Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Cartea şi lingura de Ioana Pârvulescu

Au apărut, aproape simultan, trei titluri înrudite: Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, convorbire între Umberto Eco şi Jean- Claude Carrière pe tema cititului în lumea actuală, Cărţile care ne-au făcut oameni, volum alcătuit de Dan C. Mihăilescu la Humanitas şi Care-i faza cu cititul, volum coordonat de Liviu Papadima, într-o colecţie gândită de Florentina Sâmihăian, la Editura Art.

Toate trei mi s-au părut pasionante şi sunt născute pe un fond de nelinişte: oamenii cărţilor încearcă să-şi transmită tradiţia şi să-şi împărtăşească experienţa oamenilor computerelor.

Nu împărtăşesc neliniştea cu privire la soarta cărţii. La fel ca Umberto Eco, cred că obiectul numit carte este „ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură”. Şi e greu de presupus că ne vom lipsi vreodată de linguri şi linguriţe. A trăi într-o lume fără cărţi mi se pare la fel de ciudat ca încercarea de a mânca supa sau îngheţata cu degetele.

Ce-i drept, am crescut într-o casă în care la nord, la sud, la est şi la vest dădeai de biblioteci. Cartea e amestecată în cele mai vechi şi mai variate amintiri ale copilăriei mele. E un noroc să copilăreşti la Braşov: oraşul şi împrejurimile sunt, la vârsta descoperirilor, un mare roman de aventuri. Întâmplările neaşteptate stau pe-aproape, pe dealuri şi în munţi, pe străzi şi-n zidurile cetăţii. Am avut încă o şansă: un grup (fratele şi verii mei) cu care am profitat de toate clipele libere ca să explorăm mai întâi bătrâna şi misterioasa noastră casă, apoi vechiul burg şi, în fine, munţii dimprejur. Nu ne lipsea aşadar aventura în viaţa reală, ca să avem nevoie de ea şi în cărţi. Dar, cumnecum, am descoperit-o şi pe aceasta, deodată cu cea reală, astfel încât abia mai pridideam să le trăim pe toate, amestecând literele scrise cu cele trăite, într-o perfectă compatibilitate.

Orice copil trece din viaţă în carte şi înapoi, cu aceeaşi uşurinţă cu care Mia Farrow intră şi iese din ecran, în filmul The Purple Rose of Cairo. Unul dintre simbolurile acestei treceri de la o lume la alta era lanterna. Apăruseră lanternele tubulare, cu baterii rotunde, care înlocuiau demodatele lanterne late ca nişte cutii, cu o singură şi uriaşă baterie. Când mergeam în excursii ne luam la noi lanterna, ca să nu fim surprinşi de noapte. Învăţasem lecţia muntelui, cu care nu eşti niciodată destul de prudent şi eram echipaţi pentru toate posibilităţile rele. Iar când noaptea ne prindea acasă, posibilitatea cumplită era să fim întrerupţi în mijlocul unei aventuri din carte. Lanterna ne salva şi aici: stingeam lampa de gura părinţilor, dar continuam cititul pe-ascuns.

Între cele mai îndepărtate amintiri ale mele este cea în care, deschizând ochii după somn, dădeam peste cotoarele aliniate frumos în rafturile suprapuse în nişe din zid, aflate lângă toate paturile din casă. Şi, cum nu ştiam încă să citesc, studiam doar culorile cotoarelor şi, uneori, câte un desen parţial, atât cât era cuprins pe dreptunghiul cotorului. Mai târziu, când am deschis acele cărţi, s-a întâmplat să se schimbe totul. De pildă, la Contele de Monte Cristo am crezut mereu că văd pe cotor un picior într-o ciudată poziţie piezişă, ca şi cum cineva ar fi fugit sau căzut nu se ştie de unde. Când am avut pentru prima dată coperta în faţa ochilor, lumea mi s-a schimbat. Ceea ce crezusem a fi un picior, nu era altceva decât cotul unei doamne îmbrăcate în rochie de bal, desigur Mercédès, fosta logodnică a înspăimântătorului, pentru mine, Edmond Dantès.

Înainte de a şti să citesc am făcut cunoştinţă cu corpul cărţilor. Curăţenia de vară cuprindea uneori, când se făcea mai temeinic, „scuturatul bibliotecilor”. Toţi copiii din casă contribuiau la asta, cu pasiunea cu care se amestecă cei mici, ca să se simtă şi ei maturi, în treburile oamenilor mari. Părinţii dădeau jos din rafturi tomurile şi fiecare din noi primea un turn sau un turnuleţ de cărţi, după puteri. Alergam cu el pe mica terasă ascunsă între acoperişurile cu ţigle roşcate, luam unul câte unul volumele şi le scuturam de praf, lovindu-le de balustradă, apoi alergam cu teancul înapoi. Ne întreceam să ducem turnuri cât mai mari şi ne amuzam cu praful pe care-l dădeam afară dintre file şi care se risipea în aerul curat al după-amiezii. Era pentru noi o joacă la fel ca oricare alta.

După ce am început să citesc şi să scriu, la început cu litere mari şi cam strâmbe, tot cotoarele au fost distracţia principală. Îmi amintesc şi acum de un titlu din raftul geografiecă lătorii, o carte pe care n-am apucat s-o citesc niciodată: Peştii cântă în Ucayali. N-am căutat să aflu unde e Ucayali, dar am rămas cu ideea că undeva în lume există un loc straniu în care peştii, care pe la noi nici măcar nu vorbesc, cântă.

Nu mai ştiu pe ce criterii ne alegeam cărţi din bibliotecă, fratele meu şi cu mine, dar când primeam o carte nouă, de pildă de Crăciun, era o problemă cine o citeşte mai întâi. N-aveam spirit critic, pe vremea aceea, conta numai să intri în pantofii personajelor şi să mergi cu ele până la capătul lumii lor. Oricum, la cele cu mai multe volume, cum erau Karl May, Dumas sau Cireşarii, între noi se afla doar un volum distanţă: imediat ce-l termina unul, îl începea celălalt. Dar ştiu că într-o zi de vară am stat amândoi pe scările de lemn şi am citit vreo câteva ore dintr-o carte de aventuri petrecute în Deltă, pentru că nu ne-am putut decide cine să o abandoneze în favoarea celuilalt. Egoismul nostru de cititori a găsit această variantă. Cum însă fratele meu era cu doi ani mai mare şi citea mai repede, am pierdut cam un sfert din fiecare filă – lectură rapidă – pentru că, din mândrie, spuneam şi eu că am terminat, ca să poată întoarce pagina. Curând am renunţat.

Mult mai târziu mi-am dat seama că există o organizare în rafturile bibliotecilor. Erau cele ştiinţifice (medicină, la generaţia următoare chimie şi, la generaţia următoare, matematică), erau cele de literatură, cele de filozofie şi cele, foarte dragi mie, de artă. Mai aveam o bibliotecă de cărţi germane, rafturile cu cărţi franţuzeşti, raftul cu cărţi italieneşti ale bunicului (singurul care ştia şi italiana), literatura română, ediţiile princeps interbelice, nu lipseau nici cele poliţiste sau cărţile romanţioase cândva la modă. În mod neaşteptat, cărţile cele mai mari şi mai groase erau ale celor mai mici din casă, adică ale noastre, şi invers, micuţele cărţi de poezie erau ale oamenilor mari. Când o parte din podul casei a devenit o cochetă şi intimă bucătărioară, câteva şiruri de volume au intrat şi acolo (se putea, la noi în familie, bucătărie fără bibliotecă şi divan?).

Ca să mă facă să citesc franţuzeşte, mama mi-a dat un roman cu Arsène Lupin. N-aveam răbdare să caut fiecare cuvânt necunoscut în dicţionar, aşa că numai pe cele de care mă poticneam de multe ori catadicseam să mi le desluşesc. Până la urmă a mers, ceea ce nu s-a întâmplat cu Muntele vrăjit, la prima încercare de lectură, făcută prea devreme (titlul era înşelător, mă pregătisem pentru altceva). M-a plictisit şi a trebuit să ajung la facultate ca să-l reiau, de data asta cu delicii. Dar poveştile mele despre cărţi nu se termină niciodată. Şi totuşi, şi totuşi: n-aş sacrifica (nu conştient, cel puţin) nici o fărâmă din efemerul vieţii pe eternitatea cărţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara