsură ce este făcut. Atunci se fac legăturile. E ca la un puzzle. În realitate, eu nu am avut răbdarea necesară să fac un joc din acesta de puzzle. Dar cînd scriu, așa ceva fac, mutatis mutandis.

C.P.: Vă surprind des marile dumneavoastră personaje, acelea care sunt cele mai bine conturate în cărțile dumneavoastră? Întreb în sensul următor: o iau des într-o direcție în care nu vă așteptați? În care, poate, nici nu ați vrea să se ducă?
C.C.: Da. Eu nu sunt liberă să scriu cum vreau. Trebuie, într-un fel, să mă supun personajelor mele. Coerenței acestora. Da, se schimbă direcția în care merg personajele mele față de linia lor de start – care e în mine. Linia de finiș, aceasta nu mai ține de mine. Trebuie să vezi fiecare personaj, să îl lași să se miște. Fiecare personaj, dacă nu e chiar o ființă umană (căci, încă o dată, ați spus foarte bine – sunt „ființe de hîrtie“), e ca o ființă umană. Are, adică, logica și coerența sa. Iar eu trebuie să îi găsesc această coerență și nu pot să îl fac să acționeze într-o direcție care e diferită de ceea ce îi dă această coerență. Ar înseamna să scriu în clișee, de fapt, să scriu fals. În plus, sunt foarte atentă la detalii.

C.P.: De ce, pentru ce, pentru cine scrieți? Ce e în spate, care e motorul textelor dumneavoastră?
C.C.: Există mai multe cauze. Întîi, pentru că pur și simplu, nu pot altfel. Dacă nu scriu, mă cuprinde deprimarea și viața cu mine începe să fie dificilă. Apoi, pentru că, încă de cînd eram copilă, adolescentă, mi-am găsit adesea bucuria de a trăi citind. Locuind în lumile acestea alternative – iar ele erau pentru mine mult mai pline de viață decît viața însăși. Acolo îmi găseam eu un fel de fericire. Și aceasta este ceea ce vreau să dau și eu altor oameni – dacă eu mi-am găsit acolo fericirea, poate, sper, vor fi oameni care vor simți aproape ca mine citind cărțile pe care le scriu. Citind, noi nu mai suntem singuri și asta vreau să îl fac pe cititorul meu să simtă. Cel puțin pentru mine, în momentul în care citesc, dacă este o carte bună, nu mă simt singură; e acolo, cu mine, o prezență. Și, încă o dată, asta e și ceea ce eu vreau să ofer. Pentru mine, valoarea esențială este viața și tot ce e viu – iar uneori, aceasta se găsește mai bine în literatură decît în viața de dinafara literaturii.

C.P.: Chiar am vrut să întreb, deși, parțial, răspunsul dumneavoastră a anticipat întrebarea mea: ce e esențial pentru opera dumneavoastră? Care e inima cărților dumneavoastră, care e sufletul lor?
C.C.: Hm... Mulțumesc pentru această întrebare care mă pune foarte tare pe gînduri. Aș putea spune așa: scriitura este sensul vieții și sensul vieții este scriitura. Dar, da, pentru mine, totul se joacă în jurul vieții, toată scriitura mea dă tîrcoale vieții. Într-un alt roman, care nu a fost tradus în românește, în care vorbesc despre mama mea și despre relația mamă-fiică, mă întreb, de fapt, ce este viața pentru mama mea, ce și-a dorit ea de la viață. Mă întreb acolo dacă viața este o împlinire sau mai degrabă o decepție, inclusiv în privința dorințelor. Întrebarea aceasta – împlinire sau decepție? – e vaalbil și în general, nu doar pentru romanul invocat de mine. Și în Un viitor fericit, mă întreb ce au vrut oamenii despre care scriu acolo de la viață; au vrut libertatea, a avut-o, și apoi a urmat sinuciderea. Și atunci, încă o dată: ce au vrut de la viață? Și Thomas, personajul din Celălalt pe care îl adoram, întrebările sunt aceleași: de ce trăim, de ce murim și de ce, la un moment dat, nu mai vrem să trăim? Eu am un răspuns la această întrebare „de ce, pentru ce să trăim?“ – și îl sugerez și în romanul care va fi publicat în luna ianuarie a lui 2018. Răspunsul e acesta: arta. Trăim pentru a crea. A crea, a face artă este o modalitate care ne poate scăpa de angoasa morții. Creația, pe de altă parte, ne face să nu prea trăim în prezent. Dar, asta e... Încă o dată, mulțumesc pentru întrebare – fiindcă îmi dau seama că răspunsul meu, ceea ce tocmai am spus se află, de fapt, în inima tuturor cărților mele.

C.P.: Cum vă despărțiți de cărțile dumneavoastră? După ce sunt publicate, ce relație sau relații întrețineți cu ele?
C.C.: De unele mă despart mai greu, trebuie să recunosc. Uneori, ca să ies dintr-o carte, trebuie să încep să scriu – fie și acele drafturi pe care știu sigur că le voi atunca – la o alta. În general, e dificil să las deoparte cărțile care sunt importante pentru mine. Mi se pare greu, ca un sacrificiu personal, să le dau publicului. Pe de altă parte, am avut șansa ca la cărțile care erau foarte importante pentru mine, să am parte și de un răspuns bun din partea publicului. Și, în cele din urmă, nu aveam sentimentul că ele ajuns într-un deșert. Apoi, e important după o carte terminată să curăț, sa fac curățenie, să refac un fel de spațiu gol. Cel în care se va așeza o nouă carte. Pentru aceasta, revin acasă, în Bretania, mă plimb pe malul mării și mă pregătesc pentru următorul proiect...

C.P.: Și atunci, mai limpede: ce e terapeutic pentru dumneavoastră între două cărți, ce vă ajută ca să nașteți o nouă carte? Ce vă reorientează privirea către un nou roman, către o nouă carte?
C.C.:Pentru noi, cei din Bretania, e importantă natura, dar e foarte importantă și familia. Pentru mine e foarte foare importantă. Familia, însemnând familia largită. Pentru copii, pentru frații mei, pentru copiii fraților mei, pentru nepoți – pentru toți, gătesc și îmi place foarte mult să o fac. Îmi place mult să gătesc, îmi place să îi hrănesc pe alții. În SUA nu avem o asemenea familie lărgită, dar avem prieteni – și lor îmi place să le gătesc. Cînd sunt pregătită să merg mai departe, către o nouă carte? Trebuie să fac ordine în mine, să îmi găsesc liniștea – și trebuie să mărturisesc că partea de promovare care trebuie bifată după fiecare carte este, pentru mine, un obstacol. Îi admir pe cei care trec lin de la actul creației la momentele acestea, absolut necesare, care țin de promovarea cărții. Eu nu pot să fac așa ceva cu ușurință. Dacă mi-am regăsit liniștea, atunci pot să merg mai departe și să scriu altceva, nou. Cum o fac? Plimbându-mă, gătind sau mergînd la piscină cît pot de des. Înotul este, pentru mine, un important factor de echilibru. Sau citind, dar nu pentru ceva anume, ci doar așa, de plăcere. Și, desigur, mă regăsesc încercînd să trăiesc în prezent – ceea ce pentru mine este destul de greu...

C.P.: Duceți cu dumneavoastră personaje mari, grele, obsedante, dar care nu și-au găsit încă o carte potrivită? O carte pe care, totuși, ați vrea să o scrieți?
C.C.: Duc. Și nu e chiar foarte confortabil. Le duc cu mine. Mai mult: adesea îmi vorbesc. E complicat raportul acesta: viață-literatură. Să vă dau numai un exemplu. Numai unul. Nu vreau să îmi compromit viața privată sau să vorbesc și să scriu despre anumite elemente care țin de soțul meu, de fiica mea. Există o anumită cenzură, una care nu ține de literatură în sine, ci de faptul de a publica. Am scris o carte despre moartea soacrei mele românce; ea s-a sinucis. Soțul meu nu a citit-o, pentru că nu se simte confortabil cu ea. Și nu dorește ca această carte să fie publicată. Și nici nu va fi.

C.P.: Proust și Thomas, personajul din Celălalt pe care îl adoram. Cum se leagă cei doi? Ce e Marcel Proust pentru dumneavoastră?
C.C.: Marcel Proust este o referință foarte importantă, permanentă, de fapt, una dintre cele mai importante pentru întreaga literatură pe care am făcut-o pînă acum. Este un reper fundamental pentru mine.
În realitate, prietenul meu care a inspirat persoanajul Thomas din Celălalt pe care îl adoram și care s-a sinucis era un rafinat specialist în Proust. Iar Proust era sau, în fond, este la fel la Thomas: fără măsură. Am citit prima oară Proust – În căutarea timpului pierdut – pentru prima oară, cînd aveam 15 ani. Apoi, la fel, integral, am recitit la 18 ani. Și mai apoi, acum – cînd am scris romanul despre prietenul meu care s-a sinucis. L-am recitit, desigur, cu alți ochi, cu altă capacitate și putere de înțelegere. Încearcam, acum, la lectura relativ recentă, să îmi imaginez cum îl citea prietenul meu pe Marcel Proust. La ce se gîndea? Ce găsea el acolo, ce vedea el acolo? Și naratorul Marcel spune adesea că și-a decepționat mama, că și-a dezamăgit-o, că nu a făcut ceea ce trebuia să facă. Că nu are talent, că nu face altceva decît să amîne și să tot amîne – procrastinare, cum se spune mai nou. Proust debutează la 39 de ani. Thomas, prietenul meu, s-a sinucis chiar la această vîrstă. 39 de ani de pe vremea lui Proust sunt, probabil, echivalentul vîrstei de 50 de ani, azi. Dacă ar fi trăit, sunt sigură că Thomas ar fi scris ceva. Ceva mare.
Proust vorbește despre două feluri de timp. Timpul estetic, un timp al creației. Al doilea: timpul scurt, cel al duratei. Dacă Proust a reușit să intre în acest timp – care, poate, este, de fapt, în afara timpului – și a cîștigat această bătălie, Thomas nu a reușit. El a rămas în timpul duratei, a fost încolțit și a fost doborît. Thomas e un fel de ecou al lui Proust, dar o versiune a acestuia care a eșuat în timpul scurt.

C.P.: Nu îl invoc întîmplător, la final, pe Marcel Proust. Citatul cu care dumneavoastră deschideți cartea – admirabilă carte! – Celălalt pe care îl adoram spune așa: „o ființă nu este, cum crezusem, limpede și mobilă în fața noastră, cu intențiile sale față de noi (ca o grădină pe care o privești, cuprinzânduo din ochi toate brazdele, printrun grilaj), ci este o umbră în care nu putem niciodată pătrunde, pentru care nu există o cunoaștere directă...“ Dacă nu există „cunoaștere directă“, cum putem cunoaște? Ce avem de făcut? Ce putem spera?
C.C.: Celălalt e o umbră. Nu îl putem cunoaște. Putem doar spera, cred eu, că ne identificăm pe undeva cu el prin empatie. Putem spera că putem simți în același timp cu el. „Empatie“ – acesta este un cuvînt foarte important.