Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

In Memoriam:
Casa din capătul cerului de Constanţa Buzea



Este până la urmă păcatul neputinţei noastre de a îndura, de a încerca să aflăm, să evaluăm cât de cât corect şi să înţelegem suferinţele celuilalt. Spunem de atâtea ori că n-am ştiut, că nu ne-am închipuit, că nu ne-a atras nimeni atenţia câtă amărăciune, câtă boală, câtă neîndurare şi cât chin acerb au măcinat pe dinăuntru un semen de-al nostru, îndrăgit de altfel şi preţuit de noi pentru te miri ce, numai pentru adevăratele lui mari calităţi nu. Aproape nimic din magia fiinţei lui, din aura, din efortul aproapelui nostru, poet în toate ale sale, poet până la Dumnezeu, poet până la moarte, aproape nimic din bucuria lui de a ne face daruri de preţ nu ne atinge în profunzime. Noi, care am fost, care suntem şi rămânem mereu ţinta operei unui poet. Averea sufletului său adunată în cuvinte, în cărţi, într-o comunicare dorită de adâncime. Prin intermediarul sublim care este cartea de poezie. Ca pe o tavă de argint pur, ca într-un prapor dumnezeiesc, poezia coagulând împreună sufletul la rândul lui încăpător a toată nădejdea şi trupul viu, încăpător a toate chinurile cu nume sau fără nume încă. Şi ca într-o urnă cenuşa, rămăşiţa, de risipit până la capătul timpului şi cine ştie dacă la toate nivelele asprului Austru, logodnicul poetei dintotdeauna Florenţa Albu, aspirantul dintotdeauna la statornicia inimii poetei însingurându-se şi înfrigurân-du-se în sine, bolnavă mustrându-l că-i calcă cu atâta insistenţă prin textele tuturor vârstelor ca printr-un teritoriu în care nu ştim dacă el este sau nu este bine venit. Mare poetă, se vede şi se va vedea aceasta în timpul care trece pentru toţi, mare şi adevărată conştiinţă. A plecat de la noi, s-a topit în statorniciile cerului, cum însăşi spunea undeva, într-un poem scris în tinereţe. A plecat, după o lungă, insistentă şi discretă pregătire interioară, spre casa din capătul cerului, care acum trebuie că este luminată, plină de energiile ei, care acolo s-ar putea să aibă altă valoare, alt înţeles: "Şi până la casa/ din capătul cerului/ voi trece drumul/ cu vămile". Poate "cu un ied, cu o iadă în braţe". Când "pustiul se face atât de pur/ încât se uneşte cu cerul". Despre Moarte Florenţa Albu a scris cu ştiinţă, cu bună-ştiinţă. Asistenta ei dintotdeauna, aspră, amarnică, de neînlăturat. Mâna inimii aşezată pe manuscris contemplând ritmul cu care dreapta aşeza pe hârtie o poveste ce a putut părea blândă, atenuantă prin încetineala şi discreţia fluxului cuvintelor poetei, o poveste atroce despre suferinţă, despre îngrozire, despre datorie, despre viaţa în fond care trebuie îndurată cu demnitate până la sfârşit. Mâna inimii asistând dreapta care a scris despre întâmplările pregătitoare, despre antrenamente, despre ceremoniile fără vreo nostalgie dar complete, bogate în milă şi smerenie. Amărăciunea de a o şti, pe ea, pe Moarte, în chiar centrul fiinţei sale, până în insomniaca ei inimă, veghea unei bolnave peste somnul precar regenerator al poetei. Şi frica firească, marea Frică pe care nimeni nu şi-o poate urla cosmic fără ca semenii să nu reacţioneze anapoda, să nu te creadă nebun, indecent, abuziv. Florenţa Albu, poeta, omul diurn şi omul nocturn, secret şi sobru în toate, rămâne de-acum înainte de căutat şi de descoperit numai în opera sa. Dincolo de discreţia care a pus surdină unei suferinţe imense, e de înţeles mult, şi sunt multe de înţeles, în poezia, în proza, în însemnările zilnice, în visele pe care şi le-a transcris şi le-a interpretat ca pe nişte semne prevestitoare. Nu ne este uşor să citim ce a scris pentru noi toţi Florenţa Albu, cum că Moartea ar fi singura întâmplare miloasă. Dar şi sfinţii au spus aceasta mereu, inspiraţi şi convinşi în binefacerile adevărului lor.

Cuvântul unui poet, ca şi cuvântul unui sfânt retras în pustie, se-aude până la urmă, ne ajunge şi ne cutremură. Câteva versuri, fragmente, ale Florenţei, pentru gustul din urmă, sălciul, săratul, amarul: "Pământul se-alină sub paşi/ de un plâns, de o stingere", "Şi tânguirea deodată, tare, deodată asurzindu-mă din amintiri", "femeia din vecini trage să moară,/ ard lumânări în camere deschise/ afară-i înăuntru", "Sufletul meu oblojit cu iarbă, cu verde,/ cu frunză, cu bocet", "Dă Doamne ploaie la vreme/ Şi vreme la vreme", "Deschizi poarta, o închizi/ Rămâi înăuntru", "Plânsul încet înăuntru/ Şi nici acela".