Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Cartea morţii de Daniel Cristea-Enache

Un Sorescu diferit descoperim în ultimul volum al poetului care a impus, într-o epocă literară dominată de lirismul abstract şi metafizic stănescian, un program al ironiei, al parabolei minim codificate şi al deschiderii maxime către cititor. Unde Nichita Stănescu îşi cîştigă lectorul şi prin doza de ininteligibil şi non-rezumabil a poemelor sale (a le repovesti, critic literar fiind, e a avea umor involuntar), Marin Sorescu şi-l apropie prin transparenţa constituirii şi utilizării simbolurilor, prin expunerea articulaţiilor textului şi – la limită – prin expunerea resorturilor lui.
Cu excepţia volumelor din La Lilieci, mult mai puţin prizate de public şi receptate entuziast de critică pentru elementul novator de limbaj, atitudine şi discurs mixînd liricul, epicul şi dramaticul, Sorescu ilustra o poezie care nu doar se livrează ca poezie, ci se şi explică şi „traduce” ca atare.
Nimic de acest fel în Puntea, carte scrisă (dictată) pe patul de suferinţă şi subintitulată Ultimele. Sînt chiar ultimele texte ale poetului, perfect conştient că acesta este sfîrşitul şi observînd „cu interes” propria agonie. De data aceasta, ironia e a unui stoic care găseşte, ca şi Ion D. Sîrbu în scrisorile sale, puterea de a gîndi, a imagina şi a formula memorabil din interiorul suferinţei. Poetul rămîne un observator, însă natura umană contemplată şi marcată prin personaje-tip, prin atitudini recurente, prin simboluri construite cu ele, face loc unui singur personaj, căzut din comoda generalitate în conturul unui trup şi în secvenţele de „tortură şi chin”.
Chiar elementul biografic devine neimportant. Două-trei poezii proiectează episoade din „desfăşurătorul” vieţii celui care scrie, acum, la cartea morţii. Una dintre ele, Veşti, rămîne sfîşietoare pentru cei care ştiu că un poet ca Sorescu a murit într-un context poluat de ideologic, în anii marii noastre vrajbe politico-intelectuale: „Ziarele informează cititorii/ Cu oarecare ironie/ Despre starea mea penibilă./ Ba c-aş fi sub morfină,/ Ba că mi-aş petrece/ Ultimele zile la ţară./ N-am timp să fac precizări,/ Să dau dezminţiri/ Si n-am nici putere./ «Stirile despre moartea mea/ Sînt exagerate»,/ Spunea Mark Twain/ Ieşit şi el dintr-o boală./ Oricum, de ce ar trebui/ Să-ţi fie ruşine/ Cînd suferi/ Nici fiarele/ Nu se atacă între ele/ La adăpătoare”.
Dar mediaticul, politicul, anecdoticul, chiar biograficul devin irelevante pentru noua experienţă poetică, ieşită din apropierea omului de moarte, pentru a o asista. Omul care va muri nu mai este, în acest caz, un personaj încorporînd (simbolic) şi ilustrînd o moarte abstractizată prin condiţia ei de generalitate. În Puntea nu suferă şi nu va muri Omul, ci acest personaj în carne şi oase, poetul scriind despre suferinţa lui.
Bolnavul se agaţă de realitate, de viaţă, de făpturile şi obiectele ei; poetul, urmărindu-l îndeaproape, purifică, decantează şi esenţializează. Poezia se scutură de anecdoticul suculent din La Lilieci şi elimină tot ceea ce ar putea însemna un „balast”. Centrul de greutate s-a deplasat. Savoarea limbajului, epicul colocvial al unei comunităţi rurale, insert-urile ironice, în el, ale autorului hiperinteligent au dispărut cu totul. Rămîne în pagină un lirism fundamental; în cinci versuri foarte scurte, precum în Plecare, o poezie poate spune totul: „Mă întorc cu faţa/ Spre perete/ Si le spun prietenilor/ Îndureraţi:/ Mă întorc repede”.
Dacă la prima lectură, din 1997, acest tip nou de text sorescian m-a marcat, ca şi pe ceilalţi comentatori ai cărţii (Gabriel Dimisianu puncta „tragismul integral al unei viziuni”, iar Eugen Simion califica versurile ca „sublime prin tragedia pe care o exprimă”), relectura face posibil ceea ce părea imposibil: şi anume, dezmembrarea şi a acestei structuri lirice de o apreciabilă esenţializare. În Puntea, Sorescu nu-şi mai ghidează cititorul, nu se mai explică, nu se mai „traduce” prin constituenţi raţionali, distincţi de cei vizionari. Poezia nu mai este, în subsidiar, o lecţie despre poezie, o demonstraţie a ei, un atelier artistic cu uneltele şi convenţiile la vedere. Ea nu mai poate fi, prin urmare, des-compusă pe această linie pe care poetul ne-a invitat încă de la debutul lui editorial: linia şerpuită a ironiei culturale şi a perspectivei generale în care se înscriu majoritatea situaţiilor şi aspectelor din textele soresciene.
Cartea morţii (titlul unei poezii) este, pe de o parte, esenţializată la maximum, decantată într-un lirism aproape pur; iar pe de alta, particularizată intens şi dramatic, devenind una cu pielea şi bubele bolnavului cu sfîrşitul aproape. Abia cînd ne eliberăm de efectul uimitor al acestui complex poetic în care Sorescu reuneşte, ca un magician, esenţializarea şi corporalizarea, generalul şi particularul, simbolistica morţii şi aşteptarea ei, demersul analitic poate fi întreprins. Obiectul lui fiind volumul în întregul său, cea mai adecvată procedură este abordarea preliminară a unui poem tipic pentru „vechiul” Sorescu şi inclus în noua experienţă lirică din Puntea. E cazul lui Pe front: „Cînd s-a întors de pe front/ Fratele meu mi-a povestit un episod/ Care-mi tot revine în gînd/ În aceste zile, nu ştiu de ce.// În timpul vreunei ofensive,/ Răniţii din primele rînduri/ Răsăreau dintre copaci/ În balta lor de sînge şi jale,/ Ca un fel de pete de licheni,/ Arătînd direcţia frontului.// Unii erau zdrobiţi rău,/ Nu se mai puteau mişca/ Tipau şi cereau apă,/ Îşi spuneau adresa/ Si rugau să li se comunice/ Împrejurarea tristă./ Alţii, cu arma lîngă ei,/ Voiau să-şi pună capăt zilelor,/ Dar nu mai puteau/ Să ajungă la armă.// Auzeai de peste tot/ Cum se roagă de soldaţii cenuşii/ Încruntaţi pe baionetă/ Mergînd cu pas hotărît/ Si cu credinţă în Dumnezeu:/ «Împuşcă-mă, camarade!»/ Se ruga stins muribundul/ Si fratele meu adăugă:/ Odată chiar m-am oprit lîngă unul/ Care zăcea sub un copac/ Cu burta zdrobită de un obuz/ «Împuşcă-mă, camarade!/ Să se termine mai repede.»// Văzînd care-i situaţia/ Chiar mi-am pregătit arma,/ Dar m-am uitat o dată la faţa lui/ Ca de copil, ochii noştri sau întîlnit o clipă/ Si-am luat-o la fugă./ - Te rog,/ - Nu pot, camarade, să fiu călăul tău/ Lasă, acum vor veni brancardierii/ Te vor duce la spital, poate scapi,/ Mare e Dumnezeu.// Mă gîndesc ce inimă tare/ Trebuie să aibă şi Dumnezeu,/ Dacă poate vedea atîta durere/ La răniţii uitaţi sub copaci”.
Poemul este ilustrativ pentru modalitatea soresciană anterioară celei din Puntea. El vine, aşa zicînd, din urmă, dintr-un tip de poezie în care Sorescu s-a simţit, de la un punct, în elementul lui. Poezia aderentă la realitate şi impregnată de ea are o anumită configuraţie epică şi o întindere pe care această configuraţie poate fi regăsită. Autorul „şaizecist” a sesizat, totodată, potenţialul dramatic şi dramaturgic al acestei structuri în care lumea e condensată prin poveşti, iar alături de acestea sînt personajele (întîi simbolice, mai apoi, „locale”) care intervin prin replici şi se manifestă monologic ori dialogic. Poetul montează nu numai povestea, istoria, amintirea unui personaj, ci şi felul în care el însuşi o procesează discursiv. La fel de important ca istorisirea (ce pretinde un spaţiu poematic mai extins) este setul de manifestări, gesturi, ticuri, schime expus de personajul care istoriseşte (sub ochii cititorului şi în mîinile unui excepţional dramaturg).
Nu întîmplător, deci, Pe front e o istorisire în istorisire, poezia marcînd în prima strofă cadrul autorului („un episod/ Care-mi tot revine în gînd/ În aceste zile, nu ştiu de ce”) şi revenind în ultima la acest nivel („Mă gîndesc ce inimă tare/ Trebuie să aibă şi Dumnezeu”).
Parcursul dintre ele presupune nu doar întindere, lungime propriu-zisă a poeziei, ci şi o multiplicare cvasiromanescă a instanţelor narative şi o dublare, apoi o triplare, de planuri temporale. Fratele i-a povestit cîndva poetului un episod de pe front, poetul îşi tot aminteşte de episod, în prezentul său („nu ştiu de ce”: minunata ironie a suferindului stoic), iar în acest episod de pe front apar alte personaje, surprinse în directul suferinţelor şi cu rugăminţile pe care mai apucă să le facă. Sorescu alege aici modalitatea de multiplicare şi punere în perspectivă, iar nu decantarea şi esenţializarea lirică operate în celelalte poeme din Puntea. El pune tot materialul necesar şi face întreg parcursul poetic impus de modalitatea alegoric-parabolică. E nevoie de mai multe personaje, de mai multe planuri temporale, de mai multe analogii pe fiecare nivel şi de la un nivel la altul – pentru ca efectul alegoric să fie puternic. Dacă un om fuge din faţa suferinţei seamănului său, neputîndu-i-o nici curma, nici alina, „ce inimă tare/ Trebuie să aibă şi Dumnezeu,/ Dacă poate vedea atîta durere/ La răniţii uitaţi sub copaci”?
Poemul „desfăşurat”, dar cu sensul la urmă, e o parabolă remarcabilă şi un text sclipitor, în modalitatea şi în maniera vechiului Sorescu.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara