Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Cartea neagră a literaturii române de Alex. Ştefănescu


O instanţă critică la Târgu-Jiu


Nimeni nu se poate ascunde de Gheorghe Grigurcu. De acolo, din Târgu-Jiu, unde locuieşte în continuare, ca un exilat, el vede tot ce se întâmplă în literatura română. Este ca şi cum un reflector şi-ar plimba fasciculul de lumină asupra întregii ţări.
Această supraveghere atentă şi continuă este fără îndoială necesară, dar creează şi un sentiment de teroare. Numeroşi autori îl antipatizează sincer pe Gheorghe Grigurcu, exasperaţi de intransigenţa lui (estetică şi, mai ales, morală).
De mai mulţi ani, Gheorghe Grigurcu şi-a luat şi o altă sarcină, în afară de aceea de Argus al actualităţii literare, şi anume sarcina de a regândi tot ce s-a petrecut în literatura română în perioada postbelică.
Procesul comunismului întârzie să se facă, dar procesul literaturii române din timpul comunismului se face, aproape exclusiv prin strădania acestui critic literar sensibil şi delicat despre care credeam, înainte de 1989, că nu poate decât să miroasă literatura ca pe-o floare. Consecvent cu sine, neintimidat de reacţiile violente pe care le provoacă (şi cărora le răspunde cu calm), el înaintează imperturbabil, hotărât să-şi ducă la bun sfârşit acţiunea de reevaluare a vieţii literare de după război. Tenacitatea sa o aminteşte pe aceea a abatelui Faria, care cu o coadă de lingură a reuşit să sape, în decursul a zece ani, un tunel prin zidul de piatră al temniţei lui. Totul este ca la sfârşit Gheorghe Grigurcu să nu constate, ca şi personajul lui Alexandre Dumas, că a calculat greşit direcţia de înaintare...


De ce nu este ovaţionat un erou al revizuirii


Indiferent cât de mult ne incomodează prin atitudinea lui de trouble-fête, se cuvine să recunoaştem că Gheorghe Grigurcu s-a angajat într-o acţiune critică necesară. Cineva trebuia să-şi asume acest rol. în cele peste patru decenii de control exercitat de autorităţile comuniste asupra literaturii, imaginea acesteia s-a falsificat. S-a creat, pe de o parte, o ierarhie literară oficială, având drept criteriu principal valoarea propagandistică a textelor. Pe de altă parte, s-a configurat şi o ierarhie neoficială, bazată pe criteriul estetic.
Aparent, revizuirea s-ar putea produce fără mare bătaie de cap: ar fi suficient să renunţăm la ierarhia oficială şi să adoptăm ierarhia neoficială. Din nefericire, ierarhia oficială nu este complet mincinoasă, iar ierarhia neoficială nu este întrutotul corectă. Unii scriitori importanţi, care au făcut anumite concesii ideologice sau au reuşit, cu abilitate, să rămână în relaţii bune cu autorităţile, fără să-şi schimbe modul de-a scrie, au fost recunoscuţi ca scriitori importanţi de regimul comunist. Ar fi o greşeală să li se nege valoarea numai pentru că s-au bucurat de o consacrare ignobilă. în ceea ce priveşte ierarhia neoficială, există exagerări în sens invers: diverşi scriitori minori, dar incoruptibili sau răzvrătiţi în mod declarat, au fost răsplătiţi de imaginaţia "populară" prin supraestimarea creaţiei lor.
Situaţia se complică din cauza perimării "naturale" a unor valori, din cauza schimbării stării de spirit a publicului care receptează azi literatura etc. Aşa stând lucrurile, este evident că trebuia să se treacă la o reformare a imaginii noastre despre tot ce s-a scris despre război.
Există oameni care se irită cumplit când li se face curăţenie generală în locuinţă, chiar dacă îşi dau seama că operaţia este necesară. Aşa reacţionează şi mulţi dintre scriitori la ideea de revizuire critică. Gheorghe Grigurcu li se înfăţişează ca o apocaliptică femeie de serviciu, care vine cu un măturoi într-o mână şi cu o găleată zdrăngănitoare în cealaltă să le strice lor confortul.


Exerciţiul critic ca polemică


Textele pe tema revizuirii au fost scrise în circumstanţe diferite şi publicate în reviste diferite. Ele s-au amestecat în conştiinţa cititorilor cu texte de altă natură semnate de Gheorghe Grigurcu în aproape toate publicaţiile de după 1989, de la Jurnalul naţional la Playboy: cronici literare, eseuri, versuri, răspunsuri la anchete etc. Autorul le-a adunat recent pe cele din prima categorie într-un volum masiv, Amurgul idolilor, astfel încât mesajul său nu mai este bruiat în nici un fel şi, în plus, devine evidentă anvergura întreprinderii.
După cum arată şi titlul, aproape toate intervenţiile sunt negative, denunţând lipsa de valoare sau valoarea modestă a operei unor autori idolatrizaţi, ca şi compromisurile făcute de aceiaşi autori, în relaţiile lor cu autorităţile comuniste. Fiind vorba, adeseori, de scriitori cu notorietate, ca G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Petru Dumitriu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Andrei Pleşu şi Augustin Buzura, intervenţiile respective au avut ecou, primind nu numai confirmări din partea altor comentatori, ci şi riposte. Gheorghe Grigurcu a răspuns minuţios, la timpul potrivit, tuturor obiecţiilor şi admonestărilor. în volumul Amurgul idolilor el a inclus şi replicile la replici, conferind lucrării şi caracterul de dosar al unei campanii critice.
înţelegerea revizuirii exclusiv ca un act de negare a falselor valori - trebuie să o spunem - dezamăgeşte. Lăsăm la o parte faptul că unele dintre aceste valori nici nu sunt false, ci doar aşa i se par lui Gheorghe Grigurcu. Dar însăşi ideea de a avea drept obiectiv numai dărâmarea unor statui se află într-o riscantă vecinătate cu negativismul. Ideal ar fi fost ca Gheorghe Grigurcu să răspundă la întrebarea CE MERITĂ SĂ PĂSTRĂM DIN LITERATURA ROMâNĂ CONTEMPORANĂ şi nu la întrebarea CE TREBUIE ARUNCAT LA GUNOI DIN LITERATURA ROMâNĂ CONTEMPORANĂ (ar fi putut să-l ia ca model, în această privinţă, pe G. Călinescu care, citind scrierile cronicarilor, a decupat pasajele expresive). O adevărată operă de revizuire critică ar avea înfăţişarea unei antologii comentate.
Şi mai e ceva dezamăgitor în carte (prin raportare la înalta idee pe care o avem despre clarviziunea şi arta de critic a lui Gheorghe Grigurcu): sunt prea multe situaţiile în care autorul se pierde în contraziceri mărunte, străduindu-se la nesfârşit să se desprindă de acuzaţii nedrepte la adresa sa ca de o halviţă care i se lipeşte de degete.
în locul unei mult aşteptate cărţi de sinteză despre literatura română din timpul comunismului, avem, deci, o carte de polemici. Dar, la urma urmelor, sunt necesare şi polemicile. După 1989, Gheorghe Grigurcu a devenit un maestru al genului, folosindu-şi talentul literar ca pe o spadă subţire şi strălucitoare într-o luptă interminabilă cu adversari înarmaţi adeseori cu bâte. Exceptând paginile în care criticul îşi apără meticulos şi sâcâitor propria imagine, polemicile din carte au o frumuseţe literară în sine, iar unele sunt antologice, prin eleganţa retoricii marţiale:
"Nu ne preocupă prea mult reacţiile joase ale unor condeie de la care nu era de aşteptat nimic bun, care, prin forţa lucrurilor, sunt menite a exersa conştiincios ortografia neantului. Ele reprezintă muştele bâzâitoare din jurul valorilor mortificate prin tabuizare ori prin viclean amalgam. Ele înzestrează putreziciunea şi duhoarea ei cu o agitată aparenţă de vitalitate. Dau aripi pestilenţei şi o umbră de glas descompunerii. Cine e, bunăoară, Diacul tomnatic şi alumn, ascuns, în "curajul" său, sub o mască impertinent croită dintr-o sintagmă eminesciană? De ce nu-şi arată chipul, ci doar rânjetul suspendat?"


Criteriul estetic şi criteriul moral


Gheorghe Grigurcu este un extraordinar evocator al specificului unei creaţii literare. în schimb, evaluările sale sunt capricioase şi nu se poate conta pe ele. Criticul descrie, de exemplu, cu o virtuozitate mefistofelică felul de a fi al poeziei lui Nichita Stănescu, dar o face numai pentru a avea autoritate asupra farmecului ei şi a putea să-l nege:
"Poezia lui suferă de un regim de exterioritate, de un imbold centrifugal, care îi împinge " viziunea " spre un surogat, adică spre o execuţie artificială la rece, din ce în ce mai puţin controlată. Nu "viziunea" proclamată constituie unitatea de măsură a acestei producţii, ci ceea ce am numit fantazarea abstractizantă. Poetul îşi pune creaţia în stare actoricească, e un dibaci mânuitor de marionete lirice. Pentru a crea iluzia vitalităţii, se foloseşte de trucurile unei libertăţi ostentative, de cuvinte mutate din alveolele lor, strâmbate în chip pueril, ori chiar de interjecţii, silabe, litere scăpate din frâu, într-un simulacru de delir."
Evaluările sunt discutabile şi din cauza tendinţei criticului de a-i privi cu o simpatie literară pe scriitorii care au rămas de-a lungul vieţii puri ca oameni. în comentariile sale, criteriul estetic şi criteriu moral formează o unitate nebuloasă. "Marin Preda - susţine de exemplu Gheorghe Grigurcu - nu a avut tăria unei retrageri sacrificiale, a unei asceze prin scris, precum de pildă marele său contemporan Radu Petrescu, acesta într-adevăr neconcesiv, sărac şi nepătat până la sfârşitul lui prematur."
Din punct de vedere literar, purtarea "frumoasă" a unui scriitor nu are absolut nici o o relevanţă. Chiar dacă merită admiraţie ca om, Radu Petrescu nu a atins niciodată în scris nivelul atins de Marin Preda.
în reprezentarea lui Gheorghe Grigurcu, exact ca într-o poveste, faptele bune sunt răsplătite, iar cele rele - pedepsite. Mai exact, un scriitor care acceptă să devină membru al CC al PCR începe să scrie din ce în ce mai prost, în timp ce altul, care trăieşte ca un ascet, are tot mai multă inspiraţie. Nimic mai fals. Există o singură situaţie în care un scriitor talentat plăteşte ca scriitor concesia făcută: atunci când îşi transformă propriul scris într-un instrument propagandistic. Textele respective nu au nici o şansă să mai prezinte interes ca literatură.
Dacă G. Călinescu i-ar fi primit în propria lui casă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi tovarăşii lui să-şi ţină şedinţele,
n-ar fi pierdut nimic ca scriitor. Dar el i-a primit în propriile lui texte, compromiţându-le.
Un asemenea scriitor, genial, trebuie compătimit pentru că a fost pus în situaţia de a sacrifica unele dintre scrierile sale. Este ca şi cum şi-ar fi tăiat o mână, sub presiunea unei forţe represive.
Prin splendoarea multora dintre textele pe care le-a scris, G. Călinescu şi-a făcut cu prisosinţă datoria faţă de semeni. Geniul a constituit forma sa de a fi moral. Am da dovadă de o exigenţă absurdă, dacă am regreta că n-a avut şi curajul să sfideze regimul comunist. N-ar lipsi mult să-i reproşăm şi faptul că nu a reparat poarta de la Universitate.
Nu este deloc inspirată ideea lui Gheorghe Grigurcu de a-i judeca pe scriitori ca oameni. Ei pot fi portretizaţi, dar nu judecaţi (în orice caz, nu de un critic literar; dacă ar fi neapărat nevoie, s-ar putea apela la un specialist în etică). Ca să nu mai vorbim de faptul că Gheorghe Grigurcu este în mod flagrant subiectiv ca judecător. De exemplu, el îi favorizează pe scriitorii care trăiesc, ca el însuşi, retraşi, şi îi defavorizează pe alţii, ca Augustin Buzura, care, conducând instituţii, fiind mereu prezenţi în viaţa publică, fac în mod inevitabil şi "compromisuri". Este o nedreptate. Mâna pătată de ulei ars a mecanicului care repară maşina este, din punct de vedere moral, la fel de curată ca aceea bine spălată a unui eventual privitor. Dacă nu cumva mai curată.

Gheorghe Grigurcu, Amurgul idolilor, Bucureşti, Ed. Nemira, 1999. 448 pag.