CA mai toţi românii iubitori de carte, după 1990 am ajuns să mă uit mai întâi pe coperta a patra, şi abia apoi la titlu. Cu alte cuvinte, înainte de a încerca să aflu dacă o carte mă interesează sau nu, mă asigur dacă e "de nasul meu". În felul acesta, mă supun unei veritabile "selecţii naturale": cărţi pe care mi le pot permite şi cărţi pe care nu mi le pot permite. Deşi elimin din bibliotecă, periodic, sute de volume, drumul meu spre masa de lucru e tot mai îngreunat de teancurile de care nici nu mă hotărăsc să mă despart, dar nici nu ajung să le citesc. Sunt prizonierul propriei mele lăcomii de a aduna cărţi, dar şi al neputinţei de a le parcurge.

Lăsând de-o parte preţul, constat că nici după aproape cincizeci de ani de când citesc nu sunt sigur de criteriile după care-mi cumpăr sau "cerşesc" pe la edituri cărţile. De la romane şi studii critice, la cărţi de istorie şi de filozofie, de la biografii la antologii tematice şi dicţionare, de la volume de interviuri la albume de benzi desenate, am adunat mii de piese care-mi populează pereţii, visele şi senzaţia de amărăciune tot mai pronunţată că mult prea multe dintre ele vor rămâne necitite. Chiar în timp ce voi citi cinci sau zece, alte douăzeci sau treizeci îşi vor găsi locul fie în teancurile de pe podea, fie, prin supraaglomerare, în rafturile bibliotecii.

Deşi-mi promit de multă vreme, n-am reuşit să adopt principiul - de mare cruzime, dar şi de înaltă igienă mentală - "intră în casă o carte, iese alta". Am o lăcomie de cărţi aşa cum au alţii de bani sau măriri. O lăcomie care funcţionează anapoda: nu-mi place să împrumut cărţi, dar le dăruiesc cu multă plăcere. Cu alte cuvinte, gestionez mai greu o despărţire temporară decât una definitivă. Din acest motiv, am unele cărţi în două sau mai multe exemplare, de parcă mi-ar fi teamă că, din motive obscure, voi rămâne fără ele. M-am regăsit cu totul, într-o formulă a nebuniei, în personajul din filmul "Teoria conspiraţiei", care intra de zeci de ori în librării şi cumpăra exemplare din cartea lui Salinger, "De veghe în lanul de secară".

Deşi ameninţată de când o ştiu, industria cărţii refuză să cedeze în faţa vocilor de Casandre care-i anunţă iminentul sfârşit. E adevărat: un anumit tip de difuzori, o anumită intimitate între librar şi cumpărător au dispărut. Astăzi degeaba-l întrebi pe vânzătorul de la casă despre ultimul Breban sau despre cea mai recentă apariţie din seria Simenon: înainte de a-ţi răspunde, va tasta ceva grăbit pe keyboardul computerului, după care te va privi derutat-bănuitor: "Parc-ar trebui să mai avem pe undeva două exemplare..."

Formula idilică a librarului care era şi cel dintâi cititor a apus demult. Pe vremuri, librăriile erau alimentate o dată sau maximum de două ori pe săptămână. Astăzi, magaziile se umplu în ritm necontenit. De când editorii au ajuns şi propriii difuzori, e practic imposibil să faci faţă avalanşei de cărţi ce intră în librării la bucată, la pachet, la cutie sau de-a dreptul la container. Devenită o marfă ca oricare alta, cartea începe să aibă parte de acelaşi tratament: mult prea multe obiecte sunt interschimbabile pentru ca vreun librar sensibil să tresară în faţa unui nou titlu. De ce-ar tresări vânzătorul de la magazinul de detergenţi în faţa cutiei viu colorate ce conţine cam aceeaşi marfă?!

Pe vremuri, citeam sistematic, obligat, între altele, de îndatorirea de cronicar literar. Astăzi, deşi citesc mult, constat că sunt din ce în ce mai puţin informat şi competent. În afara lecturilor din bibliografia pentru cursuri, nu mai am nici un alt fir călăuzitor în jungla noilor apariţii. Aşa că, în ciuda faptului că am acces la un număr incomparabil mai mare de cărţi decât până în 1990, nu-mi pot reprima senzaţia că atât rigoarea, cât şi calitatea lecturilor sunt în regres.

Probabil că nu sunt singurul în această situaţie. Editorii înşişi lansează semnal după semnal, atrăgând atenţia asupra primejdiilor care ameninţă sistemul. Pe de altă parte, deschizi site-urile editurilor şi constaţi că e plin de liste de "bestsellers", de "cea mai vândută carte a săptămânii", a "lunii", a "anului". Dacă nu e totul o cacealma şi dacă şirurile imense de cumpărători de la marile târguri nu sunt o fata morgana, înseamnă că, în ciuda previziunilor, cartea continuă să ocupe un loc important în viaţa românilor. Apariţia lanţurilor de librării (gen "Cărtureşti", "Noi", "Diverta") care preiau modele occidentale arată că acea minoritate a cumpărătorilor (e vorba de aproximativ trei la sută din populaţia ţării, după unele estimări) e suficient de activă pentru a menţine în viaţă un întreg sistem editorial.

Ar urma să ne întrebăm cum arată cititorul-standard al României acestui moment. Fără a avea pretenţia unui studiu sociologic, mi-e uşor să afirm că majoritatea copleşitoare a cititorilor de la noi sunt tineri: elevi, studenţi, proaspăt absolvenţi de facultăţi. (Mă refer, desigur, la domeniul "umanioarelor", şi nu la disciplinele specializate). Dintre maturi, cred că există două categorii care cumpără în mod constant cărţi de literatură: medicii şi avocaţii. De când guvernul a avut minunata idee de a oferi profesorilor cupoane pentru achiziţia de cărţi, s-a constatat o înviorare simţitoare a cererii. Ceea ce arată că spectaculoasa cădere a titlurilor din anii trecuţi nu s-a datorat refuzului clasei intelectuale de a citi, ci, pur şi simplu, sărăciei. Salariile de mizerie, enorma presiune socială, frustrarea i-a determinat pe profesori să renunţe tocmai la unul din atuurile care le dovedeau superioritatea asupra celor mai bogaţi, dar cu mai puţine "celule cenuşii" (vorba detectivului Hercule Poirot).

Una peste alta, lucrurile ar putea sta şi mai rău. Cu greutăţile inerente, cu frustrările inevitabile, se poate spune că în ultimii trei-patru ani s-a câştigat, în domeniul cărţii, o bătălie esenţială. Dacă vom reuşi să scoatem şi învăţământul din faza inimaginabilei disoluţii în care a ajuns, poate că mai există şanse ca, în zece-douăzeci de ani, să devenim o ţară normală. O ţară de oameni competenţi, care să zădărnicească eforturile clasei politice de a ne arunca în neant. În ce-o priveşte, aceasta şi-a selectat deja reprezentanţii, mârlanii, escrocii şi mincinoşii care se vor lupta pentru ciolanul puterii şi în deceniile viitoare.

Sper, de asemenea, ca presa să joace un rol din ce în ce mai mic în manipularea societăţii. Şi aici, oameni de treizeci-treizeci şi cinci de ani s-au dovedit adevărate focare de infecţie. Plasaţi stratetgic, în emisiuni de televiziune şi radio, scriind la comandă în presa vândută oligarhiei, ei au reuşit, în ultimii ani, să otrăvească largi straturi ale societăţii. Cinici, nesimţiţi, mincinoşi, transformând albul în negru şi negrul în alb printr-un pocnet al degetelor, indivizii din această categorie au imprimat un veritabil caracter demonic mass-mediei dâmboviţene. Poate că citind mai mult şi acordându-le mai puţin din timpul vieţii noastre, vom reuşi să-i anihilăm. Dacă nu vom reuşi, înseamnă că forţele întunericului s-au dovedit capabile să ne îngenuncheze.

PS. O dovadă că industria cărţii deţine inimaginabile surse de revitalizare e că în Japonia cinci din cele zece bestsellers ale anului 2007 au fost cărţi scrise... la celular (în metrou, la cursuri, în parc) şi tipărite ulterior în formă clasică. "Romanul la celular" a devenit în ultimii ani un veritabil fenomen. Odată cu explozia blog-urilor, ne putem aştepta la surprize şi mai mari. Cititori să fie, că scriitori are balta!