Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Carnet:
Carusel cu extravaganţe de Val Gheorghiu

Pe cînd Milică, rufosul, scurma cîte e ziua de lungă prin pubelele din spatele pavilionului, colegul lui de rezervă, Stelică se ferchezuia şi îşi începea promenada pe aleile bîntuite de bolnavi şi de rudele acestora. Cît de sănătoase şi ele... Deşi ţinuta lui Stelică era una de ultimă fashion, se recomanda invariabil: Napoleon. De unde şi clou-ul catedratic al magistrului Brânzei, oferit studenţilor săi întru psihiatrie, ca mostră irefutabilă de extravagant delir. Dincolo, în rezervă, şi Stelică, şi Milică primeau aceleaşi pastile.

Utrillo, deja genial în ilustratele lui pe pînză, se strecura prin lume neobservat, putînd fi luat drept orice, numai pictor genial nu. Dalli, în schimb, nu-şi părăsea atelierul fără să-şi fi preparat mustaţa coarne de cerb, cu vîrfurile ascuţite ac, pînă sub ochii de o exoftalmie spăimoasă. De n-ar fi fost, asta, doar provocarea la modă a mai tuturor suprarealiştilor pe care însă spăimosul paranoiei critice îi privea, exoftalmic, de la înălţimea geniului său autodeclarat. Bietul Utrillo!

În timpul înţesatului meu vernisaj cu tema Pantof de la Galeria Dana, din Lăpuşneanu, silueta gigantului june i. era extrem de vizibilă. Estompîndu-mi cumva propria-mi siluetă de om al serii. Se strecura printre invitaţi cu moliciune catatonică şi se oprea brusc în dreptul câte unei doamne. Căreia îi călca vîrful pantofului. Era în temă, nu?

Continui să cred că Mihai Ursachi şi-a cărat - intercontinental şi transoceanic - uriaşul lui Dodge, doar pentru a ne urca în el pe Eugen şi pe mine şi a ne duce pînă al Repedea. Punînd capăt astfel îndelungilor noastre hălăduiri pedestre. După care a plecat pentru totdeauna, lăsîndu-şi limuzina drept piesă de muzeu în curtea Pogorului. M-am plimbat, nu?, cu o piesă de muzeu.

Bouşcă nu se prezenta, dimineaţa, la rigurosu-i şevalet, decît în costumul de tweed interbelic. Tamponîndu-şi favoriţii cu paciuli. Craiu rămînea în pijamaua nopţii şi, dacă i se terminase uleiul de in, o ruga pe doamna mamă Mihăilescu să-i împrumute cel de bucătărie. Pentru el, similar. Ca mosafir, îţi dădea voie să intervii. îi luai pensonul din mînă şi puneai şi tu o pată. Rîdea.

Vecin de atelier, permanent simpatic înverşunat. Se plimbă pe culoar şi, în dreptul uşii mele, repetă ritos: El e mare pictor? Eu sînt mare pictor!

De voiai să-l complementezi pe maestrul Bârleanu şi, imprudent, îi lăudai numai o sculptură, te întreba intrigat: - Cum dar cealalt, nu?

Cînd nu e deci, atunci e ca şi. Deci mai toţi din fotolii sînt ca şi parlamentari.

Cîtă încîntare, în cărările spre Bucegi, întîlnin­du-l pe maestrul picturii de totdeauna, Catargi! Păşind ca un urs majestuos, cu şevaletul în spinare, şi căutînd, cum numai el ştia s-o facă, potecile umbrite dintre stînci. "întregul munte este doar o pedeapsă admi­nistrată oamenilor de către natură spre a-i umili". Dacă sclipitorul Pascal Bruckner l-ar fi văzut pe Henri Catargi, ar fi renunţat la motto-ul din acum cititul lui Hoţi de frumuseţe.

După trecerea vizitei, Tilică ieşea de sub pătură deja la patru ace, îşi ajusta doar lavaliera şi o ştergea din pavilion. Se strecura prin gaura din gard - de el făcută - şi se instala la masa-i de pe terasa Bucium. Fără să-şi scoată finele mănuşi. N-avea nume. Comanda şi aştepta. Aici, era omul de lume. Distinsul. Elegantul. Plătea, dădea bacşiş consistent şi, scuturîndu-şi de formă reverele de mătase neagră, se strecura prin gaura din gard şi se băga sub pătură. Redevenea Tilică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara