Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Castele de carton de Cornelia Radulescu

Almudena Grandes s-a născut la Madrid, în 1960, şi a urmat cursurile Facultăţii de Geografie şi Istorie, dedicându-se apoi scrisului. Primul ei roman, Las edades de Lulú, a obţinut Premiul Sonrisa Vertical în 1989 şi a avut un succes uriaş, fiind tradus în peste douăzeci de ţări. Un an mai târziu are loc premiera filmului omonim, în regia lui Bigas Luna. Toate cărţile ei ulterioare - romanele Te llamaré Viernes (1991), Malena es un nombre de tango (1994), Atlas de geografia umana (1998), Los aires difíciles (2002), Castillos de cartón (Castele de carton, 2004) şi volumele de povestiri Modelos de mujer (1996) şi Estaciones de paso (2005) - au avut un considerabil succes de critică şi de public. Gerardo Herrero a regizat ecranizările romanelor Malena şi Los aires difíciles, iar filmul Aunque tú no lo sepas al lui Juan Vicente Córdoba a avut la bază povestirea ei, El lenguaje de los balcones.

Palmaresul literar al Almudenei Grandes include Premiul Cálamo, Premiul Crisol, Arzobispo Juan de San Clemente (acordat, în trecut, unor scriitori ca Mario Vargas Llosa, José Saramago, Javier Marías) şi Premiul Julián Besteiro pentru Arte şi Litere.

Debutul fulminat al Almudenei Grandes, cu Vârstele lui Lulu, bestseller erotic care a revoluţional literatura spaniolă, a impus-o drept una dintre cele mai originale scriitoare tinere ale lumii hispanice. Castele de carton, cel mai recent roman al autoarei, finalist al Premiului Internaţional Rómulo Gallegos în 2005, este o poveste despre artă, sex, dragoste şi moarte. Despre un trio amoros - doi băieţi şi o fată - şi paradisul visat, care devine paradisul pierdut.

María José Sanchez crede că vocaţia ei artistică este să picteze monstruozitatea vieţii; Jaime González, extravertit şi cuceritor, vrăjitor al penelului, poate reproduce opera oricărui maestru, dar nu reuşeşte să-şi găsească stilul personal; Marcos Molina Schulz, cel mai frumos şi cel mai talentat student din facultate, este inapt să se bucure de darurile cu care este înzestrat. Împreună, vor alcătui un ménage ŕ trois, de o senzualitate extremă, dar inocent prin sinceritatea sa. În Madridul anilor '80, perioadă exuberantă şi deschisă tuturor posibilităţilor, când Spania savura libertatea dobândită după dictatura franchistă, trăind "fără teamă şi fără vină", María, Jaime şi Marcos sunt protagoniştii unei poveşti de iubire în care sexul, arta şi dragostea îşi dispută rolul principal. Un miracol irepetabil, la fel ca tinereţea invincibilă care îl face posibil. Un castel de carton, prea şubred ca să reziste asaltului realităţii, geloziei şi ambiţiei.

Romanul Castele de carton, din care publicăm un fragment, este în curs de apariţie la Editura Humanitas, în "Raftul Denisei", colecţie coordonată de Denisa Comănescu.



Trei e un număr aparte.

Lunea aceea a început ca oricare alta. Ianuarie era pe sfârşite, era foarte frig şi încălzirea funcţiona prost, dar şi asta era normal, eram de-acum căliţi, ştiam să ţinem penelul între degetele amorţite, să ne dominăm pielea degerată şi lipsită de sensibilitate, articulaţiile atât de fragile că păreau ouă gata să se spargă la prima mişcare. Mă duceam la cursuri cu mitene şi încotoşmănată într-un şal de lână mare şi gros ca o pătură, care-l făcea pe Jaime să glumească pe seama mea, îţi mai lipseşte doar o mansardă la Paris, fato, ce nasol, aspră e calea artei, dar, ca toţi ceilalţi, se bucura şi el de temperatura din bar, un fel de saună tropicală în care blestematul cazan al clădirii îşi revărsa capricios toată căldura. În asemenea zile, tăria dată pe gât la plecare devenea aproape o obligaţie, o paranteză de confort ce echilibra frigul atroce din sălile de curs şi cel doar cu puţin mai blând de pe stradă. Şi acolo a început totul.

- Ce-aţi zice să mergem să mâncăm undeva?

Jaime s-a uitat mai întâi la Marcos, apoi la mine. Stăteam toţi trei la capătul unei mese mari, unde mai erau şi alţii, aşa că nu m-am gândit că oferta se limita la noi doi, nici măcar că mă includea şi pe mine, căci era o idee inedită. Niciodată nu ieşiserăm în oraş la masă împreună după cursuri.

- Don Aristóbulo mi-a trimis deja banii pe luna asta, başca darul de Bobotează de la naşul meu. Asta înseamnă că sunt bogat. Dacă vă mulţumiţi cu un hamburger, vă invit...

Don Aristóbulo era tatăl lui Jaime, al altor trei băieţi şi a încă patru fete, cărora nici gând să le plătească o şcoală la Madrid. Cu băieţii era mai generos, dar la limită: Jaime n-avea niciodată un chior, deşi era cel mai mic dintre ei. Asta nu părea să-l deranjeze prea mult, ştia să se descurce, singura soluţie era pesemne să studieze, era al şaselea din opt fraţi şi, la nici o lună după venirea la Madrid, găsise deja doi elevi pe care-i medita la desen tehnic. Dacă nu vorbea bine de taică-său şi se referea la el doar cu particula "don", de parc-ar fi vorbit de un străin, asta era din alt motiv. Don Aristóbulo era judecător şi lucrase ani în şir într-un Tribunal de Ordine Publică. Şi asta tare-i plăcea fascistului de el, pot să vă jur, ne-a zis odată Jaime. O trimisese în judecată chiar pe fiica cea mai mare, pentru activităţi subversive, şi-o condamnase la închisoare fără probleme, asta doar ca să-şi proclame public integritatea şi adeziunea la Regim. Jaime nu l-a iertat niciodată pentru asta, deşi dispreţul pe care-l manifesta nu-l împiedica să trăiască pe spezele lui.

- Ei, mergem să mâncăm sau nu?

- Mergem, eu unul sunt de acord, a spus Marcos.

- Dar pe tine nu te invit, să fie clar, tu eşti bogat, afurisitule... O invit doar pe Jose.

Nici n-am apucat să spun ceva, nu era nevoie.

- Eşti cu maşina, nu-i aşa? m-a întrebat Jaime în timp ce ieşeam din facultate. Perfect, mergem la Princesa, atunci. O laşi în parcare şi în felul ăsta sunt şi eu la doi paşi de casă.

Organiza totul, ca de obicei, însă nu-mi închipuiam până unde avea să ajungă în seara aceea cu aptitudinea lui de lider. Când am deschis maşina - un Ford Fiesta roşu cu două uşi, caroserie făţoasă şi motorul făcut praf, căci îl moştenisem de la mama, o şoferiţă atât de proastă că vreo două companii de asigurări nu mai voiseră să aibă de-a face cu ea - Marcos s-a aşezat în spate, cu toate că avea picioarele mult mai lungi decât Jaime, care s-a aşezat lângă mine la fel de firesc. Amănuntul m-a făcut să zâmbesc, dar n-am zis nimic, printre altele pentru că îmi luasem carnetul de nici un an şi condusul mă absorbea pe de-a-ntregul, mai cu seamă atunci când aveam martori. Deocamdată nu conduceam mult mai bine decât maică-mea, motorul se îneca de fiecare dată când urcam o pantă, dar am ajuns la Princesa fără probleme. Cu parcarea a fost mai rău. Singurul loc liber era la nivelul trei, flancat de o camionetă aşa de mare că-ţi făcea frică şi de un Mercedes nou-nouţ care ocupase jumătate din locul liber.

- Vrei să parchez eu? m-a întrebat Jaime când maşina din spate a început să claxoneze fără ca eu să mă fi decis încă ce să fac.

- Dacă nu te deranjează...

Am ieşit, el s-a urcat în locul meu. A reuşit să manevreze într-un spaţiu minim, a îndreptat maşina de câteva ori şi a lăsat loc liber pe ambele laturi, astfel că a reuşit să iasă pe stânga, iar Marcos pe dreapta, fără să atingă măcar caroseria vecinilor.

- Trebuia să-mi închipui, am spus când mi-a restituit cheile.

- Ce?

- Că tu conduci foarte bine. Că e un lucru care ţi se potriveşte şi-l faci foarte bine.

- Şi nu e singurul, dragă, fii convinsă că nu e singurul, a început să râdă Marcos, luându-mă de braţ ca să ieşim.

La Burger King nu se servea nici un fel de alcool, doar bere. După ce-am ales meniul cel mai ieftin, în ciuda protestelor lui, căci nu puteam să uit tradiţionala penurie a fiului de judecător, am cerut o Coca-Cola, iar el s-a uitat la mine chiorâş.

- Nu-mi place berea, îmi pare rău, m-am scuzat eu.

- Vezi? ĺsta e un lucru care nu ţi se potriveşte.

- Nu, e vorba doar de bere... Vreau să spun că alcoolul îmi place. Whisky, Cuba Libre, coniacul...

- Eşti o tipă trăsnet, Jose, a spus atunci Marcos dintr-un foc, fără să-şi aleagă cuvintele şi privindu-mă drept în faţă, după ce până atunci nu scosese o vorbă. Eşti drăguţă, deşteaptă, amuzantă, simpatică şi ai talent. Eşti cea mai bună, deşi nu-ţi place berea.

- Just - s-a uitat şi Jaime la mine, dar cu o expresie diferită, zâmbitoare, ironică. De-aia te-am invitat. Şi noi suntem nişte tipi trăsnet.

- Corect, a aprobat Marcos şi am râs tustrei. Aşteptaţi-mă un moment, mă duc la toaletă.

S-a ridicat şi m-am uitat după el, l-am urmărit cu privirea până s-a făcut nevăzut pe culoarul din fund, era atât de frumos, avea un corp atât de perfect, de armonios, că n-aveam cum să nu-i admir trapezul impecabil al spatelui, proporţia picioarelor în acelaşi timp puternice şi zvelte, braţele delicate şi expresive. De când îl cunoscusem, îl comparam în secret cu toate modelele masculine care îmi pozaseră la facultate, iar concluzia era că mi-ar fi plăcut să-l desenez, să-l pictez cu două aripi mari şi albe, un scut şi o spadă strălucitoare, ca pe un arhanghel furios şi inocent, puternic, dar ignorându-şi forţa.

- Îţi cam place, nu?

Glasul lui Jaime m-a făcut să tresar. Am întors capul şi l-am văzut foarte aproape de mine, cu bărbia sprijinită într-o mână şi o privire răutăcioasă. Mi-am calculat răspunsul. E adevărat că Marcos îmi plăcea, îmi plăcuse de când îl văzusem prima dată. Nu era dragoste, nici durere, nu fusese o străfulgerare ca o lumină care te orbeşte; era un sentiment bine definit, o atracţie fizică pură şi totuşi nuanţată, la început limitată de tăcerile lui, de capsula aceea impenetrabilă în care nu încăpea decât el, amplificată mai apoi de admiraţie, de o invidie care era doar admiraţie, conştiinţa talentului care la el dădea pe dinafară iar mie-mi lipsea. Oricum, nu mi se păruse nimic grav. Nu disimulam, dar nici nu credeam că e atât de vizibil. Întrebarea lui Jaime mi-a pus în mişcare instinctul elementar de autoprotecţie, care mă făcea să răspund că nu, ceea ce simţeam pentru Marcos nu era dragoste, nici durere, răspuns prin care credeam că nu risc nimic, că n-aveam ce pierde, nici ce câştiga, aşa că am fost sinceră:

- Da, îmi place. E foarte frumos. Mi-ar plăcea să-l pictez.

Jaime a izbucnit în râs la mărturisirea mea sinceră.

- Şi el te place - a adăugat încet, pe un ton confidenţial -, dar pentru că e atât de timid... n-ar şti de unde să înceapă. Aşa că m-am hotărât să-i dau o mână de ajutor.

- O mână de ajutor?

Atunci n-am priceput nimic. Aveam să pricep şi mai puţin înainte de a înţelege totul dintr-un foc.

- Da, o să vezi - s-a întrerupt văzându-l pe Marcos care venea spre noi -, lasă-mă pe mine.

Numai că atunci am început să vorbim, nu mai ştiu cum, despre De Kooning, pe urmă Jaime a mai vrut un hamburger, a mai vrut şi Marcos unul, şi în timp ce mâncam ne-am apucat să ne forfecăm jumătate din colegii de an şi discuţia a devenit atât de familiară, atât de asemănătoare celor pe care le purtam zilnic la bar, încât vorbele lui Jaime, afirmaţia lui surprinzătoare, jumătate promisiune, jumătate ameninţare, s-au topit treptat, s-au dezumflat ca un balon înţepat. Am ieşit din restaurant convinsă că ne vom lua la revedere şi fiecare se va duce la casa lui, dar el m-a apucat de braţ de cum am ajuns pe trotuar:

- Am acasă o ciocolată super, adusă de Miki din Maroc, şi ieri, după ce-am încasat banii trimişi de Don Aristóbulo, mi-am cumpărat o sticlă de whisky, făcut la Segovia, dar tot whisky se cheamă că e... Cred că am chiar şi gheaţă în frigider - s-a uitat întâi la Marcos, pe urmă la mine. Aveţi un plan mai bun?

Jaime locuia foarte aproape de Piaţa Spaniei, pe o străduţă care dădea în Cuesta de San Vicente. Taică-său, care o fi avut motivele lui să nu se încreadă nici un pic în el, ar fi preferat ca fiu-său să stea la un cămin bun, dar argumentului disuasiv al preţului s-a adăugat existenţa unei camere libere în apartamentul închiriat de logodnicul uneia dintre surori. Băiatul era atât de studios şi de responsabil că nici n-au apucat să convieţuiască o lună şi jumătate: a luat un concurs şi s-a lipit de un post în Murcia. Viitorul cumnat l-a înlocuit rapid cu un coleg de facultate, Joaquín, un sculptor asturian liniştit şi retras. Împărţeau apartamentul cu proprietarul acestuia, Miki, etern student la Drept, care se ocupa cu vânzarea din uşă în uşă şi dormea nopţile la iubită-sa.

- Aşa că o duc ca în sânul lui Avram - a rezumat el situaţia în timp ce ne arăta casa, un apartament haotic situat într-o clădire arătoasă în care, fireşte, făcuse rost de camera cea mai mare. Mai ales că l-am convins pe traficant că dulapul în perete i se cuvenea lui...

Dormitorul lui Jaime era pe colţ şi avea două balcoane, mobilă puţină şi obiecte multe, aranjate după un model surprinzător de strict. Stăpânul nu făcea curat, în schimb era un maniac al ordinii. Patul nu era făcut, dar nu erau haine pe jos, scrumierele erau murdare dar golite, cărţile n-aveau loc pe etajere, dar teancurile ce sprijineau pereţii erau aranjate pe teme şi autori. Pe o tăblie foarte mare, sprijinită pe două şevalete, se găseau un pupitru, mai multe blocuri de desen aşezate după mărime şi trei cutii de carton cu câte trei sertare, din acelea în care se ţin havanele. Acolo-şi ţinea creioanele, şi avea extrem de multe, toate proaspăt ascuţite, unele atât de consumate că te şi mirai cum de le putea mânui cu degetele lui de plugar. Nu mai cunoscusem pe cineva care să aibă atâtea creioane şi nici o ascuţitoare din acelea industriale, cu manivelă şi piuliţă de prins pe masă. Pânzele erau atent adunate lângă balconul care dădea spre răsărit, iar alături, pe o masă improvizată din lucruri adunate de la gunoi - suportul metalic al unei vechi maşini de cusut şi o tăblie formată dintr-un indicator stradal - erau borcanele cu pensule, peneluri, ulei de terebentină, dizolvanţi, tuburile şi borcanele cu vopsele, perfect aliniate. Marcos, care cunoştea casa, s-a dus direct acolo, a ales un tub de albastru ultramarin, numărul 07, din armata de soldăţei de plumb de pe partea dreaptă a mesei, s-a făcut că-l contemplă, apoi l-a pus pe partea stângă a mesei, printre peneluri şi uleiul de terebentină. Jaime a reacţionat imediat:

- Ce poţi să mă enervezi, frumosule!

A luat tubul atât de repede c-ai fi zis că-l frige şi l-a pus la locul lui, între alte două tuburi de albastru, produse de aceeaşi firmă, marcate 04 şi 09.

- Ai văzut? E nebun, a spus Marcos după ce a râs pe săturate.

Jaime a făcut cât de cât patul, l-a acoperit cu o cuvertură şi s-a făcut că n-a auzit, după care ne-a spus:

- Aşezaţi-vă aici, mă duc să caut pahare.

N-a zăbovit mult şi a evaluat din pragul uşii situaţia: eu mă întinsesem pe pat, cu picioarele pe perete şi spatele sprijinit de pernă. Marcos stătea pe partea opusă şi frunzărea, ţeapăn, o revistă. Jaime i-a luat-o din mână şi a pus-o la loc pe etajeră, după care a tras singurul scaun pe care-l avea ca să se aşeze în faţa noastră.

- M-am înşelat, nu e gheaţă.

- Nu contează, l-am consolat şi m-am apucat să torn whisky în pahare în timp ce el răsucea o ţigară monumentală cu haşiş. Şi pe-asta o făcea bine, al dracului de bine. Niciodată n-am mai fumat ţigări ca acelea. Când am tras primul fum, parcă m-a lovit în cap un boxer profesionist.

- Maica mă-sii! am exclamat.

- E bună, aşa-i?

Jaime mi-a zâmbit de parcă ar fi vrut să-şi toarne zâmbetul în ochii mei şi să-l ţină acolo, aşa că am mai tras un fum înainte de a-i trece ţigara lui Marcos.

- Mi se pare mie sau eşti o vicioasă în toată regula, Jose?

- Nu te lua de ea, moşule, a spus Marcos, apoi i-a trecut-o lui Jaime.

- Nu se ia de mine.

Jaime a fumat, apoi mi-a trecut-o mie, am tras iarăşi şi înainte de a expira fumul i-am văzut ochii pironiţi într-ai mei şi atunci m-am gândit pentru prima dată că şi el era drăguţ, în felul lui grosolan şi ţărănos, i-am găsit un şarm curios şi profund în felul în care privea, aproape cu dulceaţă, naşpa, mi-am zis, m-am ameţit, pe urmă a fumat Marcos şi i-a trecut ţigara lui Jaime, care continua să mă fixeze. Aşteptase să ia un fum înainte de a adăuga:

- Sigur că nu, a fost un compliment. Ia-o, termin-o tu, mai fac una.

A doua a fost şi mai reuşită decât prima. Începeam să simt greutatea fumului, acea imponderabilitate ceţoasă care-ţi înmoaie pielea şi muşchii, care-ţi anulează dinţii, unghiile de la mână şi tălpile picioarelor, fumam şi râdeam, spuneam prostii, le auzeam şi le spuneam iarăşi, le repetam, dar la un moment dat mi-am dat seama că ce se petrecea în seara aia, în camera lui Jaime, nu era ceva normal. Pe atunci eram o consumatoare frecventă, aproape experimentată, de haşiş. Fumasem de multe ori, în multe reuniuni, cu mulţi oameni diferiţi, niciodată o iarbă mai bună ca asta, dar totuşi bună, uneori foarte bună, şi niciodată nu simţisem aşa ceva. Marcos, Jaime şi eu fumam, beam, râdeam, o luam de la început şi era ca şi cum am fi învăţat să împărtăşim ceva, ca şi cum toţi trei am fi acceptat în acelaşi timp o legătură reciprocă, profundă şi invizibilă, care ne transforma în victime obligate în acelaşi timp la o armonie specială, o singură persoană cu trei corpuri, trei capete, trei perechi de braţe şi picioare. Fiecare mişcare a noastră, fiecare cuvânt, fiecare gest parcă era sincronizat, calculat, integrat într-o secvenţă perfectă care n-apucase să aibă un început şi n-avea să ajungă niciodată la final. Haşişul nu produce halucinaţii, ştiam asta, totuşi simţeam că niciodată nu fusesem singură, că n-am să mai fiu niciodată singură, pentru că viaţa asta însemna, doar asta: să fumez şi să beau, să râd cu Jaime şi cu Marcos, dintotdeauna, pentru totdeauna. Eram ameţită bine, pluteam dar eram trează, şi mai ales eram mulţumită, foarte mulţumită. Atunci când Jaime

s-a ridicat de pe scaun şi s-a uitat la mine cu sprâncenele arcuite, a început să-mi fie dor de el. Nu eram sigură că doream să plece, dar nici n-am făcut ceva să-l reţin.

- Vă las un pic singuri... trebuie să... În fine - a început să râdă, Marcos a râs şi el, m-am molipsit şi eu -, am ceva de făcut.

Uşa s-a închis şi noi tot mai râdeam. Apoi Marcos m-a privit, mi-a zâmbit şi s-a repezit la mine. Ce bine, mi-am spus, ce bine, în timp ce ne sărutam, ne mângâiam şi ne dezbrăcam cu gesturi stângace, ineficiente şi încurcate din cauza ameţelii produse de drog, totul avansa încet, pluteam, aveam capul plin de fum şi ne încurcam în mâneci, nasturi şi fermoare, dar n-avea importanţă, îmi plăcea atât de mult să mă sărut cu Marcos, să-l mângâi, să-l dezbrac, să-i simt buzele, mâinile, degetele, tot corpul lipit de al meu, ce bine... Până ce a fost clar că nu era aşa, ceva nu mergea deloc bine. Niciodată în viaţă nu

m-am dezmeticit atât de rapid.

Nu pot spune că Marcos mă decepţiona, căci era la fel de frumos pe cât speram, poate şi mai mult. Avea pielea netedă, strălucitoare, fină, fără aluniţe, cicatrici sau asperităţi, picioarele lungi şi puternice, muşchii exact cum trebuie, nici ascunşi nici prea evidenţi, braţele armonioase, mâinile lungi, elegante, fine ca mănuşile cele mai fine - şi-atât. Atât şi nimic mai mult. Iubitul meu era frumos ca un arhanghel. Şi tot atât de inofensiv.

Cu sexul nu aveam la fel de multă experienţă cum aveam cu haşişul, şi toată se putea evalua în termeni cantitativi, căci de calitate, ca să spun drept, nu prea fusese vorba. N-avusesem decât doi iubiţi, unul la şaptesprezece ani, de scurtă durată, celălalt un an mai târziu, şi acela tot foarte puţin, iar eu îi părăsisem pe ambii. Îi alesesem prost, era doar vina mea, aşa că trebuia să caut mai departe, ceea ce chiar şi făceam, acumulam amanţi de o noapte, de două după-amieze, de un weekend, niciodată mai mult. Uneori mă speria lipsa mea de constanţă, incapacitatea mea de a mă angaja într-o relaţie serioasă, intensă, adevărată, cu oricare din băieţii ăia care păreau atât de deştepţi, de amuzanţi şi ingenioşi cât timp îi vedeam la bar şi atât de insignifianţi dup-aia, alteori nu-mi făceam probleme. Când îi cunoscusem pe Marcos şi pe Jaime mă găseam într-o etapă de indiferenţă sentimentală, în care n-aveam nevoie de nimeni, nu mă interesa decât să pictez şi să mă distrez, totuşi, seara aceea fusese altfel. Îl admiram pe Marcos, fumasem mult şi am simţit că-l iubeam.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara