Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cartea dezamăgirii de Tudorel Urian


Volumul Marianei Codruţ, Ul Baboi şi alte povestiri, este un fel de versiune în proză a Plumb-ului bacovian. Într-un soi de Yoknapatawpha cu specific românesc (teritoriu denumit, deloc întîmplător, "Sumbria"), totul stă sub semnul nefericirii. Norii grei apasă în permanenţă asupra localităţii, nici o rază de soare nu reuşeşte să-i străpungă pentru a lumina sufletele înnegurate ale oamenilor. Aceştia au ajuns să se înstrăineze de semeni şi de sine, şi-au extirpat orice urmă de sentiment şi îşi trăiesc, într-un soi de automatism repetitiv depresia şi singurătatea. Coşmarul comunist a fost înlocuit pentru mulţi semeni de-ai noştri cu un coşmar post-comunist, la fel de apăsător. Supravieţuirea în tranziţie este dură, oamenii au tot mai puţin timp pentru ei şi pentru cei care ar trebui să le fie apropiaţi, la tot pasul se petrec drame pe lîngă care trecem din ce în ce mai indiferenţi. Impostorii de tot felul ne-au batjocorit de prea multe ori sensibilitatea pentru a mai putea discerne şi a fi solidari cu adevăratele drame ale tranziţiei. Pentru mulţi, visurile din decembrie 1989 s-au transformat într-un vis de groază. Cei mai mulţi, aflaţi în plină maturitate în momentul revoluţiei, şi-au pierdut vechile locuri de muncă. Unii au început să vîndă lucruri din casă (dacă nu chiar casa) pentru a încerca să ofere copiilor şansa unui viitor. Ajunşi la maturitate, mulţi dintre aceşti copii au părăsit ţara în căutarea unui destin mai bun, abandonîndu-şi fără remuşcări părinţii în singurătate şi sărăcie. Pentru nefericiţii rămaşi acasă cu toate iluziile destrămate, debranşarea energiei termice vine aproape de la sine, ca o anticameră a morţii. Goana pentru supravieţuire alterează iremediabil şi relaţiile dintre soţi. Ocupaţi pînă peste cap de profesii tot mai acaparatoare, dezamăgiţi de prozaismul strivitor al vieţii (de familie), aceştia ajung să se mulţumească cu surogatele de afectivitate oferite de pasagerele relaţii extraconjugale.

Existenţa personajelor din povestirile Marianei Codruţ se află într-o definitivă stare de suspendare. Fiecare dintre eroii autoarei pare să aştepte ceva. Un telefon de la copii sau iubit(ă), o întîmplare capabilă să introducă un fior de viaţă în ternul cotidian al vieţii. O întorsătură a destinului menită să le lumineze existenţa. De altfel se poate vorbi de un motiv al telefonului în proza Marianei Codruţ. Acesta este centrul în jurul căruia gravitează viaţa personajelor sale, obiectul de care se leagă toate visele şi speranţele acestora. Trăirile în faţa telefonului ale unei femei îndrăgostite de un bărbat însurat sînt surprinse cu maximă fineţe de scriitoare: "Lungi, chinuitoare şi confuze deliberări interioare, în care îşi promitea să nu-l mai caute, sfîrşeau totdeauna cu mîna ei pe receptor. Cînd reuşea, în fine, să formeze numărul întreg, tremurînd de emoţie, uita brusc pretextul pentru care-l suna şi se bîlbîia aproape penibil pînă-şi recăpăta din nou suflul. Cînd nu-l găsea la telefon, se perpelea prin casă, incapabilă să se apuce de ceva, să-şi abată gîndul de la el, de la ideea de a-l suna, de a-l auzi. (…) Începînd de la ora şase seara, nu se mai mişca din casă, aşteptînd să sune ea sau să fie sunată" (pp. 161-162). Mariana Codruţ este expertă în descrierea simptomelor "bolii" singurătăţii. Transcrierea detaliilor are acurateţea unei fişe clinice, chiar dacă, printre rînduri, răzbate o evidentă căldură umană. Practic, autoarea se pune în pielea personajelor ei, trăieşte împreună cu acestea întregul calvar al existenţei lor anodine: "De cînd e singură mîncatul i se pare o corvoadă. Trupul ei cel mai adesea respinge hrana. Trupul ei e mai inteligent decît ea, el e primul care simte cînd ceva nu e în regulă şi care dă alarma înainte ca mintea ei să decanteze limpede, precisă, netă, conştiinţa acelei nereguli: respinge mîncarea, somnul - sau se îmbolnăveşte şi îşi pierde vlaga" (pp. 130-131).

În Sumbria nu există destine fericite. Singurătatea, eşecul, deziluzia, nefericirea sînt înscrise în gena locuitorilor acestui ţinut. Drama lor este cu atît mai mare cu cît fiecare poartă în suflet amintirea paradisului pierdut: anii copilăriei, în care soarele lumina bolta, totul părea posibil, iar mama era întotdeuna acolo pentru a alunga primejdiile ştiute şi neştiute. Amintirea solară a anilor copilăriei face şi mai apăsătoare realitatea de azi. Între paradisul promis de visele şi speranţele copilăriei şi viaţa lipsită de orizont a maturilor de astăzi, dezamăgiţi şi blazaţi, s-a căscat o prăpastie. Este greu de spus dacă acest dezastru existenţial are drept cauză sinuoasele evoluţii sociale şi politice din societatea românească a momentului (este greu să nu descoperi în Sumbria datele societăţii româneşti de azi, cu toate contorsiunile perioadei de tranziţie) sau degradarea biologică a omului pe măsura înaintării în vîrstă. Probabil şi una şi alta. Oricum recursul la memoria copilăriei pierdute este devastator pentru maturii de azi şi el poate produce o stare de inconfort fiecăruia dintre noi. În descrierea paradisului copilăriei se simte din plin mîna poetei Mariana Codruţ. Atmosfera idilică seamănă izbitor cu cea din celebrul poem eminescian Sara pe deal: "Noaptea cobora încet, cotropind copacii încordaţi sub povara frunzişului şi a fructelor, oamenii abia îşi mai zăreau unul altuia feţele şi mîinile ducînd lingura la gură. Apoi toţi se ridicau, mulţumeau pentru masă cu o cruce grăbită şi o ştergeau la culcare. Numai mama rămînea să strîngă farfuriile şi să le spele. În clinchetele uşoare ale vaselor ori lătratul vreunui cîine răguşit, care nu reuşea să tulbure adînca pace a serii de vară, ei, copiii, alunecau în somn cu convingerea nesmintită că totul e în regulă: întunericul gros, mirosul de lapte uşor ars plutind peste sat şi mama veghează. Poate şi Dumnezeu, îşi spuneau, şi Dumnezeu, sigur, dar El era ceva mai departe…" (p. 172)

Ul Baboi şi alte povestiri de Mariana Codruţ este o carte sensibilă şi tristă. Autoarea, cunoscută în primul rînd în calitate de poetă, dovedeşte prin scrierea acestui volum că stăpîneşte bine tehnica povestirii şi mai ales că este o atentă observatoare a tranziţiei, înţelegînd, ca nimeni alta, dramele oamenilor în această perioadă de schimbare a regulilor jocului la nivelul societăţii. Lumea Marianei Codruţ este lumea sacrificaţilor tranziţiei, a acelor oameni pentru care schimbările din 1989 au venit prea tîrziu spre a le mai da vreo şansă de adaptare la noua realitate socială. Este lumea celor tăcuţi şi neştiuţi care îşi trăiesc decent, cu discreţie, coşmarul cotidian al singurătăţii, sărăciei, lipsei de afecţiune, cu speranţa că urmaşii lor vor avea parte de o viaţă mai bună. O lume atomizată, compusă din indivizi îmbătrîniţi înainte de vreme, lipsiţi de orice impuls vital, cu sentimentele extirpate, de ale căror iluzii s-a ales praful. Oameni singuri, aflaţi în imposibilitatea de a comunica cu aproapele. O lume de neînţeleşi în care fiecare îşi poartă propria dezamăgire, drama sa mai mică sau mai mare, îndelung interiorizată, a cărei "exorcizare" nu se poate face decît printr-un hohot de plîns. "Ul îşi puse mîinile la ochi. Ea se aplecă şi i le desfăcu încet, încă rîzînd. Pe faţa cu un rictus chinuit a bărbatului ei curgeau lacrimi. Rîsul îi dispăru. Se întinse lîngă el, jos, pe dalele răcoroase şi suspină cînd Ul o cuprinse cu un gest brusc, înfundîndu-şi nasul în bluza ei şi hohotind disperat"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara